ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5701/2021

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 26.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. și B. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor în temeiul art. 14 și urm. din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, cerere de suspendare solicitând suspendarea executării efectelor actului administrativ cu caracter individual reprezentat de Decizia ORDA nr. 125/21.10.2020 privind dispunerea măsurilor necesare intrării în legalitate a organismului de C. B., până la pronunțarea instanței cu privire la cererea în anularea acestui act administrativ și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată conform art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 236 din 1 martie Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, ca neîntemeiată, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientele D. de C. a Drepturilor de Autor și A. și a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta E..

Prin sentința civilă nr. 1009/2001 din 24 iunie 2021 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea completatoare formulată de intervenienta D. în contradictoriu cu reclamanta A. și B. și a obligat-o pe aceasta din urmă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 RON reprezentând onorariu avocat redus.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs reclamanta A. și B., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că referitor la condiția cazului bine justificat, în contra susținerilor primei instanțe, în realitate, elementele de nelegalitate evidențiate în cererea de chemare în judecată nu pot fi valorificate doar pe calea acțiunii în anulare, iar soluționarea lor nu ar reprezenta o prejudecare a fondului.

Prin cererea de suspendare a invocat încălcarea evidentă a unor norme legale care conferă o puternică aparență de nelegalitate actului administrativ atacat, respectiv Decizia directorului general ORDA nr. 125/21.10.2020. Înfrângerea dispozițiilor legale evocate și a principiilor de drept enunțate în cererea introductivă nu poate fi analizată doar prin intermediul soluționării acțiunii în anulare a actului administrativ ilicit, ci și în cadrul procesual conturat de o cerere de suspendare a executării actului.

Există circumstanțe de fapt și de drept care creează o îndoială extrem de puternică privind legalitatea Deciziei ORDA nr. 125/21.10.2020, printre acestea enumerându-se:

a) Depășirea competențelor autorității administrative emitente;

b) Impunerea unei obligații imposibil de executat;

c) Reținerea în mod total eronat a situației de fapt care, în viziunea autorității administrative emitente, a impus emiterea deciziei atacate.

Cu privire la condiția cazului bine justificat, recurenta a făcut referire la Decizia nr. 442 a înaltei Curți de Casație și Justiție din 30 ianuarie 2013 pronunțată în recurs de secția de contencios administrativ și fiscal.

Printre motivele de suspendare invocate derecurentă, se numără și aspecte care, deși vizează într-o oarecare măsură fondul, pot totuși să fie analizate în cadrul unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ, deoarece ele, prin natura lor, permit instanței să constate subzistența unei îndoieli legitime asupra respectivului act administrativ, fără însă ca valorificarea lor în acest context (deci ca motive de suspendare) să presupună în chip ineluctabil rezolvarea în fond a cauzei.

Prima instanță a făcut o demarcare categorică între criticile de nelegalitate, pe de o parte, și împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, pe de altă parte. Această demarcare, în pofida a ceea ce lasă prima instanță să se înțeleagă, nu poate fi una absolută, deoarece ar trebui să conchidem că toace cererile de suspendare, indiferent de conținut, sunt a priori nefondate, ceea ce nu putem admite. Este însă clar că o oarecare analiză a fondului (care inevitabil va avea un oarecare cuantum de superficialitate) va trebuie făcută, dar nu pentru a rezolva probleme de fond, ci pentru a constata incidența "îndoielii legitime".

Adoptarea unei Decizii de către ORDA cu depășirea atribuțiilor legale este un motiv care, chiar și la o analiză sumară, ridică un semn de întrebare vizavi de legalitatea actului a cărui suspendare o solicită recurenta.

Arată recurenta că nu solicită instanței să constate că Decizia ORDA este nelegală, ci numai să constate că există temeiuri suficiente pentru a trage concluzia că este îndeplinită prima dintre condițiile prevăzute la art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv existența unui caz bine justificat.

