ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2650/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din Romania în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor a solicitat anularea deciziei ORDA 82/27.08.2019, care conține șase măsuri administrative de intrare în legalitate care vizează, în esența, determinarea gradului de utilizare a fonogramelor din repertoriul propriu al S.C. A. și al B., stabilirea cuantumului remunerațiilor cuvenite celor doua societăți și notificarea acestora în vederea efectuării repartiției, cu comunicarea datei la care va fi efectuata repartiția remunerațiilor către acestea. Determinarea gradului de utilizare a propriilor fonograme și, implicit, stabilirea remunerațiilor cuvenite (în funcție de gradul de utilizare a fonogramelor și de remunerațiile achitate de utilizatori) sunt măsuri dispuse de ORDA pentru perioada ianuarie 2014- iulie 2019 și urmează a fi efectuate, potrivit deciziei ORDA, pe baza repertoriilor depuse de cele două societăți la UPFR, a informațiilor furnizate de utilizatori privind utilizarea fonogramelor lor (playlisturi), a criteriilor de repartiție prevăzute de statutul UPFR aplicabil perioadei sus-menționate și a dispozițiilor legale, respectiv în baza art. 157 alin. (1), lit. b), f) și h), coroborate cu art. 162 lit. e) și art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996 rep.

La data de 20.05.2020 a fost depusă la dosar cererea de intervenție formulată de A. prin care s-au solicitat următoarele:

a) în principal, admiterea în principiu a cererii de intervenție principală;

b) în subsidiar, introducerea sa din oficiu în cauză, în temeiul art. 161 din Legea 554/2004 și art. 78 noul C. proc. civ.

c) într-un al doilea subsidiar, admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie,

Precum și admiterea cererii A., cu consecința:

a) în principal, respingerii acțiunii în anulare ca inadmisibilă;

b) în subsidiar, respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu consecința menținerii Deciziei ORDA nr. 82/27.08.2019 ca temeinică și legală;

c) Obligării reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La termenul de judecată din 18.06.2020 a fost respinsă cererea de intervenție principală formulată de A. ca inadmisibilă și a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de același terț intervenient în favoarea pârâtului.

Prin sentința civilă nr. 1310 din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din Romania, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor și intervenientul accesoriu A., a anulat decizia nr. 82/27.08.2019 emisă de pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, a obligat pârâtul la plata către reclamantă sumei de 8.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (din care 50 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, iar suma de 8.330 RON reprezintă onorariu avocațial) și a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul accesoriu S.C. A. ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1310 din data de 26.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs atât pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cât și intervenienta accesorie A., aceasta din urmă criticând și încheierea de ședință din data de 2.07.2020.

3.1. Recursul declarat de recurentul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor

Recurentul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a criticat sentința recurată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ și respingerea ca inadmisibilă a cererii, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul-pârât a arătat în esență că, în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care Legea nr. 98/1996 exceptează contestarea deciziei privind acordarea unii termen pentru intrarea în legalitate. În opinia recurentului-pârât, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, instanța de fond ar fi trebuit să aplice cu prioritate legea specială care instituie cale de atac numai împotriva deciziei de suspendare, nu și în ceea ce privește decizia pentru acordarea unui termen pentru intrarea în legalitate, invocând o serie de decizii ale ÎCCJ în care s-a făcut aplicarea principiului sus arătat și al căror raționament poate fi translatat mutatis mutandis și în prezenta cauză.

Recurentul-pârât a subliniat faptul că decizia privind acordarea unui termen pentru intrarea în legalitate nu este un act administrativ, ci o operațiune administrativă prealabilă, deoarece nu produce efecte de sine stătătoare, măsurile dispuse prin această măsură urmând a face obiectul analizei în cadrul controlului de legalitate al deciziei privind suspendarea activității unui organism de gestiune colectivă.

