ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1155/2023

Ședința publică din data de 2 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.07.2020, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, anularea Deciziei nr. 31/22.01.2020 emisă de pârât.

Prin sentința nr. 1183 din 11 noiembrie 2020, Curtea a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârât, ca neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta UPFR, ca neîntemeiată.

3.1. Împotriva acestei sentințe, recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării Deciziei nr. 31/2020 emise de ORDA.

În dezvoltarea recursului, s-au arătat, în esență următoarele:

Soluția instanței de fond este nelegală, dispusă cu încălcarea puterii lucrului judecat a hotărârilor judecătorești definitive (preexistente dar și ulterioare sau concomitente actului administrativ) prin care instanțele civile le-au încuviințat remunerații minime ulterior datei de 01.07.2018, bazată pe interpretarea eronată a dispozițiilor legale în ceea ce privește atribuțiile ORDA, cum și pe interpretarea eronată a dispozițiilor în materie. Motivele de recurs invocate se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 din C. proc. civ.

În privința criticilor referitoare la depășirea atribuțiilor ORDA:

Instanța de fond a reținut fără temei că decizia a fost emisă în limitele competentei prevăzute de art. 184 și art. 181 alin. (1), lit. a) f) și h) din Legea nr. 8/1996 rep., apreciind că "era obligația autorității pârâte de a acționa în vederea restabilirii legalității".

Cu toate acestea, nu se regăsește în motivarea instanței de fond considerente pentru care măsurile de intrare în legalitate ar constitui o reglementare a activității în domeniu de către ORDA, cum nu se regăsesc nici argumentele pentru care au fost respinse criticile formulate în legătură cu limitele competenței ORDA în ceea ce privește modalitatea de interpretare și aplicare a metodologiilor în timp.

Instanta de fond s-a limitat doar să rețină că, ORDA nu a făcut altceva decât să impună aplicarea unei dispoziții legale imperative (art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018), fără ca măsurile astfel dispuse să implice drept de apreciere din partea ORDA.

Instanța de fond a mai reținut că, "nu este ținută de raționamentele avute în vedere de instanțele civile purtate de reclamantă cu organismele de radiodifuziune în vederea recuperării sumelor/remunerațiilor fixe sau minime".

În realitate, nu este vorba despre "raționamente", ci despre hotărâri judecătorești definitive care se bucură de puterea lucrului judecat, conform art. art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

În cadrul cererii în anulare, recurenta a făcut referire la soluționarea excepției de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 79/2019 care, în esență, a vizat aceeași chestiune de drept, referitoare la atribuțiile ORDA în emiterea unei astfel de decizii, măsurile de intrare în legalitate fiind similare, având același temei de drept.

În cadrul dosarului civil nr. x/2018, pârâtă fiind S.C. A., instanța s-a pronunțat în sensul admiterii excepției prin sentința civilă nr. 2479/11.11.2019 a Tribunalului București, secția a-IV-a civilă, soluție care a rămas definitivă și în care instanța s-a pronunțat asupra chestiunii de drept litigioasă, respectiv aceea dacă, ORDA are sau nu atribuții legale de a interveni asupra Metodologiei în vigoare și asupra contractelor de licență neexclusivă încheiate în temeiul Metodologiei, în sensul obligării recurentei, prin măsuri de intrare în legalitate, de a modifica contractele de licență, de a recalcula și refactura remunerațiile la nivelul celor procentuale (acolo unde s-au facturat remunerațiile minime).

Precizează că Decizia nr. 79/2019 are un conținut similar cu cea dedusă judecății, aspect reținut și de instanța de fond, singura diferență fiind utilizatorii vizați: Decizia 79 se referă la organismele de radiodifuziune, pe când Decizia 31 se referă la organismele de televiziune, deși temeiul de drept al remunerației echitabile - art. 112 din Legea nr. 8/1996 rep. - este același și se referă la aceeași modalitate de utilizare a fonogramelor- radiodifuzarea lor.

Legat de admiterea excepției, instanța de fond a apreciat că este lipsită de relevanță în prezenta cauza întrucât, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, "admiterea excepției produce efecte exclusiv în cauza in care a fost invocată".