Emiterea unui act administrativ de către un organ care și-a depășit competențele se numără printre cazurile de suspendare enumerate expressis verbis de către înalta Curte de Casație și Justiție și, ca atare, opțiunea primei instanțe de a trece expeditiv peste acest motiv de suspendare nu poate fi corectă.

Totodată, faptul că obiectul actului administrativ - respectiv conduita la care recurenta, în calitate de destinatară a obligației de conformare la norma Deciziei, este obligată -, este imposibilă, este iarăși un aspect formal, care poate fi valorificat în această procedură, fără a aborda miezul problemei juridice ce urmează a fi dedus spre soluționare judecătorului investit cu cererea de anulare a Deciziei.

Nu în ultimul rând, faptul că ORDA, cu prilejul adoptării Deciziei, nu a ținut seama de toate împrejurările de fapt (inclusiv sub aspectul probelor relevante) este iarăși un aspect care poate fi "pipăit" de instanță în această procedură, fără a prejudeca fondul.

A susținut recurenta că:

1.1. Directorul general ORDA a emis un act administrativ cu depășirea competențelor sale legale.

Nicio prevedere legală nu-i permite directorului general ORDA să intervină în raporturile juridice de drept privat dintre două organisme de C. pentru a stabili legalitatea unor acte juridice încheiate între acestea.

Potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, ORDA "controlează, pe cheltuială proprie, din oficiu sau în urma unei sesizări scrise, respectarea legislației din domeniu, funcționarea și activitatea organismelor de C., inclusiv prin permiterea accesului la sistemul informatic al acestora, și stabilește măsurile de intrare în legalitate sau aplică sancțiuni, după caz".

Nu există nicio normă legală care să-i confere directorului general ORDA puterea de a dispune în sarcina unui organism de C. obligația de a declanșa proceduri judiciare sau extrajudiciare împotriva unui alt subiect de drept, mai ales în condițiile în care prin Decizia nr. 5/19.01.2021 privind dispunerea măsurilor necesare intrării în legalitate organismului de gestiune E., ORDA acordă E. un termen de 3 luni de intrare în legalitate, respectiv pentru "supunerea aprobării Adunării Generale E. a împrumuturilor contractate de organismul de C. în perioada 2018-2020", inclusiv a celor acordate de B..

Măsurile de intrare în legalitate prevăzute de art. 181 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 nu pot avea în vedere decât fapte proprii ale organismului supravegheat și controlat și nu fapte ale unor terți care dispun de autonomie de voință.

În mod concret, ORDA a impus o obligație de rezultat în sarcina B.; "recuperarea sumei de 59.831,00 RON reprezentând împrumut acordat organismului de C. E." a cărei executare depinde într-o măsură covârșitoare de voința juridică a acestui din urmă organism de C. - E..

În plus, ORDA a dispus această așa-numită măsură de intrare în legalitate contrar ordinii de drept conturate de legislația incidență și de clauzele contractului de împrumut dintre părți care:

i) permit încheierea de contracte de împrumut între organismele de C., fără nicio limitare - iar dacă o posibilă limitare ar fi impusă de însăși asociația care acordă împrumutul potrivit prevederilor O.G. nr. 26/2000, reiterează recurenta că organele de conducere și control ale B. au aprobat pe rând acordarea împrumutului (Consiliul Director, Comisia de supraveghere și Adunarea Generală Ordinară/Extraordinară);

ii) permit părților unui contract de împrumut încheiat valabil să stabilească în mod liber clauzele contractuale, inclusiv scadența restituirii sumelor împrumutate.

Or, în cazul de față scadența restituirii sumelor împrumutate (14.05.2021), este ulterioară datei stabilite de ORDA până la care recurenta era ținută să recupereze împrumutul (21.01.2021). În esență, directorul general ORDA și-a arogat, prin Decizia atacată, competențe ce aparțin puterii judecătorești, instanței de judecată, întrucât a emis un act administrativ care constată nelegalitatea contractului de împrumut și dispune repunerea părților în situația anterioară.