Pe fond a învederat că aspectele reținute de instanța de fond referitoare la împrejurarea că formează obiect al litigiilor deduse judecății atât repertoriul propriu al fiecărei societăți în parte cât și repertoriul de fonograme pentru care drepturile s-au dobândit în baza unor contracte, se întemeiază pe aplicarea greșită a prevederilor legale referitoare la cesiunea drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme, respectiv fără a se avea în vedere că dreptul la remunerație echitabilă pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial nu poate face obiectul unei renunțări din partea beneficiarilor, în speță producătorii de fonograme.

Spre deosebire de drepturile patrimoniale, drepturile compensatorii, cum sunt: dreptul la remunerație echitabilă pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, dreptul la remunerație echitabilă pentru închiriere și dreptul la remunerație compensatorie pentru copia privată, nu pot face obiectul unei renunțări din partea beneficiarilor, conform art. 114 și 119 din Legea nr. 98/1996.

Totodată, a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a prevederilor Legii nr. 8/1996, referitoare la activitatea de control, instanța de fond ignorând faptul că odată predate documentele echipei de control, acestea produc consecințe juridice și nu mai pot fi calificate ca reprezentând repartiții scriptice efectuate în cadrul unor activități de evidență internă.

În opinia recurentului-pârât, sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât instanța de fond a reținut că pârâtul trebuia să analizeze obligațiile reclamantei și modalitatea de îndeplinire a acestora prin raportare la prevederile art. 129

1

din Legea nr. 8/1996, iar nu prin raportare la prevederile art. 159 alin. (4), (5) și 6, dat fiind principiul neretroactivității legii civile noi

Așa cum rezultă din situațiile puse la dispoziția echipei de control, UPFR a identificat ca fiind utilizate fonograme aparținând S.C. A., respectiv B. și a efectuat repartiții scriptice, fără a notifica cele două societăți cu privire la repartizarea sumelor în condițiile în care termenul de 3 ani pentru revendicarea de către acestea a remunerațiilor începe să curgă de la data notificării.

Procedura notificării era prevăzută de Legea nr. 8/1996 și în forma anterioară modificării și republicării prin renumerotare în baza Legii nr. 74/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Totodată, în ceea ce privește regulile de repartizare, Decizia ORDA nr. 82/27.08.2019 face trimitere la prevederile din statutele în vigoare pentru perioada 01.01.2014 - 31.07.2019.

Așadar nu se poate reține încălcarea principiului neretroactivității legii civile noi și anularea în tot a Deciziei ORDA nr. 82/2019, cu atât mai mult cu cât aceasta vizează și perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 74/2018 (publicată în M. Of. nr. 268/27.03.2018).

În ceea ce privește inexistența unei decizii a Consiliului Director al UPFR privind suspendarea plății remunerațiilor repartizate celor două societăți, instanța de fond a reținut că: nu poate fi primită susținerea potrivit căreia, în condițiile inexistenței unei decizii de suspendare a plății remunerațiilor, conduita reclamantei de neplată este nelegală întrucât în analiză, în prezentul dosar, este legalitatea deciziei ORDA nr. 82/27.08.2019, iar nu legalitatea unui act al reclamantei UPFR. Or, fără emiterea de către Consiliul Director al UPFR a unei decizii de suspendare a plății remunerațiilor în condițiile art. 21.2 pct. 4 din Statutul UPFR, neplata remunerațiilor către producătorii de fonograme este deopotrivă nelegală și nestatutară. Statutul UPFR transpune prevederile Legii nr. 8/1996, printre care și pe cele ale art. 169 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora gestiunea colectivă se exercită potrivit următoarelor reguli: a) deciziile privind metodele și regulile de colectare a remunerațiilor și a altor sume de la utilizatori, cele de repartizare a acestora către autori sau titularii de drepturi, precum și cele privind aspecte importante ale gestiunii colective se iau de membri, în cadrul adunării generale, potrivit statutului. Cazurile în care se suspendă plata remunerației de către Consiliul Director au fost introduse în statut după ce au fost dezbătute și aprobate de membri în adunarea generală care, potrivit art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000 este organul de conducere, alcătuit din totalitatea asociaților.