Toate aceste considerente sunt criticate de recurentă din perspectiva faptului că "relevanța" lor trebuia apreciată în raport de chestiunea de drept tranșată, care se bucura de autoritate de lucru judecat potrivit art. 430 C. proc. civ., și nu în raport de efectele relative ale excepției - de a judeca cauza fără a mai ține cont de actul administrativ a cărui nelegalitate a fost constatat pe care de excepție. De altfel, susținerea potrivit căreia excepția ar produce efecte numai în cauza în care a fost invocată este discutabilă având în vedere efectul pozitiv al hotărârii judecătorești (atât dispozitivului cât și considerentelor) pe care legea îl consacră în noul C. proc. civ. (art. 430 și următ).

Aspecte reținute de instanță în cadrul sentinței civile nr. 2479/11.11.2019 au fost supuse dezbaterii în prezenta cauză ca motive de anulare a Deciziei ORDA nr. 31/2020.

Or, dacă o instanță civilă s-a pronunțat deja, cu titlu definitiv, asupra acestei chestiuni de drept, infirmând practic argumentele aduse de ORDA în justificarea măsurilor sale administrative, o altă instanță, fie ea și de contencios administrativ, consideră că, nu poate reveni asupra acestei chestiuni juridice (sub pretextul că, excepția ar produce efecte doar în cauza respectivă) și dispune contrariul, puterea lucrului judecat fiind tocmai de concepția de a evita hotărâri judecătorești potrivnice asupra aceleiași chestiuni de drept. Întrucât ORDA a fost citată cu excepția invocată, deci parte în cauza respectivă, hotărârea instanței este obligatorie pentru ORDA.

Pentru toate aceste motive, având în vedere dispozițiile art. 431 C. proc. civ. alin. (2), solicită instanței să rețină efectele pozitive ale sentinței civile invocate și puterea lucrului judecat pentru cele deduse judecății, referitor la depășirea atribuțiilor ORDA în legătura cu masurile de intrare în legalitate privitoare la remunerația minimă echitabilă după data de 01.07.2018.

În susținerea acestor critici, exemplifică și cu sentința civilă nr. 572/07.07.2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ si fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2019- privind admiterea cererii de anulare a Deciziei ORDA nr. 79/2020.

Soluția instanței de fond mai este criticabilă și în raport de hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele civile, specializate în materia proprietății intelectuale, preexistente deciziei contestate.

Practic, ORDA a emis încă o decizie, în speță decizia ORDA nr. 31/2020, după ce, la momentul emiterii acesteia, instanțele civile se pronunțaseră deja - inclusiv în cauza privind excepția de nelegalitate a deciziei ORDA nr. 79/2019 - asupra chestiunii juridice privitoare la remunerația minimă după data de 01.07.2018, exercitând o ingerință nepermisă în cauzele civile, pe care recurenta le avea în derulare cu organismele de radiodifuziune și televiziune (unii utilizatori având ambele calități, deținând RADIO si TV), cu încălcarea puterii lucrului judecat.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 dîn C. proc. civ.

3.2. Pentru termenul din 27 octombrie 2022, s-a formulat cerere de intervenție accesorie de către B. în interesul intimatului-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cerere admisă în principiu prin încheierea de ședință de la acel termen.

3.3. În ședința publică din 27 octombrie 2022, recurenta-reclamantă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018 și art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată și a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției.

Pentru soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale s-a format dosar asociat, x/2020

3.4. Pentru termenul din 16 februarie 2023, recurenta-reclamantă a depus cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Apreciază recurenta că ar fi oportună formularea și promovarea în temeiul art. 267 TFUE si a art. 93-118 din Regulamentul de procedura al Curții de Justiție a Uniunii Europene, a următoarelor întrebări preliminare cu următorul conținut:

Dacă art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE trebuie interpretat, în lumina art. 16 alin. (1) si 2 din Directiva 2014/26/CE, precum și a art. 15 alin. (3) din Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), în sensul că, se opune ca un stat membru să limiteze posibilitatea organismelor de gestiune colectiva de a solicita remunerații forfetare minimale, în situația negocierii remunerației echitabile în relația cu organismele de radiodifuziune și televiziune?

Dacă art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE trebuie interpretat, în lumina art. 16 alin. (1) si 2 din Directiva 2014/26/CE, precum și a art. 15 alin. (3) din Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), în sensul că, se opune ca legiuitorul național să intervină în metodologiile deja negociate de organismele de gestiune colectivă și organismele de radiodifuziune și televiziune?

Necesitatea interpretării unor norme europene în prezenta cauză se justifică față de întâietatea dreptului comunitar și efectul său direct asupra legislației interne.