În condițiile în care nu există nicio normă legală care să prevadă substituirea instanței de judecată de către un organ administrativ în chestiunea analizării legalității și efectelor juridice ale unui act juridic civil, rezultă fără putință de tăgadă că directorul general ORDA, prin decizia emisă, a depășit atribuțiile puterii executive și și-a arogat prerogative ale puterii judecătorești.

1.2. Impunerea unei obligații imposibil de executat

Prin decizia atacată, directorul general ORDA a stabilit o obligație în sarcina B. imposibil de executat, întrucât este imposibil ca, în termenul decis de actul administrativ în discuție, să fie recuperată o sumă de bani de la un terț.

Fără a intra în detalii, ori a relua argumentația din cadrul cererii de chemare în judecată, imposibilitatea executării de către recurenta a obligației stabilite în sarcina sa de ORDA rezultă din:

Durata extrem de scurtă, respectiv 3 luni de zile, în care trebuie atins rezultatul impus de ORDA, prin raportare la durata procedurilor judiciare care conduc la pronunțarea unei hotărâri definitive ce poate fi pusă în executare. Este vădit imposibil și contrar bunului simț să se considere că un litigiu privind obligarea unui subiect de drept la plata unei sume de bani poate fi soluționat în mod definitiv, iar hotărârea poate fi executată într-un termen mai scurt de trei luni. Reiterăm că subscrisa am formulat, în data de 18.01.2021, cerere de chemare în judecată împotriva E. prin care am solicitat obligarea organismului de C. E. la restituirea împrumutului acordat Cererea a fost înregistrată la Tribunalul București în data de 21.01.2021, formând obiectul Dosarului nr. x/2021

Netemeinicia, ori cel puțin pre-maturitatea unei acțiuni în pretenții formulate de subscrisa împotriva debitoarei E. înainte de scadența obligației de restituire.

Imposibilitatea previzibilă a executării unei presupuse hotărâri judecătorești pronunțate în sensul obligării E. la restituirea sumelor împrumutate, din cauza lipsei de resurse materiale/lichidități cu care se confruntă acest organism de C.. În răspunsul E. la notificările formulate de B. privind restituirea împrumutului, acesta arată următoarele: "Referitor la notificarea privind restituirea împrumutului acordat E., vă aduc la cunoștință faptul că, după cum vă este cunoscut, împrumuturile au fost contractate de E. în sensul de a putea susține activitatea E. potrivit cerințelor ORDA și în ideea de a le returna imediat ce E. primește drepturile ce se cuvin membrilor săi. Din păcate, din 2014 și până în prezent, E. nu a primit nimic din drepturile legale ce se cuvin membrilor săi și, prin urmare, nu a putut returna împrumuturile luate. Așadar, E. nu are acum resursele materiale pentru a restitui B. împrumutul luat, însă, imediat ce va primi drepturile ce se cuvin membrilor săi, E. va restitui B. împrumutul luat".

1.3. Situația de fapt reținută de autoritatea administrativă nu este cea reală.

Protocolul încheiat în data de 22.05.2018 stabilește în mod clar, la art. 20, faptul că "împrumutul și majorările acestuia va fi acordat de B. din comisionul administrativ anual reținut în condițiile Legii nr. 8/1996".

De asemenea, același protocol mai stabilește, la art. 21, faptul că "împrumutul va fi restituit de E. la momentul primelor sume încasate urmare a repartizării remunerațiilor cuvenite organismelor beneficiare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data semnării prezentului Protocol", precum și faptul că "Termenul de restituire a împrumutului poate fi modificat, prin acordul părților, prin acte adiționale la prezentul Protocol (art. 22)". Totodată, părțile pot agrea de comun acord înțelegeri de eșalonare de plată a restituirii împrumutului acordat.

Prin urmare, suma de 59.831 RON reprezentând împrumutul acordat E., se impută exclusiv asupra comisionului administrativ anual reținut, potrivit dispozițiilor legale incidente, de către B. și, ca atare, nu se deduce, nici în tot și nici în parte, din sumele colectate din dreptul de retransmitere prin cablu.