3.2. Recursul declarat de recurenta-intervenientă accesorie A. SRL

Recurenta intervenientă în interesul pârâtei a criticat încheierea de ședință din data de 2.07.2020, precum și sentința nr. 1310/2020 din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, respingerea acțiunii în anulare ca inadmisibilă iar în subsidiar ca neîntemeiată, să fie respinsă cererea reclamantei de acordare cheltuieli de judecată, să fie admisă cererea de intervenție accesorie și să fie obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea criticilor formulate, în esență, recurenta-intervenientă a arătat că soluția de respingere a excepției inadmisibilității se întemeiază pe aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care decizia contestată nu se circumscrie noțiunii de act administrativ, întrucât nu dă naștere, modifică sau stinge un raport juridic existent, ci doar tinde la asigurarea respectării drepturilor preexistente ale recurentei-intervenient de către intimata-reclamantă.

În opinia recurentei-interveniente, acțiunea în anulare a fost admisă în mod nelegal de judecătorul fondului, cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează în sarcina intimatei-reclamante obligația repartizării și plății remunerațiilor către titularii de drepturi conexe în conformitate cu prevederile din Statut,

Astfel, instanța de fond trebuia să verifice dacă intimata-reclamantă și-a îndeplinit obligațiile legale și statutare, situație în care ar fi constatat că, deși recurenta-intervenientă se regăsește printre titularii cărora li s-au repartizat scriptic remunerații, în realitate recurenta -intervenientă nu a încasat nicio sumă, deși erau întrunite toate cerințele legale, respectiv încheierea contractelor pentru gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de producător de fonograme:

- A. a încheiat cu UPFR un contract pentru gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale de producător de fonograme;

- A. a depus la UPFR atât repertoriul propriu, cât si repertoriul cu privire la care deține drepturi cesionate de la B.;

- UPFR a identificat utilizarea de fonograme din repertoriul propriu al A., cât și din repertoriul cu privire la care aceasta deține drepturi cesionate de la B.. De altfel, faptul că UPFR a identificat utilizări ale fonogramelor A. rezultă și din situațiile publicate pe website-ul acesteia.

A mai arătat, de asemenea, că soluția este nelegală și în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu s-a făcut dovada existenței și întinderii acestora, nefiind depuse la dosar originalul chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțit de un exemplar al facturii fiscale.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 22.06.2021, intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate, cu precizarea că cererea de recurs a recurentei-interveniente poate fi primită numai în limitele și motivele invocate de partea în favoarea căreia a intervenit.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în anulare a arătat că decizia contestată este un act administrativ întrucât vizează raporturile juridice dintre intimata-reclamantă și cele două societăți comerciale A. și B.

Pe fondul cererilor de recurs intimata-reclamantă a răspuns punctual criticilor formulate, arătând în esență că hotărârea instanței de fond este temeinic motivată, fiind analizată vătămarea adusă de decizia contestată atât din perspectiva consecințelor economice negative presupuse de executarea măsurilor de intrare în legalitate (inclusiv în planul demersurilor procesuale realizate) cât și din perspectiva consecințelor juridice atrase de neexecutarea deciziei, respectiv suspendarea activității de gestiune colectivă.

Recurenții Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și A. au formulat răspunsuri la întâmpinarea intimatei-reclamate, solicitând respingerea apărărilor formulate ca neîntemeiate și admiterea recursurilor astfel cum au fost formulate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 iulie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 13 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și a apărărilor formulate prin întâmpinarea și răspunsurile la întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, cu precizarea că, fiind similare, argumentele recurenților vor fi grupate și li se va răspunde prin considerente comune, în raport de finalitatea urmărită.

Intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ decizia nr. 82/27.08.2019 emisă de recurentul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor prin care s-au dispus șase măsuri de intrare în legalitate a organismelor de gestiune colectivă, având ca finalitate obligarea intimatei-reclamante la repartizarea remunerațiilor către două societăți comerciale, respectiv A. și B..