În opinia recurentei, dispozițiile art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE și ale art. 16 alin. (2) din Directiva 2014/26/CE se opun ca un stat membru să limiteze posibilitatea organismelor de gestiune colectivă de a solicita remunerații forfetare, în situația negocierii remunerației echitabile în relația cu organismele de radiodifuziune și televiziune.

În atare condiții, se evidențiază un conflict direct între legea internă și dreptul UE în ceea ce privește limita instituită de art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 rep.-, precum și de dispozițiile tranzitorii ale art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018, împreună cu art. III alin. (4) și (5) din Legea nr. 69/2022, situație în care are întâietate dreptul UE, având în vedere efectul sau direct asupra legislației interne.

Conflictul dintre legea internă și dreptul UE este caracterizat de încălcarea de către statul român, prin legea internă, a unor drepturi fundamentale ale titularilor drepturilor de autor și conexe, respectiv dreptul la negociere liberă a remunerațiilor cuvenite, dar și a dreptului însuși de proprietate privată (în considerarea dreptului de proprietate privată asupra propriilor fonograme), precum și dreptul de a se adresa justiției (odată cu legiferarea acestor limitări, instanța națională nu mai are posibilitatea să analizeze caracterul obiectiv al criteriilor pentru care se solicită o remunerație forfetară, în relația cu organismele de radiodifuziune,i televiziune), de natură să afecteze caracterul echitabil al remunerației.

Prioritatea aplicării dreptului Uniunii Europene este consacrată de art. 148 din Constituția României, afirmată și în jurisprudenta Curții de Justiție a Uniunii Europene (spre exemplu, în cauza 6/64 Costa c/ENEL).

Intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluționarea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Examinând cererea recurentei-reclamante Uniunea Producătorilor de Fonograme din România de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebările preliminare formulate nu întrunesc cerința de a fi utile și pertinente în soluționarea litigiului.

Recurenta-reclamantă a apreciat ca fiind util soluționării cauzei adresarea CJUE a următoarelor întrebări preliminare:

- Dacă art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE trebuie interpretat, în lumina art. 16 alin. (1) si 2 din Directiva 2014/26/CE, precum și a art. 15 alin. (3) din Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), în sensul că, se opune ca un stat membru să limiteze posibilitatea organismelor de gestiune colectiva de a solicita remunerații forfetare minimale, în situația negocierii remunerației echitabile în relația cu organismele de radiodifuziune și televiziune?

- Dacă art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE trebuie interpretat, în lumina art. 16 alin. (1) si 2 din Directiva 2014/26/CE, precum și a art. 15 alin. (3) din Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), în sensul că, se opune ca legiuitorul național să intervină în metodologiile deja negociate de organismele de gestiune colectivă și organismele de radiodifuziune și televiziune?

Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

În conformitate cu o jurisprudență consacrată (Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății.

În cauza 283/81, Cilfit și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare.

Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Așadar, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se formulează doar în situația în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se ivește problema interpretării sau validității unei norme comunitare.

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme europene.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare sau validitate a dreptului european, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Raportat la considerațiunile și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, în speță, Înalta Curte reține lipsa de pertinență dar și de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta-reclamantă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză.

Astfel, problemele de drept a căror dezlegare o solicită recurenta prin cererea de sesizare a CJUE reprezintă, în fapt, aspecte ce țin de modalitatea concretă, în care instanța națională învestită cu soluționarea litigiului va raporta cadrul legal incident la circumstanțele specifice cauzei deduse judecății.

Pentru aceste motive, din maniera în care au fost formulate și motivate întrebările, reiese fără echivoc că, finalitatea acestora nu constă în interpretarea dreptului Uniunii, respectiv a Tratatului și a principiilor de drept UE, ci întrebările supun Curții o anumită interpretare a unor norme de drept național.

Or, potrivit jurisprudenței CJUE, Cauza C-212/04 "nu aparține Curții să se pronunțe asupra interpretării dreptului intern, această misiune incumbând exclusiv instanței de trimitere, care, în consecință, trebuie să determine dacă exigențele amintite (în speță) sunt îndeplinite de dispozițiile reglementărilor naționale aplicabile".