Dat fiind acest fapt, dovedit dincolo de orice îndoială prin înscrisurile atașate la dosar, nu poate fi primită susținerea ORDA că recurenta ar fi prejudiciat în vreun fel, prin acordarea împrumutului, drepturile autorilor pe care îi reprezint. Toate acestea fiind demonstrate, nu ne mai rămâne decât să concluzionăm că Decizia ORDA a cărei suspendare o solicităm este lipsită de orice fundament faptic, având în consecință un caracter pur arbitrar, chiar despotic.

II. Referitor la existenta unei pagube iminente

Prima instanță a apreciat că "reclamanta nu a probat nici cerința privind paguba iminentă", deoarece "prin raportare la cele învederate de reclamantă, nu rezultă iminența producerii unui prejudiciu. Reclamanta invocă o situație ipotetică, fără a prezenta dovezi care să probeze iminența producerii pagubei invocate."

Față de această susținere, arată recurenta că nu a plasat momentul producerii prejudiciului exclusiv în viitor, așa cum lasă să se înțeleagă instanța, ci a dovedit că a înregistrat deja o pagubă, constând în cheltuielile de judecată avansate până la această dată în dosarul nr. x/2021, în cadrul căruia a solicitat E. restituirea împrumutului. Aceste cheltuieli constituie o pagubă deoarece: a) Decizia ORDA nr. 125/21.10.2021 - fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată intentate E. - este în realitate opozabil numai recurentei, nu și E., ceea ce înseamnă că litigiul, declanșat în chip silnic, la "comanda" ORDA, este un exercițiu ab initio sortit eșecului și, ca atare, el ne apare ca expresia unei obligații oneroase impuse nouă în mod abuziv de către ORDA; și b) scadența împrumutului - și anume data de 14 iunie 2021 - este ulterioară datei împlinirii termenului de 3 luni de conformare prevăzut în Decizia 125 din 21.10.2020.

Prin urmare, recurenta a fost obligată să declanșeze un proces, cu toate cheltuielile aferente, iar acest lucru, evident, îi este prejudiciabil.

În al doilea rând, celelalte argumente ale recurentei față de iminența prejudiciului nu sunt, în pofida susținerilor primei instanțe, simple speculații ipotetice, ci ele se revendică de la aceeași bază factuală, imposibilitatea conformării. Consideră că din acest punct de vedere pot fi făcute câteva critici pur formale la adresa Deciziei ORDA.

Structura logico-juridică a oricărei normei juridice cuprinde: ipoteza, care descrie împrejurările, condițiile în prezența cărora se aplică regula de drept; dispoziția, care arată conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele de drept în condițiile sau împrejurările descrise în ipoteză; și sancțiunea, prin care se precizează consecințele nerespectării dispoziției, adică măsurile ce se vor lua împotriva acelora care au nesocotit conduita impusă de norma juridică. în fine, prin sancțiune se urmărește atât prevenirea altor încălcări ale legii, cât și restabilirea ordinii de drept. Din această analiză, unanimă în doctrina juridică, a structurii logice a normelor juridice se degajă o constatare, anume că între dispoziția unei norme și sancțiunea aceleiași norme trebuie să există o marjă de recul, un spațiu de acțiune pentru destinatarul normei; în alte cuvinte, subiectul de drept trebuia să aibă posibilitatea de a se conforma dispoziției normei, evitând sancțiunea incidență, altminteri norma va fi deviată de la scopul ei firesc, transformându-se astfel într-o normă imposibilă.

Decizia ORDA nr. 125 din 21.10.2020 este o astfel de normă imposibilă. Carențele acestei norme sunt deopotrivă structurale și formale. Subscrisa mă aflu în imposibilitate de a mă conforma la această normă. Iar această imposibilitate nu este contingență, ci apodictică. Ca atare, prejudiciul viitor reprezentat de o posibilă sancțiune viitoare din partea ORDA nu reprezintă o simplă proiecție speculativ-ipotetică a noastră, ci o primejdie reală pentru subscrisa.