În esență, prin decizia contestată emisă în temeiul art. 181 alin. (1) lit. a) și art. 184 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, s-au dispus următoarele:

Art. 1 Oficiul Român pentru Drepturile de Autor dispune următoarele măsuri pentru intrarea în legalitate a organismului de gestiune colectivă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în vederea respectării prevederilor art. 159 alin. (4), (5), (6) din Legea nr. 8/1996.

Această determinare se realizează pe baza:

- tuturor repertoriilor de fonograme depuse de societatea în cauză la UPFR, inclusiv a actualizărilor de repertoriu depuse de S.C. A.;

- informațiilor privind utilizarea fonogramelor furnizate UPFR de către utilizatori (playliste);

- criteriilor de repartiție prevăzute în statutele UPFR, aplicabile perioadelor de colectare și repartiție;

- prevederilor art. 157 alin. (1) lit. b), f), h) coroborate cu prevederile art. 162 lit. e) și art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Aceasta se realizează în funcție de:

- gradul de utilizare determinat potrivit celor dispuse la punctul 1;

- prevederile statutelor UPFR, aplicabile perioadelor de colectare și repartiție;

- prevederile art. 157 alin. (1) lit. b), f), h) coroborate cu prevederile art. 162 lit. e) și art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Această determinare se realizează pe baza:

- tuturor repertoriilor de fonograme depuse de societatea în cauză la UPFR, inclusiv a actualizărilor de repertoriu;

- informațiilor privind utilizarea fonogramelor furnizate UPFR de către utilizatori (playliste);

- criteriilor de repartiție prevăzute în statutele UPFR, aplicabile perioadelor de colectare și repartiție;

- prevederilor art. 157 alin. (1) lit. b), f), h) coroborate cu prevederile art. 162 lit. e) și art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Aceasta se realizează în funcție de:

- gradul de utilizare determinat potrivit celor dispuse la punctul 1;

- prevederile statutelor UPFR, aplicabile perioadelor de colectare și repartiție;

- prevederile art. 157 alin. (1) lit. b), f), h) coroborate cu prevederile art. 162 lit. e) și art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Art. 2 Se acordă termen de 3 luni pentru îndeplinirea măsurilor dispuse la art. 1, în conformitate cu dispozițiile art. 184 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Art. 3 Comunicarea procesului-verbal privind controlul punctual nr. x/01.08.2019 către adunarea generală a organismului de gestiune colectivă UPFR, pentru a-l dezbate în prima ședință ordinară, conform art. 183 alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

Criticile de nelegalitate formulate de intimata-reclamantă au vizat caracterul litigios al calității celor două societăți titulare de drepturi în baza unui repertoriu propriu de fonograme, chestiune aflată în dezbatere pe rolul altei instanțe de judecată, inexistența unor fapte delictuale care să justifice încălcarea dispozițiilor art. 4, 5, 6 din Legea nr. 8/1996, caracterul vătămător al deciziei în ipoteza neexecutării în termenul de trei luni prevăzut de art. 184 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit întemeiate toate criticile de nelegalitate formulate, motiv pentru care a dispus anularea deciziei contestate, soluție care este însușită și de instanța de control judiciar întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt.

Răspunzând punctual criticilor de nelegalitate formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele:

O primă critică vizează soluționarea greșită a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în anulare, ambele recurente susținând că decizia de intrare în legalitate contestată nu este supusă căilor de atac în contenciosul administrativ întrucât nu este act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, arătând totodată că nici legea specială - Legea nr. 8/1996 nu reglementează posibilitatea de contestare în contencios a unei astfel de decizii.

Critica este nefondată, întrucât actul litigios contestat îndeplinește condițiile de modificare a raporturilor juridice, caracteristică a actului administrativ, finalitatea deciziei fiind aceea de a obliga intimata-reclamantă la repartizarea unor sume de bani către două societăți comerciale, stabilind și un termen în acest sens de trei luni.