Așadar, conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor uniunii indicate de instanța națională, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Prealabil constată Înalta Curte că, intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a invocat prin întâmpinarea depusă la dosar, excepția inadmisibilității acțiunii în contenciosul administrativ, însă nu a declarat recurs cu privire la soluția pronunțată de instanță de fond în ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, astfel că, sub acest aspect, soluția primei instanțe a intrat în puterea lucrului judecat.

Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs invocate, a susținerilor părților, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la critica din recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în speță au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Totodată, Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

În speță, judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurentei-reclamante, cât și pe cele ale intimatului, și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa.

Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar reține că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Ca principiu, instanța de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt și de drept cuprinse de sentința recurată, se reține că, prima instanță a respectat întru totul exigențele motivării acesteia, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conținutul concret al sentinței atacate și a-și formula și structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că, sunt neîntemeiate, pentru următoarele motive:

Instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a textelor de lege incidente în cauză, reținând, raportat la prevederile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată, că intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nu și-a depășit atribuțiile legale prin emiterea deciziei contestate. Astfel, Oficiul are atribuția de a supraveghea și de a controla respectarea de către organismele de gestiune colectivă a obligațiilor impuse de Legea nr. 8/1996, precum și de a acorda termene pentru intrarea în legalitate în cazul constatării încălcării obligațiilor legale, cu excepția celor a căror încălcare se pedepsește contravențional sau penal.

Așadar, reiese că, în mod corect, instanța de fond a reținut că era obligația autorității pârâte de a acționa în vederea stabilirii legalității, situație care se subsumează atribuției de reglemenare a activității din domeniu, prevăzută de art. 181 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Desfășurarea de către recurent-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a activității de gestiune colectivă trebuie să se facă cu respectarea prevederilor legale, inclusiv a celor instituite de Legea nr. 74/2018.

Reține Înalta Curte că, măsurile stabilite de intimatul-pârât nu presupun un drept de apreciere, întrucât, ele derivă din lege, anume: interdicția de a colecta remunerații minime/fixe presupune încheierea, de la data intrării în vigoare a art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018, de autorizații/licențe neexclusive care să prevadă exclusiv remunerația procentuală.

Așadar, Decizia ORDA nr. 31/2020 stabilește măsurile care decurg în mod necesar din obligația recurentei de a calcula remunerațiile cu aplicarea aceleiași metode de calcul, și anume, procentual, pentru toți utilizatorii care dețin posturi TV, după împlinirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Interdicția aplicării prevederilor din metodologii, referitoare la sume/remuneratii fixe sau minime e stabilită de legiuitor.

Remunerațiile minime/fixe pot fi solicitate până la împlinirea termenului de 90 de zile de la publicarea Legii 74/2018. După împlinirea acestui termen, dispozițiile respective din metodologii își încetează de drept aplicabilitatea.

Constată Înalta Curte că, dispoziții tranzitorii ale art. II din Legea nr. 74/2018 se interpretează și prin raportare la cele ale art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996, republicată, care prevăd, fără să distingă după cum metodologiile sunt stabilite prin protocol sau prin hotărâre judecătorească, că:

"sunt interzise clauzele oricărui contract-licență neexclusivă și ale oricărei metodologii publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, care încalcă regulile de concurență prevăzute de articolele 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în special cele care: a) stabilesc și impun utilizatorilor remunerații inechitabile sau orice alte condiții de tranzacționare a licențelor neexclusive inechitabile;

b) aplică, în raporturile cu utilizatorii, remunerații inegale sau alte condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial:

c) condiționează încheierea contractelor-licență neexclusivă de acceptarea de către utilizatori a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu dispozițiile legale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte".

Potrivit art. 101 alin. (2) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene: acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept.

Anterior publicării Legii nr. 74/2018 în M. Of. nr. 268 din 27 martie 2018, remunerațiile fixe/minime au fost excluse și din metodologia având ca obiect utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune - Decizia ORDA nr. 6/2018 privind publicarea în M. Of. nr. 120 din 7 februarie 2018, Partea I, a Hotărârii arbitrale nr. 1/2018 din 22.01.2018 privind stabilirea formei finale a Metodologiei având ca obiect utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune (Dosarul arbitral nr. 1/2017 - Corpul de arbitri de pe lângă ORDA), hotărârea arbitrală fiind menținută de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018, în ceea ce privește excluderea remunerațiilor minime/fixe, remunerațiile fiind stabilite numai procentul prin aplicarea aceleiași metode de calcul pentru toți utilizatorii.