Solicită suspendarea Deciziei ORDA nr. 125/21.10.2020 ca o măsură justificată de necesitatea de a preîntâmpina lezarea drepturilor și intereselor legitime ale B., ca asociație - organism de C., pe de o parte, și pe de altă parte, ale membrilor B., autori și titulari de drepturi de opere scrise.

Mai exact, arată că, potrivit art. 184 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în cazul în care Oficiul Român pentru Drepturile de Autor constată că organismul de C. nu respectă obligațiile impuse acestuia prin lege, cu excepția celor a căror încălcare se pedepsește contravențional sau penal, dispune măsurile necesare intrării în legalitate și acordă prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor un termen de 3 luni pentru îndeplinirea acestora. Neconformarea poate antrena, în chip de sancțiune, măsura deosebit de severă a suspendării activității organismului de C..

În acest context, având în vedere imposibilitatea practică a implementării Deciziei ORDA în termenul de 3 luni, unei potențiale sancțiuni, care, în eventualitatea nesuspendării și/sau neanulării ei prin exercitarea controlul judiciar de către instanța de contencios administrativ, prefigurează o perturbare deosebit de gravă a activității recurentei.

A mai arătat recurenta că nu sunt pertinente și concludente apărările formulate de D. și ORDA cu prilejul dezbaterilor (și, pare-se, însușite de prima instanță) în sensul că o asemenea interpretare - deci ideea că sancțiunea eventuală din partea ORDA poate configura ea însăși cea de-a doua condiție cerută de lege pentru admisibilitatea suspendării, respectiv iminența unei pagube - ar atrage, în chip aprioric, incidența cazului de suspendare în toate situațiile posibile, ceea ce ar fi flagrant contrar spiritului legii. Acest argument, care se vrea a fi o demonstrație prin procedeul reductio ad absurdum, ignoră un aspect deosebit de important, anume faptul că, în cazul de față, subscrisa mă aflu în imposibilitate obiectivă de a mă conforma Deciziei ORDA.

În alte cuvinte, dat fiind, așa cum a demonstrat în cursul cercetării judecătorești, că recuperarea sumei efectiv împrumutate înăuntrul termenului de 3 luni nu va mai fi posibilă, recurenta se vede pusă în fața unui fait accompli. Recurenta arată că nu se va putea conforma Deciziei ORDA, ceea ce înseamnă că incidența sancțiunii este cvasi-ineluctabilă.

Dispozițiile art. 184 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 conferă ORDA prerogative importante, care însă sunt (toate) subsumate unei finalități conturate in terminis de legiuitorul însuși, care înțelege să se folosească de ORDA pentru a garanta titularilor de drepturi de autor legalitatea activităților realizate de organismele de C.. Ceea ce nu a intenționat legiuitorul - și acest lucru transpare clar nu numai din ansamblul reglementării, ci și din însăși denumirea marginală a instituției intrării în legalitate, care pentru a fi ceea ce se recomandă a fi, adică un instrument pentru reintrarea în legalitate, trebuie exercitată într-o manieră care să și permită această reintrare în legalitate, ceea ce nu e cazul aici - a fost să confere ORDA mijloacele legale pentru a plasa un organism de C. în șah-mat administrativ.

Decizia ORDA este astfel fâțiș contrară Legii nr. 8/1996, atât literei, cât și spiritului acesteia.

Totodată, ca urmare a Deciziei ORDA, a realizat anumite activități pentru recuperarea împrumutului (notificarea E., organizarea Adunării Generale Extraordinare, etc.) și a formulat deja o cerere de chemare în judecată împotriva ORDA, precum și împotriva E., fapt care atrage, inevitabil, o seamă de cheltuieli. Iar aceste cheltuieli pot fi privite ele însele ca reprezentând un prejudiciu material iminent. Aceste aserțiuni sunt fundamentate în probele administrate în fața instanței (referindu-se la înscrisurile depuse la termenul din data de 08.02.2021).