Prin urmare, decizia este obligatorie, iar nerespectarea acesteia atrage consecințe asupra intimatei-reclamante, aspecte specifice caracterului obligatoriu al actului administrativ prin aceea că se impune destinatarului, iar nerespectarea poate atrage sancțiuni.

De altfel, natura juridică de act administrativ a deciziei de intrare în legalitate rezultă din chiar cuprinsul deciziei contestate, la art. 4 arătându-se că aceasta poate fi contestată la instanța de contencios administrativ.

Referirile recurentelor la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în aplicarea regulilor de interpretare, norma specială derogă de la norma specială și excepția este de strictă interpretare și aplicare, sunt apreciate ca lipsite de relevanță juridică întrucât fac referire la acte juridice care nu sunt similare deciziei contestate în prezenta cauză.

Contrar susținerilor recurentelor, Înalta Curte reține că natura juridică de act administrativ a deciziei de intrare în legalitate a fost stabilită chiar de instanța de contencios administrativ în cadrul dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal care are ca obiect suspendarea deciziei contestate în prezenta cauză.

Așa fiind, în mod corect instanța de fond a reținut că hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat o problemă de drept identică, respectiv a inadmisibilității pentru lipsa caracterului de act administrativ a deciziei nr. 82/27.08.2019 are autoritate de lucru judecat provizorie, conform art. 430 alin. (4) C. proc. civ.. În aceste condiții, susținerea recurentei-interveniente în sensul că nu îi este opozabilă hotărârea respectivă întrucât nu a fost parte în proces nu poate fi primită, în raport de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia partea care a câștigat procesul se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului respectiv.

Nefondate sunt și criticile vizând aplicarea greșită prevederilor legale referitoare la cesiunea drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme.

Astfel, contrar susținerilor recurentelor, Înalta Curte reține că atât calitatea de titular al drepturilor de autor și conexe pe care o afirmă recurenta-intervenientă A. și B., cât și dreptul la încasarea de remunerații în condițiile Legii nr. 8/1996 sunt chestiuni cu caracter litigios, formând obiect al cercetării judecătorești în cadrul dosarelor nr. x/2015, nr. y/2019 și nr. z/2019. Important de menționat faptul că dosarul nr. x/2015 în cadrul căruia recurenta-intervenientă S.C. A. a pretins că are calitatea de titular al drepturilor de autor și conexe ca urmare a încheierii unui contract de licență cu B. la data de 20.09.2013, iar pretențiile s-au referit la repertoriul pretins deținut de B., adică la acele fonograme care sunt disponibile pe site-ul B..com deținut de B. s-a soluționat definitiv prin Decizia nr. 1819/29.09.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin hotărârea judecătorească pronunțată în cauză s-a reținut că recurenta-intervenientă din prezenta cauză, S.C. A., nu are calitatea de titular al drepturilor de autor și conexe asupra fonogramelor din repertoriul pretins de B., ci are doar calitatea de utilizator al fonogramelor în considerarea faptului că licența obținută de la B. este o licență neexclusivă, numai o licență exclusivă putând conferi cesionarului calitatea de titular al drepturilor de autor și conexe.

De asemenea, în cadrul dosarului nr. x/2019 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția civilă la data de 15.04.2019, recurenta-intervenientă S.C. A. a solicitat, în primul rând, obligarea UPFR la plata remunerației colectate pentru comunicarea publică de fonograme din repertoriul titularului de drepturi S.C. A., de către utilizatorul S.C. C. S.R.L., integrate în spoturi publicitare, comunicate public în locațiile S.C. C. S.R.L. (săli de joc de noroc C.) pentru perioada 01.10.2013 - prezent.

În cursul judecății, S.C. A. și-a precizat acțiunea în sensul că solicită plata remunerației colectate în legătură cu utilizarea fonogramelor din repertoriul S.C. A. de către S.C. C. S.R.L., respectiv numai pentru perioada 01.06.2017 - la zi.