Sunt neîntemeiate susținerile recurentei, referitoare la depășirea atribuțiilor legale de către intimat, prin faptul că s-ar fi intervenit în relațiile contractuale pe care recurenta le are cu utilizatorii - societăți TV.

Astfel, constată Înalta Curte că, metodologia stabilită prin Hotărârea arbitrală nr. 8/09.07.2012, publicată prin Decizia ORDA nr. 133/2012, prevede o remunerație unică, echitabilă, pe care utilizatorii, organisme de televiziune, au obligația de a o achita către artiștii interpreți sau executanți reprezentați de organismul de gestiune colectivă C. și, prin UPFR, către producătorii de fonograme.

Potrivit art. 112 din Legea nr. 8/1996, republicată

"(1) pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă.

(2) Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 163-165.

(3) Colectarea remunerației unice se efectuează în condițiile prevăzute la art. 168.

(4) Organismele de gestiune colectivă beneficiare stabilesc, printr-un protocol, care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, proporția repartizării remunerației între cele două categorii de beneficiari. În cazul în care beneficiarii nu depun protocolul la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a metodologiilor, remunerația se împarte, în mod egal, între cele două categorii de beneficiari".

Înalta Curte reține că, organismul de gestiune care reprezintă artiștii interpreți sau executanți - C., încheie autorizații/licențe neexclusive care prevăd remunerația procentuală pentru toți utilizatorii, potrivit adresei înregistrate la ORDA cu nr. x/1707.2019, depusă la dosarul cauzei.

Prin urmare, nu se poate admite că în temeiul aceleiași metodologii acordul de voință al utilizatorilor este în sensul achitării unei remunerații procentuale artiștilor interpreți și achitării unei remunerații minime/fixe producătorilor de fonograme, în condițiile în care utilizatorul are de achitat o remunerație unică echitabilă pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial prin radiodifuzare TV.

Astfel, constată Înalta Curte că, deși metodologia reglementează o remunerație unică echitabilă, în baza aceluiași act de utilizare a fonogramelor (radiodifuzare TV) și, C. calculează remunerațiile în mod procentual pentru toți utilizatorii, recurenta UPFR calculează și facturează în continuare remunerații minime/fixe pentru aceiași utilizatori care achită către C. remunerații procentuale.

În raport de aspectele mai sus enunțate, reiese că, intimatul, în temeiul atribuțiilor prevăzute de art. 181 din Legea nr. 8/1996, avea obligația legală de a interveni prin acordarea unui termen pentru intrarea în legalitate.

Metodologiile nu pot fi modificate timp de trei ani de la data publicării în M.Of. Acest aspect prevăzut de Legea nr. 8/1996 - art. 166 alin. (1) prin republicare, este reiterat în metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 133/2012 la pct. 14 "Prezenta metodologie va putea fi modificată numai după 3 ani de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepția cazului în care dispozițiile Legii nr. 8/1996, cu modificările și completările ulterioare, avute în vedere la elaborarea prezentei metodologii, sunt modificate înainte de împlinirea acestui termen, caz în care organismul de gestiune colectivă al producătorilor de fonograme sau utilizatorul vor putea solicita inițierea unei noi proceduri de negociere".

Este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, susținerea recurentei referitoare la faptul că decizia contestată are caracter retroactiv, contrar faptului că actul administrativ trebuie să vizeze, așa cum susține recurenta-reclamantă, exclusiv conduita viitoare a organismului de gestiune colectivă. Astfel, prin decizia contestată se acordă un termen de trei luni pentru respectarea prevederilor legale care erau în vigoare începând cu data de 1 iulie 2018 și pe care UPFR trebuia să le respecte de la acea dată. Termenul este acordat pentru ca UPFR să se conformeze dispozițiilor legale, fiind evidentă încălcarea acestora, prin facturarea remunerațiilor în sumă minimă/fixă și după împlinirea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018.

Constată Înalta Curte că, prin edictarea unor dispoziții tranzitorii, care dispun că, nu se mai aplică prevederile din metodologii referitoare la sume/remunerații fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării, contrare dispozițiilor art. 131 indice 1 alin. (2), astfel cum acestea au fost modificate, intenția legiuitorului a fost aceea, de aplicare imediată, a dispozițiilor noii reglementări, metodologiilor în vigoare, numai în ceea ce privește prevederile referitoare la sume/remunerații fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării, prin derogare de la prevederile art. II alin. (2).

