ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1891/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 8 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, a solicitat suspendarea executării decizie ORDA nr. 82/27.08.2019, potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la pronunțarea instanței de fond în acțiunea în anulare.

Prin sentința civilă nr. 791 din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel București:

- a respins excepția inadmisibilității;

- a admis în parte cererea de suspendare formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, a dispus suspendarea executării art. 1 și art. 2 ale deciziei ORDA nr. 82/27.08.2019, până la pronunțarea instanței de fond în acțiunea în anulare;

- a respins în rest cererea;

- a admis în parte cererea privind cheltuielile de judecată și a obligat pârâtul către reclamant la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3.000 RON și 10 RON taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a formulat recurs pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare, precum și a cheltuielilor de judecată.

I. O primă critică vizează soluția inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ, apreciindu-se că a fost pronunțată de către instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar pe de altă parte, că motivele respingerii excepției sunt contradictorii.

Recurentul-pârât arată că procedura plângerii prealabile este reglementată de legea cadru numai pentru actele administrative cu caracter individual, fie că acțiunea are ca obiect anularea actului administrativ, fie că vizează o cerere de suspendare a executării actului administrativ, în termenele și condițiile prevăzute de art. 7 și art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu excepția cazurilor în care prin lege se prevede altfel.

Având în vedere că potrivit art. 211 din Legea nr. 8/1996, dispozițiile acestei legi se completează cu dispozițiile dreptului comun, rezultă că în raport cu Legea nr. 554/2004 (care reprezintă dreptul comun), Legea nr. 8/1996 are caracter special și este de strictă interpretare și aplicare.

Deși niciun text din Legea nr. 8/1996 nu prevede posibilitatea unui organism de gestiune colectivă/entitate de gestiune independentă față de care s-au stabilit măsuri pentru intrarea în legalitate, de a formula o acțiune direct în instanță, în considerentele hotărârii recurate instanța a concluzionat că lipsa prevederii unei proceduri prealabile în cazul deciziei obiect al litigiului nu infirmă teoria de mai sus, ci doar face ca accesul reclamantei să fie direct în instanță, fără necesitatea parcurgerii plângerii prealabile.

În construirea argumentării soluției respingerii excepției, instanța admite faptul că art. 184 din Legea nr. 8/1996 nu prevede posibilitatea contestării deciziei de acordare a unui termen de intrare în legalitate, însă, în opinia recurentului-pârât, este eronată concluzia la care a ajuns instanța, respectiv că lipsa prevederii unei proceduri prealabile face ca accesul reclamantei să fie direct în instanță, întrucât o astfel de soluție nu este prevăzută de legea specială (Legea nr. 8/1996) care se aplică cu prioritate fiind de strictă interpretare și nici legea cadru care se aplică în completare.

Din interpretarea sistematică și logică (argumentul per a contrario) a dispozițiilor art. 184 din Legea nr. 8/1996, care prevede la alin. (4) că împotriva deciziei prevăzute la alin. (3) se poate face plângere prealabilă, conform Legii nr. 554/2004, rezultă că nu se poate face plângere prealabilă împotriva deciziei prevăzute la art. 184 alin. (2), aspect admis și de instanță. Însă, interpretarea de către instanță a art. 184 din Legea nr. 8/1996, în sensul că decizia privind acordarea unui termen pentru intrarea în legalitate poate fi contestată direct la instanța de contencios, fiind exceptată de la parcurgerea procedurii prealabile, nu decurge din lege, ci adaugă la lege.

În același timp, mai susține recurentul-pârât, că motivele pentru care s-a respins excepția sunt contradictorii, aspect care rezultă din faptul că în loc să completeze legea specială cu legea generală, instanța procedează contrar regulii și completează legea generală cu legea specială. În situația în care o lege specială nu conține prevederi exprese, devin incidente prevederile legii cadru. În speță, instanța constată că Legea nr. 8/1996 (legea specială) nu prevede o cale de atac împotriva deciziei privind acordarea unor termene pentru intrarea în legalitate, prin urmare, concluzia ar trebui să fie că devin aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004 (legea cadru), inclusiv prevederile care reglementează procedura plângerii prealabile. Or, instanța conchide că lipsa prevederii unei proceduri prealabile face ca accesul reclamantei să fie direct în instanță, fără necesitatea plângerii prealabile.