În referire la acest litigiu, a învederat reclamanta, fără a fi contrazisă, că abia la data de 01.08.2019 S.C. A. a depus la sediul UPFR un repertoriu distinct de cel "dobândit" de la B., constituit din spoturi publicitare sonore pretins realizate pentru S.C. C. S.R.L.. Reclamanta a susținut că nu a avut cunoștință de existența acestor spoturi publicitate anterior emiterii deciziei, respectiv nici pârâtul nu poate pretinde că ar fi emis decizia în considerarea acestui "repertoriu" (având în vedere data finalizării controlului ORDA la UPFR), dar și faptul că situația juridică a acestora nu este clară în contextul în care pretențiile corespunzătoare acestor spoturi au fost deduse judecății în cadrul dosarului nr. x/2019, dar și în contextul în care în litigiu a intervenit în interes propriu petentul D. (administratorul S.C. A.) care revendica deopotrivă calitatea de producător de fonograme al acestor spoturi.

3) În cadrul dosarului nr. x/2019 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția civilă la data de 07.03.2019, S.C. A. a solicitat, în primul rând, obligarea UPFR la plata remunerației colectate pentru comunicarea publică de fonograme din repertoriul titularului de drepturi S.C. A., de către utilizatorii S.C. C. S.R.L., S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.R.L., pentru perioada 01.02.2014 - prezent.

În cadrul acestui din urmă litigiu a fost formulată o cerere modificatoare în sensul introducerii B. în cauză, în calitate de reclamantă sau în calitate de intervenient principal, pentru situația în care instanța nu va reține drepturile pentru S.C. A., să admită totuși acțiunea în considerarea drepturilor pretinse de B.

B. a pretins că a dobândit repertoriul de fonograme, ce a făcut obiectul contractului încheiat cu S.C. A., în baza unor contracte de licență pe care le-a încheiat cu diverși producători de fonograme, fiind în discuție în acest litigiu, între altele, modalitatea în care au fost dobândite drepturile de către B.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că decizia nu distinge in privința repertoriilor celor doua societăți comerciale, deși formal s-ar intelege ca s-ar referi la repertorii distincte, in realitate, vizează unul si același repertoriu constituit din fonograme aparținând unor producători independenți cu care B. pretinde încheierea unor contracte de licența si, astfel, dobândirea unor drepturi de autor pe care le-a cedat mai departe A.. În considerarea acestui repertoriu, au fost formulate pretenții în dosarele civile nr. x/2015 și nr. y/2019 Spre deosebire de primul dosar - soluționat definitiv în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă (întrucât s-a dovedit că A. nu este titular al drepturilor conexe pentru fonogramele producătorilor independenți, în sensul că nu a dobândit în mod efectiv aceste drepturi), în al doilea dosar s-a pretins încheierea unui nou contract între B. și A. - contractul din 01.02.2014, diferit de cel din octombrie 2013 avut în vedere în prima cauză. Așadar, chestiunea privind calitatea procesuală activă a celor două societăți, inclusiv din perspectiva contractului pretins încheiat în 2014, este în curs de judecată în fața instanței civile, specializate în materia proprietății intelectuale.

În ceea ce privește chestiunea repertoriului propriu, Înalta Curte reține că, deși recurenta-intervenientă a declarat la data de 19.10.2018 un repertoriu propriu, distinct de repertoriul pretins de B., situația acesteia este neclară în privința drepturilor revendicate, respectiv dacă revendică drepturi din utilizarea spoturilor (ca produs integrat) deși acestea nu sunt "fonograme publicate în scop comercial", potrivit art. 112 alin. (5) din Legea nr. 8/1996 sau, dimpotrivă, revendică drepturi din utilizarea muzicii din cadrul spoturilor publicitare (adică pentru utilizarea indirectă a muzicii cu ocazia utilizării spoturilor), fără însă a preciza cu claritate cui aparține muzica și dacă aceasta a fost adusă anterior la cunoștința publicului.