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse criticile recurentei-reclamante, în sensul că, prin sentința recurată a fost încălcată puterea lucrului judecat a mai multor hotărâri definitive (preexistente, dar și ulterioare sau concomitente actului administrativ), prin care instanțele civilele au încuviințat remunerații minime ulterior datei de 01.07.2018.

Prealabil, reține Înalta Curte, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței.

Prin urmare, efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ori de câte ori în litigiul ce poartă între aceleași părți sunt dezbătute consecințele juridice decurgând dintr-o chestiune litigioasă tranșată definitiv printr-o hotărâre anterioară, și nu printr-o hotărâre ulterioară, așa cum, în mod greșit, susține recurenta-reclamantă.

Constată Înalta Curte că, recurenta-reclamantă a susținut, în ceea ce privește încălcarea puterii lucrului judecat că, în cadrul cererii în anulare a făcut referire la soluționarea excepției de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 79/2019 care, în esență, a vizat aceeași chestiune de drept, referitoare la atribuțiile ORDA în emiterea unei astfel de decizii, măsurile de intrare în legalitate fiind similare, având același temei de drept.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, în cadrul dosarului civil nr. x/2018, în cadrul căruia, pârâtă a fost S.C. A., instanța s-a pronunțat în sensul admiterii excepției prin sentința civilă nr. 2479/11.11.2019 a Tribunalului București, secția a-IV-a civilă, soluție care a rămas definitivă și în care instanța s-a pronunțat asupra chestiunii de drept litigioasă, respectiv aceea dacă ORDA are sau nu atribuții legale de a interveni asupra Metodologiei în vigoare și asupra contractelor de licență neexclusivă încheiate în temeiul Metodologiei.

Contrar susținerilor recurentei, reține Înalta Curte că, nu poate fi reținut efectul pozitiv al lucrului judecat în raport de sentința civilă nr. 2479/11.11.2019 a Tribunalului București, în prezenta cauză, întrucât, în cazul admiterii excepției de nelegalitate, aceasta va produce efecte numai în ceea ce privește părțile aflate în proces.

Astfel, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în care a fost pronunțată sentința civilă 2479/11.11.2019, părți au fost reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din Romania în contradictoriu cu pârâta S.C. A.. Intimatul-pârât, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, din prezenta cauză, nu a fost parte în dosarul menționat mai sus.

Așadar, sentința civilă 2479/11.11.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, prin care a fost admisă excepția de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 79/22.08.2019, nu poate produce efecte juridice în cauza de față, aplicabilitatea generală a respectivului act administrativ nefiind afectată, iar efectul respectivei hotărâri judecătorești nu poate fi acela al înlăturării acestei decizii din ordinea juridică.

Constată Înalta Curte că, excepția de nelegalitate constituie în sine un mijloc de apărare, ce poate fi folosit pentru a contracara pretențiile părții adverse sau pentru apărarea ori valorificarea unui drept al părții ce înțelege să se prevaleze de aceasta, mijloc utilizat în cadrul unui proces declanșat pentru alte temeiuri decât nevalabilitatea actului administrativ; aceasta deoarece interesul contestării legalității unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate apărea în cadrul unei multitudini de litigii, ale căror obiecte să aparțină unor materii diverse.

Dar, spre deosebire de acțiunea directă în anulare, care are drept rezultat, în cazul admiterii, lipsirea completă de efecte juridice a actului atacat (erga omnes), în cazul admiterii excepției de nelegalitate, aceasta va produce efecte numai în ceea ce privește părțile în proces, în sensul neluării în considerare a actului administrativ individual, cu ocazia soluționării litigiului în care a fost invocată excepția; deși excepția este admisă, aplicabilitatea generală a actului vizat nu este afectată, el nefiind înlăturat din ordinea juridică, astfel încât raportul existent între autoritatea emitentă și destinatarul actului nu este nici modificat, nici stins.