II. În ceea ce privește soluția pronunțată pe cererea de suspendare, recurentul-pârât arată că hotărârea atacată este nelegală, cuprinzând motive străine de natura cauzei și fiind dată cu încălcarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 deoarece nu există un caz bine justificat și nici necesitatea evitării unei pagube iminente.

Decizia nr. 82/2019 a fost emisă de ORDA cu respectarea prevederilor art. 184 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, în limitele competenței stabilite prin lege, în forma și cu procedura reglementate de lege, nefiind evidențiate de instanță, sub aceste aspecte, motive de aparentă nelegalitate.

Procedura suspendării executării unui act administrativ nu poate fi transformată într-un mijloc de prejudecare a fondului acțiunii, în afara cadrului procesual reglementat de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Or, instanța învestită cu soluționarea cererii de suspendare s-a antepronunțat asupra fondului, procedând la o analiză a măsurilor pentru intrarea în legalitate raportat la calitatea de titulare de drepturi a celor două societăți. Face trimitere în acest sens la decizia nr. 442/2013, pronunțată de ÎCCJ-SCAF în dosarul nr. x/2011.

Totodată, instanța nu a reținut existența unor împrejurări vădite de fapt sau de drept care să creeze o îndoială serioasă asupra legalității Deciziei ORDA nr. 82/2019 printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, ci a procedat la o prejudecare a fondului litigiului. Face trimitere în acest sens la o altă decizie a instanței supreme, respectiv decizia nr. 874/20.02.2019, pronunțată de către ÎCCJ-SCAF în dosarul nr. x/2016.

De asemenea, condiția iminenței producerii unei pagube a fost reținută de către instanță nu în raport cu actul contestat, ci în raport cu o ipotetică decizie de suspendare a activității în condițiile în care acest act administrativ nu a fost emis și deci nu există.

Așadar, soluția de suspendare a executării Deciziei nr. 82/27.08.2019 cuprinde motive străine de natura cauzei.

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, contrar celor reținute de prima instanță, în cauză, nu este îndeplinită această condiție de admisibilitate a cererii de suspendare. În acest sens, recurentul-pârât arată următoarele:

Concluziile controlului și măsurile pentru intrarea în legalitate stabilite prin Decizia ORDA nr. 82/2019 nu s-au întemeiat pe contractele încheiate între A. S.R.L. și B., care fac obiectul dosarelor menționate de intimata-reclamantă, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, contracte asupra cărora instanțele judecătorești au avut, în ceea ce privește interpretarea clauzelor, puncte de vedere diferite.

Măsurile pentru intrarea în legalitate dispuse de ORDA au avut în vedere calitatea de titular de drepturi a A. S.R.L., în baza unui repertoriu de fonograme, precum și calitatea de titular de drepturi a B., de asemenea, titular de drepturi în baza unui repertoriu propriu de fonograme, nu drepturi conexe dobândite/transmise în baza unor contracte încheiate între cele două societăți.

Aspectele reținute în procesul-verbal de control înregistrat la ORDA cu nr. x/24.07.2019 s-au întemeiat pe documentele pe care UPFR le-a pus la dispoziția echipei de control, inclusiv pe documentele predate cu ocazia efectuării controalelor generale anualte, documente din care reiese că A. S.R.L. a depus la UPFR: declarații de repertoriu, declarații pe propria răspundere, corespondența, actualizări de repertoriu, necontestate de UPFR la momentul depunerii și acceptate anterior efectuării controlului. Or, în situația în care există o incertitudine cu privire la calitatea de producător de fonograme, titular de drepturi conexe, a unei persoane fizice sau juridice, UPFR, potrivit Legii nr. 8/1996 și propriului statut, nu-i putea repartiza remunerații.