Concluzionând, prejudiciul material determinat prin Decizia ORDA nr. 125/21.10.2020 este în cuantum de 4.790,51 RON și constă în:

a) cheltuieli transmitere prin poștă scrisori cu valoare declarată notificări E. recuperare împrumut în cuantum de 18,94 RON;

b) onorariu avocat contract asistență juridică x/11.01.2021 cerere de chemare în judecată E. restituire împrumut în cuantum de 1.160,08 RON;

c) taxă de timbru cerere de chemare în judecată E. restituire împrumut în cuantum de 100 RON;

d) abonament platforma F. pentru desfășurare Adunare Generală Extraordinară în cuantum de 595,33 RON (Adunarea Generală Extraordinară a fost convocată și organizată de B. ca măsură de intrare în legalitate pentru a se conforma Deciziei ORDA nr. 125/21.10.2020 și pentru aprobarea ultimului împrumut acordat E.);

e) taxă de timbru prezenta cerere în cuantum de 20 RON;

f) onorariu avocat contract asistență juridică x/03.11.2020 plângere prealabilă împotriva Deciziei ORDA nr. 121/21.10.2020 în cuantum de 2.896,16 RON.

Arată recurenta că durata litigiului pentru recuperarea sumelor de bani împrumutate va depăși cu siguranță termenul de 3 luni stabilit în Decizia ORDA atacată. De altfel, termenul deja a trecut. Totodată, restituirea de către E. a împrumutului la scadență stabilită, care se situează în afara termenului de 3 luni impus de ORDA, ar conduce implicit la respingerea cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect.

În fine, în ipoteza puțin probabilă că litigiul se va judeca definitiv cu maximum de celeritate, sunt șanse substanțiale ca acțiunea recurentei să fie respinsă ca prematură, întrucât nu a devenit scadentă încă obligația de restituire a împrumutului.

Pentru toate aceste motive, solicită să se constate că este îndeplinită și această condiție de admisibilitate a acțiunii.

Intimații Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, D. și A. au depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea recursului așa cum a fost formulat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este întemeiat, instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

În motivarea cererii de suspendare a executării efectelor actului administrativ cu caracter individual reprezentat de Decizia ORDA nr. 125/21.10.2020, reclamanta a arătat că la data de 24.09.2020, în urma controlului punctual efectuat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor - ORDA la B., a fost încheiat procesul-verbal nr. x/24.09.2020, înregistrat la B. sub nr. x/29.09.2020. Concluziile echipei de control prezentate în cuprinsul procesului-verbal au fost contestate prin observațiile B. nr. 589/01.10.2020, înregistrate la ORDA sub nr. x/02.10.2020 (anexate prezentei). Deși observațiile noastre au fost temeinic motivate, concluziile procesului-verbal de control au fost menținute, astfel cum ne-a fost comunicat prin adresa ORDA nr. x/16.10.2020, înregistrată la B. sub nr. x/16.10.2020.

Față de acest punct de vedere al ORDA, a revenit cu clarificări suplimentare prin adresa B. nr. x/22.10.2020 insistând ca argumentele sale să fie luate în considerare împreună cu toate documentele și notele explicative predate echipei de control cu scopul de a dovedi buna sa credință în îndeplinirea scopului și obiectivului asociației noastre, în ceea ce privește respectarea prevederilor art. 162 lit. a), art. 169 alin. (1) lit. b) și alin. (4) și art. 151 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, precum și cele ale art. 8 lit. u) și art. 5 din Statutul B..