Toate aceste aspecte de fapt și de drept au fost deduse judecății în cadrul dosarului civil nr. x/2019 de la Tribunalul București, secția a V-a civilă-specializată în materia proprietății intelectuale, dosarul fiind constituit anterior emiterii deciziei din prezenta cauză, respectiv la data de 15.04.2019.

Așa fiind, Înalta Curte constată că refuzul de plată a remunerațiilor de către intimata-reclamantă este legitim, fiind justificat de o împrejurare obiectivă.

În acest sens, se reține că potrivit dispozițiilor art. 162 din Legea nr. 8/1996, "Organismele de gestiune colectivă au următoarele drepturi și obligații: ... e) să colecteze sumele datorate de utilizatori și să depună toate diligențele necesare pentru repartizarea și plata acestora, în cel mai scurt timp, către membrii săi sau către alte organisme de gestiune colectivă, inclusiv în temeiul acordurilor de reprezentare, potrivit prevederilor din statut", dar și că potrivit dispozițiilor art. 169 din aceeași lege, "(1) Gestiunea colectivă se exercită potrivit următoarelor reguli: ... d) sumele colectate de un organism de gestiune colectivă se repartizează și se plătesc membrilor săi, proporțional cu utilizarea repertoriului fiecăruia, în cel mai scurt termen posibil, dar nu mai târziu de 9 luni de la încheierea exercițiului financiar în care au fost colectate, cu excepția cazului în care aceste termene nu pot fi respectate din motive obiective, care țin în special de raportările din partea utilizatorilor, de identificarea drepturilor, a titularilor de drepturi sau de stabilirea corespondențelor dintre informațiile privitoare la opere și alte obiecte protejate, pe de o parte, și titularii de drepturi, pe de alta, sau în cazul în care membrii săi sunt împiedicați de motivele prevăzute mai sus să respecte acest termen".

Reținând, așadar, că potrivit dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și a statutului intimatei-reclamante, repartizarea remunerațiilor nu se putea face decât persoanelor fizice sau juridice care au calitatea de producători de fonograme, titularii de drepturi gestionate de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a dispus anularea deciziei litigioase în considerarea faptului că recurentul-pârât ar fi trebuit să verifice situația celor două societăți la cererea cărora a inițiat controlul, observând în context că sunt în litigiu chestiuni precum calitatea de titular de drepturi de autor și conexe, dar și situația utilizării efective a fonogramelor din repertoriile celor două societăți.

Critica referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 referitoare la activitatea de control este, de asemenea nefondată, instanța de fond reținând în mod corect faptul că situațiile interne întocmite de intimata-reclamantă nu constituie acte de recunoaștere a calității de titulari a celor două societăți comerciale.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că efectuarea unei repartițiii scriptice și predarea acesteia echipei de control nu echivalează cu o atribuire efectivă a drepturilor, de vreme ce aceasta este condiționată de dovada calității de titular de drepturi, aspect ce face obiectul cercetării judecătorești în dosarele sus arătate.

În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 din perspectiva anulării în tot a deciziei emisă de autoritate, în condițiile în care aceasta vizează și perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 74/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 1 din decizia nr. 82/27.08.2019, ORDA a dispus o serie de măsuri pentru intrarea în legalitate a organismului de gestiune colectivă UPFR, în vederea respectării prevederilor art. 159 alin. (4), (5) și 6 din Legea nr. 8/1996, măsurile dispuse vizând perioada 01.01.2014- iulie 2019.

Potrivit concluziilor procesului-verbal privind controlul punctual efectuat la organismul de gestiune colectivă UPFR nr. 4050/24.07.2019:

- UPFR nu a plătit remunerații nici către A. și nici către B. în condițiile în care organismul de gestiune colectivă a identificat ca fiind utilizate fonograme atât din repertoriul propriu al A. cât și fonograme din repertoriul B., în informațiile primite de la utilizatori și a repartizat scriptic remunerații către A.;

- nerespectarea prevederilor art. 159 alin. (4), (5) și 6 din Legea nr. 8/1996, respectiv UPFR nu a făcut demersuri proprii pentru identificarea, localizarea și notificarea autorilor sau titularilor de drepturi, în vederea efectuării plății remunerațiilor, în condițiile în care organismul de gestiune colectivă deținea informații cu privire la autorii/titularii de drepturi ai repertoriului utilizat, conform celor precizate la punctul VI. (...).