Totodată, în calitate de colector unic al remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi, producători de fonograme, pentru comunicarea publică a fonogramelor, UPFR acordă autorizații/licențe neexclusive și colectează remunerații în numele tuturor titularilor de drepturi, membri sau nemembri, nefiind limitată de repertoriul gestionat pe bază de mandat și de calitatea de membru al producătorului de fonograme.

Așa cum rezultă din situațiile puse la dispoziția echipei de control, UPFR a identificat în informațiile furnizate de utilizatori (playliste) ca fiind utilizate fonograme aparținând A. S.R.L., respectiv B. și a efectuat repartiții scriptice ale remunerațiilor calculate pentru utilizarea fonogramelor celor două societăți, repartiții care nu puteau fi efectuate conform Legii nr. 8/1996 și statutului UPFR, dacă cele două societăți nu erau titulare de drepturi conexe în calitate de producător de fonograme.

Cât privește paguba iminentă, recurentul-pârât consideră, de asemenea, contrar celor reținute de prima instanță, că nici această condiție a suspendării actului administrativ nu este îndeplinită în cauză.

Din dispozițiile art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material și previzibil.

Or, prin hotărârea recurată, instanța a prezumat îndeplinirea condiției pagubei iminente reținând că o neconformare ar putea duce la suspendarea activității reclamantei. Așadar, prejudiciul este pus în legătură cu o altă decizie decât cea care face obiectul prezentei cauze, respectiv o decizie de suspendare a activității organismului de gestiune colectivă UPFR în condițiile în care decizia de suspendare a activității este inexistentă (nu a fost emisă) și deci nu poate produce niciun fel de prejudiciu.

Prin Decizia ORDA nr. 82/27.08.2019 nu s-a stabilit ca măsură achitarea de către UPFR a sumelor pretinse de cele două societăți, ci stabilirea de către UPFR a cuantumului remunerațiilor cuvenite fiecăreia dintre cele două societăți menționate, din utilizarea repertoriului propriu, pe baza criteriilor legale și statutare care erau în vigoare pentru perioadele în care s-au utilizat fonogramele și colectat remunerațiile aferente.

Precizează că UPFR, așa cum rezultă din situațiile depuse la dosarul cauzei, a efectuat către cele două societăți, A. S.R.L. și B., repartiții ale sumelor colectate, ceea ce înseamnă că a identificat ca fiind utilizate fonograme din repertoriul propriu al acestor societăți și le-a recunoscut calitatea de titulare de drepturi conexe asupra propriilor fonograme.

Intimata-pârâtă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, arată că recurenta-pârâtă interpretează motivarea instanței într-un mod cu totul străin de sensul acesteia, nefiind vorba de o motivare contradictorie ci de una cât se poate de clară și temeinic argumentată în sensul neprimirii argumentelor aduse de pârât în susținerea excepției. Faptul că art. 184 nu prevede în mod explicit posibilitatea contestării deciziei de intrare în legalitate la instanțele de contencios administrativ, nu poate fi interpretat în sensul arătat de recurentul-pârât, că o atare acțiune ar fi inadmisibilă, în condițiile în care, cum în mod just a reținut instanța, exercitarea dreptului de a contesta un act administrativ, implicit de a cere și suspendarea lui, poate avea ca temei dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004, mai ales față de împrejurarea că ambele părți au calificat actul ca fiind unul administrativ și chiar în cuprinsul actului se indică posibilitatea de a fi contestat la instanța de contencios administrativ.

În privința soluției de suspendare a Deciziei ORDA nr. 82/2019, criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate.