Totodată, prin adresa nr. x/16.10.2020, ORDA recunoaște unele observații formulate de B. la procesul-verbal de control, sens în care a precizat prin adresa sa nr. x/22.10.2020, respectiv pct. 17 din aceasta, că actul de control s-a modificat, respectiv procesul-verbal privind controlul punctual efectuat la organismul de C. B., având numărul de înregistrare ORDA RGII/4133/24.09.2020 și B. 589/29.09.2020, respectiv 595/02.10.2020 (data semnării procesului-verbal la sediul ORDA), ceea ce implică ca actul modificat să fie prezentat B. pentru luare la cunoștință și formularea de observații potrivit procedurii stabilite prin Legea nr. 8/1996 pentru comunicarea procesului-verbal inițial menționat anterior,

Cu toate acestea, ORDA a emis Decizia nr. 125/21.10.2020 înregistrată la B. sub nr. x/21.10.2020, prin care s-a dispus:

"Art. 1 Oficiul Român pentru Drepturile de Autor dispune următoarea măsură pentru intrarea In legalitate a organismului de C. B. și B.;

- recuperarea sumei de 59.831,00 RON reprezentând împrumut acordat organismului de C. E., din sumele colectate din dreptul de retransmitere prin cablu, cu încălcarea dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit. b) șl alin. (4), art. 162 lit. a) șl art. 151 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor șl drepturile conexe, republicată, modificată șl completată, coroborate cu prevederile art. 5 șl art. 8 lit. u) din Statutul B.

Art. 2 Se acordă un termen de 3 luni pentru îndeplinirea măsurilor dispuse la art. I, în conformitate cu prevederile art. 184 alin. (1) din Legea nr. 8/1996privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată, modificată și completată.

Art. 3 Comunicarea procesului-verbal de control RG ll/4133/24.09.2020 către adunarea generală a organismului de C. B., pentru a-l dezbate în prima ședință ordinară, conform art. 183 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată, modificată și completată.

Art. 4 Prezenta decizie se comunică organismului de C. B. și publică pe site-ul www.x.ro."

Împotriva acestei Decizii, reclamanta a formulat plângere prealabilă (înregistrată la ORDA sub nr. x/17.11.2020 -) prin care a arătat că respectivul act administrativ a fost emis cu exces de putere, fiind depășite de către autoritatea administrativă limitele legale ale dreptului său de apreciere, fiind înfrânt justul echilibru între drepturile subiective ale organismelor de drept privat și interesul public a cărui ocrotire revine în sarcina ORDA. A mai arătat că în concret. în condițiile în care împrumutul a fost acordat de către asociație din sume de bani proprii, nu din cele cuvenite autorilor reprezentați si/sau altor titulari de drepturi de opere scrise, absolut nicio persoană nu a fost afectată de încheierea acestui act juridic civil sinalagmatic, neputându-se susține în speță afectarea unui interes public, ori privat.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

În cadrul cererii de suspendare, instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Astfel, în cadrul cererii de suspendare instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actelor administrative, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anularea actelor administrative.

a). Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorului, sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să existe o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a actului.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a reținut suficiente argumente care să conducă la inexistența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat.

Înalta Curte constată că în mod întemeiat a reținut instanța de fond, că reclamanta a înțeles să invoce motive de nelegalitate ce nu întrunesc exigențele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât respectivele motive nu pot fi analizate în procedura specifică cererii de suspendare a executării, deoarece s-ar prejudeca fondul litigiului .

Înalta Curte nu poate primi critica recurentei potrivit căreia contrar susținerilor instanței de fond, în realitate, elementele de nelegalitate evidențiate în cererea de chemare în judecată nu pot fi valorificate doar pe calea acțiunii în anulare, iar soluționarea lor nu ar reprezenta o prejudecare a fondului.