Prin urmare, admiterea excepției produce consecințe asupra conținutului raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanța va judeca litigiul fără a mai ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost contestată, făcând să devină lipsite de suport pretențiile părții care își fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ respectiv; cu alte cuvinte, nelegalitatea actului administrativ unilateral, constatată de către instanță, este o nelegalitate subiectivă, în sensul că produce efecte juridice doar față de părțile din dosar și față de instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că, prin sentința recurată a fost încălcată puterea lucrului judecat și în raport de sentința civilă nr. 572 din 7 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel București, privind admiterea cererii de anulare a Deciziei ORDA nr. 79/2020, decizie care are un conținut similar cu cea dedusă judecății, singura diferență fiind utilizatorii vizați: Decizia nr. 79 se referă la organismele de radiodifuziune, iar Decizia nr. 31 se referă la organismele de televiziune, iar temeiul de drept este același art. 112 din Legea nr. 8/1996.

Critica anterioară nu poate fi reținută. Înalta Curte constată că, împotriva sentinței civile nr. 572 din 7 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, la care recurenta a făcut trimitere, a fost declarat recurs de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, care a fost admis prin decizia civilă nr. 2531 din 6 mai 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a fost casată sentința atacată și în rejudecare, pe fond, a fost respinsă acțiunea reclamantei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, ca neîntemeiată.

Recurenta a mai susținut că, sentința recurată a fost pronunțată și cu încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat, în raport de mai multe sentințe definitive pronunțate de Secțiile Civile ale Tribunalului București (sentința civilă nr. 389/01.03.2019 a Tribunalului București, sentința civilă nr. 86/22.01.2018, sentința civilă nr. 899/07.05.2019, sentința civilă nr. 2043/10.10.2018, sentința civilă nr. 594/03.04.2019, sentința civilă nr. 1092/22.05.2019, sentința civilă nr. 1292/03.06.2019, sentința civilă nr. 1545/26.06.2019, sentința civilă nr. 1987/12.09.2019, sentința civilă nr. 818/18.04.2019, sentința civilă nr. 2346/13.12.2018, sentința civilă nr. 2163/08.10.2019, sentința civilă nr. 2684/04.12.2019).

Aceste susțineri ale recurentei sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse. În speță, nu se regăsește această ipoteză, nefiind indicate sau identificate elemente care să conducă la concluzia încălcării puterii lucrului judecat a acestor hotărâri.

Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În conformitate cu prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți.

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

Însă, Înalta Curte reține că, efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ori de câte ori în litigiul ce poartă între aceleași părți sunt dezbătute consecințele juridice decurgând dintr-o chestiune litigioasă tranșată definitiv printr-o hotărâre anterioară.

Așadar, sub aspect subiectiv, efectul pozitiv al lucrului judecat presupune în toate cazurile, fără excepție, condiția identității de părți în cele două pricini.

În speță, această condiție nu este îndeplinită deoarece, părțile din procesele finalizate prin sentințele anterior menționate sunt Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în calitate de reclamantă și mai multe organisme de radiodifuziune, în calitate de pârâte, cauzele având ca obiect, recuperarea sumelor/remunerațiilor fixe sau minime. Or, în aceste dosare, intimatul-pârât din prezenta cauză, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nu a figurat ca parte în aceste dosare.

Reține Înalta Curte, totodată că, în cauză are relevanță Decizia Curții Constituționale a României nr. 1061/14.07.2009, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 131 alin. (1), art. 131

1

alin. (2), art. 131

2

alin. (2), (3), (10), art. 131

3

și ale art. 131

4

din Legea nr. 8/1996, dar prin care s-a stabilit prin considerentele sale, caracterul justificat al intervenției legiuitorului în reglementarea modului de stabilire și negociere a remunerațiilor, subliniindu-se faptul că "importanța socială a domeniului dreptului de autor a impus intervenția statului, prin reglementarea unei proceduri speciale de stabilire și negociere a remunerațiilor aferente titularilor de drepturi, procedură ce se derulează cu avizul ORDA, iar publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a metodologiilor negociate, se face prin decizie a directorului general al acestui organism, astfel încât, având natura unui contract cadru între părți - legea părților, au aplicabilitate generală în domeniul reglementat"; prin urmare, atât în forma anterioară, cât și în cea ulterioară modificării, Legea nr. 8/1996 prevede că metodologiile devin, de la data publicării în M.O., prin decizia directorului general al ORDA, opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Având în vedere toate considerentele menționate anterior, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, ca nefondat.

Pe cale de consecință, pentru aceleași considerente expuse mai sus, va fi admisă și cererea de intervenție accesorie în interesul intimatului-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor formulată de B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România împotriva sentinței nr. 1183 din 11 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite cererea de intervenție accesorie în interesul intimatului-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor formulată de B..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.