Instanța nu s-a "antepronunțat" asupra fondului, cum greșit susține recurentul-pârât, ci s-a limitat în analiza cazului bine justificat la elementele de fapt care, prin natura lor, au creat o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Cât privește vătămarea, aceasta a fost în mod corect analizată de către instanță în raport de iminența prejudiciului în cazul neexecutării deciziei de intrare în legalitate, față de sancțiunea suspendării activității de gestiune colectivă, în condițiile în care o atare perspectivă atrage pierderi financiare semnificative în patrimoniul intimatei-reclamante, de aproximativ 5.393.947 RON/lună.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul ORDA este nefondat, pentru următoarele considerente:

În cauza dedusă judecății, intimata-reclamantă UPFR a sesizat instanța de contencios administrativ cu cererea de suspendare a executării deciziei nr. 82/27.08.2019, emisă de pârâtul ORDA, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare, conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința recurată în cauză, prima instanță a respins excepția inadmisibilității și a admis în parte cererea de suspendare, dispunând suspendarea executării art. 1 și art. 2 ale deciziei ORDA nr. 82/27.08.2019, până la pronunțarea instsnței de fond în acțiunea în anulare, totodată, respingând, în rest, cererea.

II.1. În ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției inadmisibilității, Înalta Curte constată că este corectă.

Pârâtul ORDA a susținut că împotriva deciziei de acordare a unui termen pentru intrarea în legalitate nu se poate formula contestație sau o cerere în anularea actului administrativ și, deci, nu se poate cere suspendarea.

Art. 184 din Legea nr. 8/1996 stipulează că: "(1) În cazul în care Oficiul Român pentru Drepturile de Autor constată, în urma unui control programat sau a unei sesizări, că organismul de gestiune colectivă nu respectă obligațiile impuse prin prezenta lege, cu excepția celor a căror încălcare se pedepsește contravențional sau penal, dispune măsurile necesare intrării în legalitate și acordă prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor un termen de 3 luni pentru îndeplinirea acestora. (2) Măsurile dispuse conform alin. (1) trebuie să fie clare, precise și cu indicarea temeiului legal pe care se bazează. (3) La expirarea termenului prevăzut la alin. (1), Oficiul Român pentru Drepturile de Autor verifică îndeplinirea măsurilor dispuse, iar în cazul în care constată că acestea nu au fost îndeplinite decide suspendarea activității organismului de gestiune colectivă, prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor. (4) Împotriva deciziei prevăzute la alin. (3) se poate face plângere prealabilă, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. (5) Măsura suspendării se revocă prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, după îndeplinirea măsurilor dispuse conform alin. (1). (6) Dispozițiile alin. (1) - (5) se aplică în mod corespunzător și în cazul entităților de gestiune independente, pentru prevederile legale care vizează aceste entități."

În mod corect a apreciat instanța de fond că pârâtul interpretează eronat acest text de lege, nefiind vorba despre o limitare a posibilității de a ataca distinct în instanță actul administrativ, respectiv chiar decizia prin care se dispun măsurile necesare intrării în legalitate.

Înalta Curte reține că decizia nr. 82/27.08.2019 este un act administrativ, fiind supusă deci regimului juridic de drept comun instituit prin Legea nr. 554/2004. Ceea ce apare derogatoriu legiferat în art. 184 este regimul deciziei ulterioare de suspendare a activității, fapt ce nu exclude solicitarea controlului de legalitate pentru actul administrativ inițial. Mai mult, chiar la art. 4 din decizie, pârâtul menționează că decizia poate fi atacată la instanța de contencios administrativ .

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității cererii de suspendare, soluția pronunțată de prima instanță este corectă, iar criticile aduse de recurentul-pârât sub acest aspect sunt neîntemeiate.

II.2. Cât privește criticile formulate de recurentul-pârât pe fondul cererii de suspendare, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, de asemenea.

a) Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. care vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că nu este fondat acest motiv de recurs, întrucât prima instanță a prezentat în considerentele sentinței argumentele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției de admitere în parte a cererii de suspendare.

În susținerea acestui motiv de casare recurentul-pârât își exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluția instanței de fond, rezultând că nu poate împărtăși modul în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împrejurarea că recurentul-pârât nu este de acord cu soluția pronunțată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării disp. art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta (...) expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Sentința recurată satisface exigențele instituite de acest text de lege, iar nemulțumirea exprimată de recurent cu privire la soluția dată litigiului se circumscrie motivului de casare vizând interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente.