Cu toate acestea, recurenta-reclamantă a reiterat în recurs aspectele de nelegalitate arătate inițial prin cererea de chemare în judecată, respectiv că: actul administrativ atacat a fost emis cu exces de putere, fiind depășite de către autoritate limitele legale ale dreptului sau de apreciere; actul administrativ, respectiv Decizia ORDA nr. 125/21.10.2020, a fost emisă în mod abuziv și reprezintă o gravă ingerință a autorității publice în activitatea privată a asociației B.; Decizia ORDA nr. 125/21.10.2020 poate fi extrem de dificil de pus în practică întrucât depinde în totalitate de răspunsul și de modalitatea în care interpretează convenția părților organismul de C. E.; Decizia ORDA nr. 125/21.10.2020 este imposibil de pus în practică întrucât organismul de C. E. încă de la înființarea sa in anul 2014și până în prezent nu a încasat nicio remunerație din drepturile ce i se cuvin din punct de vedere legal sau pentru care gestiunea colectivă este obligatorie pentru titularii de drepturi pe care ii reprezintă; Decizia ORDA nr. 125/21.10.2020 a fost emisă cu rea-credință, fără a fi avut în vedere întregul ansamblu probator; sesizarea care a stat la baza efectuării controlului punctual al ORDA nu a fost comunicată B. împreună cu obiectivele prezentate ale controlului, ORDA nu le-a comunicat referatul nr. x/20.10.2020 care a stat la baza emiterii Deciziei de intrare în legalitate nr. 125/21.10.2020, Decizia ORDA este emisă în baza unui proces-verbal de control care nu se bucură de prezumția de legalitate.

De asemenea, în acord cu prima instanță, în ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante referitoare la existența cazului bine justificat determinată de nemotivarea Deciziei ORDA nr. 125/21.10.2020 a cărei suspendare se solicită, instituția pârâtă a respectat aceste exigențe în motivarea deciziei contestate, în cuprinsul acesteia fiind menționate atât temeiurile de drept cât și actele care au stat la baza emiterii acesteia, respectiv procesul-verbal de control nr. RGII/4133/24.09.2020 și referatul Direcției Registre și C. nr. RGII/4596/20.10.2020, acte în cuprinsul cărora sunt detaliate constatările de fapt ale organului de control.

Prin urmare, în analizarea condiției prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, rezultă că asupra actelor administrative a căror suspendare se solicită nu există indicii vădite care să conducă la aparența unei nelegalități a acestora.

Aparența de nelegalitate a actului administrativ și concluzia privind întrunirea condiției cazului bine justificat, cerută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, nu este confirmată.

b).De asemenea, instanța de control judiciar consideră că nici cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt astfel cum a fost constatată de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ nu este de natură a crea pagube în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

În cauză, recurenta-reclamantă nu a dovedit prejudiciul material concret pe care urmează să îl sufere în absența suspendării Deciziei nr. 125/21.10.2020. Astfel cum corect a reținut instanța de fond, respectiv că reclamanta invocă o situație ipotetică, fără a prezenta dovezi care să probeze iminența producerii pagubei invocate .

Această condiție impusă de lege (prevenirea unei pagube iminente) nu reprezintă o condiție implicită, a cărei îndeplinire să se prezume, ci trebuie dovedită de către recurentă atunci când solicită suspendarea executării actului administrativ.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia decizia nr. 125/21.10.2020 ar avea un "caracter cu totul atipic", instituind "o obligație care în realitate are ca obiect fapta unui terț", se reține că decizia a cărei suspendare se solicită nu face decât să dispună o măsură de intrare în legalitate corespunzătoare faptei ilicite a reclamantei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În ceea ce privește cererile intimatelor-interveniente D. a drepturilor de Autor și A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanța constată că sunt întemeiate, raportat la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere Ordinul de plată cu referința x/08.11.2021, în sumă de 3600 RON, în ceea ce o privește pe intimata A., precum și împuternicirea avocațială seria x încheiată în baza contractului de asistență juridică nr. x/01.10.2021; și factura seria x nr. x/09.11.2021 în sumă de 4711.35 în ceea ce o privește pe intimata D. a drepturilor de Autor, precum și împuternicirea avocațială serria x încheiată în baza contractului de asistență juridică nr. x/2020.

Va obliga recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată constând în aceste sume în favoarea intimatelor-interveniente.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. și B. împotriva sentinței civile nr. 236 din 1 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4771,35 RON în favoarea intimatei-interveniente D. a drepturilor de Autor, și în sumă de 3600 RON în favoarea intimatei-interveniente A.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.