În aceste condiții, în mod corect a reținut instanța de fond că recurentul-pârât avea obligația de a analiza demersurile de care reclamanta era ținută în raport de dispozițiile aplicabile perioadelor de colectare și repartiție. Astfel, a reținut că prevederile art. 159 alin. (4), (5) și 6 din Legea nr. 8/1996 au fost introduse în Legea nr. 8/1996 prin Legea nr. 74/2018, prin modificarea art. 129

1

din Legea nr. 8/1996. Cum Legea nr. 74/2018 a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 27.03.2018, este evident că anterior acestei date recurentul-pârât trebuia să analizeze obligațiile reclamantei și modalitatea de îndeplinire a acestora prin raportare la prevederile art. 129

1

din Legea nr. 8/1996, iar nu prin raportare la prevederile art. 159 alin. (4), (5) și 6, dat fiind principiul neretroactivității legii civile noi.

În ceea ce privește critica formulată de recurenta-intervenientă cu privire la nemotivarea sentinței recurate sub aspectul comportamentului intimatei-reclamante după intrarea în vigoare a Legii nr. 74/2018, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât judecătorul fondului, în contextul analizei acestor argumente, a arătat motivat că nu se poate reține un comportament nelegal în sarcina intimatei-reclamante. Astfel, din cuprinsul considerentelor rezultă că nu se poate reține în sarcina intimatei-reclamante neîndeplinirea obligației de identificare a fonogramelor și a titularilor, aceasta refuzând exclusiv repartiția remunerației în considerarea faptului că revendicarea fonogramelor declarate nu ar fi însoțită de înscrisuri doveditoare, dar și în contextul în care existau litigii pe rol cu privire la repertoriul declarat.

Criticile formulate de ambele recurente vizând lipsa unei decizii a Consiliului Director al intimatei-reclamante cu privire la suspendarea plății remunerațiilor repartizate celor două societăți - obligație prevăzută în Statutul intimatei-reclamante nu pot fi primite, întrucât ideea de suspendare a plății remunerațiilor presupune luarea în prealabil a unei decizii de alocare și de plată efectivă, urmată de suspendarea plății, măsură justificată de o anumită împrejurare (dintre cele prevăzute la art. 21.2 alin. (4) din Statutul UPFR). Or, în cauză, o astfel de situație premisă nu există deoarece recurenta-reclamantă a contestat în permanență dreptul S.C. A. și B. la încasarea remunerațiilor, situație în care nu se poate pretinde organismului de gestiune colectivă să emită o decizie de suspendare, prin Consiliul Director, pentru a justifica ori legitima refuzul de plată.

În fine, criticile formulate de recurenta-intervenientă sub aspectul cererii de acordare a cheltuielilor de judecată sunt socotite ca neavenite, în raport de dispozițiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ., având în vedere poziția subordonată în favoarea părții căruia a intervenit și faptul că aceasta din urmă nu a formulat critici cu privire la acest capăt de cerere.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor împotriva sentinței nr. 1310 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, va respinge recursul declarat de recurenta-intervenientă A. împotriva încheierii de ședință din 2 iulie 2020 și a sentinței nr. 1310 din 26 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Cu aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și recurenta-intervenientă A. la plata către intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din Romania a sumei de 6.100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor împotriva sentinței nr. 1310 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-intervenientă A. împotriva încheierii de ședință din 2 iulie 2020 și a sentinței nr. 1310 din 26 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și recurenta-intervenientă A. la plata către intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din Romania a sumei de 6.100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2022.