Nu poate fi reținută nici teza unei motivări străine de aspectele concrete ale cauzei raportat la îndeplinirea condiției cazului bine justificat și a pagubei iminente. Aprecierea instanței de fond în sensul îndeplinirii acestor două cerințe necesare pentru admiterea unei cereri de suspendare, contrar argumentelor de care se prevalează recurentul-pârât, nu reprezintă o motivare contradictorie a hotărârii atacate. Această condiție este necesară a fi intrinsecă considerentelor instanței a cărei hotărâre se contestă în calea de atac a recursului, contradictorialitate care trebuie să existe între argumentele instanței, dintre care unele susțin dispozitivul, iar celelalte îl infirmă sau atenuează puterea decizorie ale celor dintâi.

Această situație premisă nu se regăsește în cauză, considerentele instanței de fond fiind coerente și logice, apte de a susține dispozitivul, iar împrejurarea că instanța nu a valorizat argumentele pârâtului este consecința logică a soluției pronunțate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna considerentele instanței vor fi în opoziție cu argumentele unei părți, atunci când, urmare a hotărârii pronunțate, partea va fi căzută în pretenții.

Prin urmare, este neîntemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

b) Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică modalitatea de interpretare a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru dispunerea suspendării executării unui act administrativ și de aplicare concretă a acestora în cauza de față.

Analizând recursul declarat de pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, Înalta Curte constată că acesta nu a formulat critici concrete și nici nu a contestat în mod efectiv susținerile intimatei-reclamante, care conturează o aparență de nelegalitate a Deciziei nr. 82/27.08.2019, recursul declarat în cauză limitându-se la invocarea unor argumente generice, de ordin teoretic, aplicabile oricărei cereri de suspendare a executării actului administrativ, referitoare la nedovedirea cazului bine justificat și a pagubei iminente.

Este de necontestat împrejurarea că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate, astfel cum susține recurentul-pârât, însă, în cadrul examinării cererii de suspendare a executării actului administrativ, instanța de judecată procedează la o analiză minimală a condițiilor de legalitate ale actului atacat, precum și a existenței unei pagube iminente a se produce în patrimoniul reclamantei, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, instanța de fond a procedat la analizarea acestor elemente, concluzionând în mod corect în sensul întrunirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Pe de altă parte, recurentul-pârât nu a combătut, concret și efectiv, considerentele hotărârii de fond și nici nu a prezentat probatorii suplimentare, care să invalideze concluziile primei instanțe.

Contestând hotătârea instanței de fond, recurentul-pârât a apreciat că simpla afirmație privitoare la afectarea activității reclamantei nu justifică existența unei pagube iminente, în lipsa dovezilor depuse la dosarul cauzei, iar prejudiciul nu are un caracter previzibil, critică pe care Înalta Curte o apreciază a fi nefondată. Prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activității reclamantei se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, iar criteriile în raport de care s-a analizat paguba iminentă, respectiv valoarea debitului și specificul activității de gestiune colectivă desfășurată de reclamantă, sunt de natură a susține concluzia iminenței prejudiciului.

În ceea ce privește cazul bine justificat, astfel cum această noțiune este definită prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va avea în vedere că, prin sentința civilă nr. 1310 din 26 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, dispunând anularea Deciziei nr. 82/27.08.2019, emise de pârâtul din prezenta cauză.

Chiar dacă această sentință nu are caracter definitiv (împotriva sa fiind exercitată calea de atac a recursului de către pârât), soluția pronunțată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, întrucât generează îndoieli serioase și rezonabile cu privire la legalitatea actului administrativ.

În raport de soluția de admitere a cererii în anulare a actului administrativ, Înalta Curte va avea în vedere și prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, în ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, ca nefondat.

Reținând culpa procesuală a recurentului-pârât, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, apreciat în mod rezonabil prin raportare la complexitatea cauzei, valoarea pricinii și munca avocatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor împotriva sentinței civile nr. 791 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor la plata către intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a sumei de 5.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2022.