Decizia nr. 81/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă

Instanța de apel a aplicat sau/și interpretat eronat art. 131 2 alin. (8)-(9) din Legea nr. 8/1996, în ceea ce privește caracterele juridice ale hotărârilor arbitrale și ale deciziilor Curții de Apel București în materia gestiunii colective. Potrivit acestor dispoziții legale, hotărârile arbitrale se aplică de la publicarea în Monitorul Oficial și pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel București, fiind executorii de drept până la pronunțarea soluției de către Curtea de Apel București. Soluția Curții de Apel București se comunică Oficiului Român pentru Drepturile de Autor și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, prin decizie a directorului general, în termen de 5 zile de la data comunicării. Prin urmare, decizia Curții de Apel București privind modificarea unei hotărâri arbitrale se va aplica numai pentru viitor, de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, în timp ce hotărârea arbitrală se aplică doar până la publicarea hotărârii curții de apel. Astfel, instanța de apel a înlăturat în mod greșit apărarea intimatei potrivit căreia procentele stabilite prin decizia Curții de Apel București se aplică de la data publicării în Monitorul Oficial, cu motivarea că nu este posibilă executarea unei hotărâri apreciate drept greșite în calea de atac. De asemenea, din analiza regulilor de drept material prevăzute de dispozițiile legale menționate, se observă distincția crucială între arbitrajul în sens strict (de jurisdicție alternativă având caracter privat), care se întemeiază pe voința părților de a sesiza o instanță privată și forma specifică de arbitraj din materia drepturilor de autor și a drepturilor conexe, la care părțile sunt obligate să recurgă, prin voința legiuitorului. Competența generală a arbitrajului în materia drepturilor de autor și a drepturilor conexe nu își are izvorul în acordul părților (clauză de arbitraj), ci în lege (Legea nr. 8/1996).

Instanța de apel a apreciat în mod eronat faptul că pârâta neagă caracterul de hotărâre judecătorească al Hotărârii arbitrale pronunțate de completul de arbitraj constituit de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), în condițiile art. 131 2 alin. (4) din Legea nr. 8/1996. Hotărârea arbitrală este asimilabilă unei hotărâri judecătorești, având în vedere dispozițiile art. 363 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., text care prevede că hotărârea arbitrală comunicată părților are efectele unei hotărâri judecătorești definitive. În considerarea caracterului executoriu de drept al hotărârii arbitrale și al faptului că aceasta "este un act juridic cu caracter jurisdicțional, care, potrivit art. 363 alin. (3) din C. proc. civ., este asimilată unei hotărâri judecătorești în ceea ce privește efectele" (conform dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 661/2005), pârâta a efectuat către A. plata remunerațiilor în procentele stabilite în Hotărârea Arbitrală din 30 august 2011 cât aceasta și-a produs efectele aidoma unei hotărâri judecătorești, respectiv până la data pronunțării Curții de Apel București în apelul formulat împotriva Hotărârii Arbitrale, respectiv până la data 28 septembrie 2012. Instanța de apel a apreciat, însă, în mod greșit, faptul că hotărârea arbitrală ar avea efectele unei hotărâri judecătorești care a fost modificată în calea de atac, astfel încât nu este de conceput executarea unei hotărâri apreciate drept greșite în calea de atac. Din analiza regulilor de drept material prevăzute de art. 131 2 alin. (8)-(9) din Legea nr. 8/1996, rezultă că regimul juridic aplicabil căii de atac împotriva hotărârilor arbitrale în materia drepturilor de autor, respectiv apelul, este unul specific, distinct de cel aplicabil apelului de drept comun. Apelul în materia Legii nr. 8/1996 nu are ca obiect o hotărâre a unei instanțe judecătorești și, în consecință, nu produce efectul suspensiv de executare prevăzut la art. 468 alin. (5) noul C. proc. civ., deoarece, potrivit legii speciale, hotărârea atacată este executorie de drept. De asemenea, hotărârea de apel nu produce efectul devolutiv și nu este aptă a face, la rândul său, obiectul unui control de legalitate, în calea de atac a recursului împotriva hotărârii judecătorești astfel pronunțate. Orice modificare a unei metodologii, adusă în calea de atac a apelului, se aplică pentru viitor, de la data publicării hotărârii Curții de Apel în Monitorul Oficial. Cele stabilite anterior prin hotărârea arbitrală se aplică până la publicarea hotărârii Curții de Apel.

Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 131 2 alin. (8)-(9) din Legea nr. 8/1996, precum și a celor materiale privind aplicarea în timp a hotărârilor judecătorești (actelor dintre părți) și a efectelor în timp ale acestora. În acest sens, pentru perioada 30 august 2011 - 28 septembrie 2012, și-a produs efectele Hotărârea Arbitrală din 30 august 2011, care atribuie procentele de 75% A. și 25% B. din dreptul de retransmitere prin cablu și de 5% A. și 95% B. din copia privată, iar pentru perioada ulterioară datei de 28 septembrie 2012, sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 136A din 28 septembrie 2012, și anume procentele de 98% A. și 2% B. din dreptul de retransmitere prin cablu și de 30% A. și 70% B. din copia privată. Pârâta a efectuat către A. plata remunerațiilor în concordanță cu efectele în timp ale fiecărei hotărâri.

Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și în ceea ce privește raportarea la data de 20 august 2009, respectiv art. 13 coroborat cu art. 123 1 , art. 123 2 și art. 123 3 din Legea nr. 8/1996. Data de 20 august 2009 este cea a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 578 a Deciziei ORDA nr. 98 din 18 august 2009 privind avizarea și constituirea B.. A. a atacat în instanță Decizia ORDA nr. 98, iar prin Decizia nr. 515 din data de 2 februarie 2012, ÎCCJ a respins recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 598 din 30 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal. Rezultă, astfel, că între data de 20 august 2009 și 2 februarie 2012, timp în care apelul împotriva Hotărârii Arbitrale fusese inițiat la data de 10 octombrie 2011, constituirea B. ca organism de gestiune colectivă era încă supusă controlului de legalitate al instanței de judecată. B. a dobândit personalitate juridică ca asociație, în temeiul O.G. nr. 26/2000, la data de 14 iulie 2009 prin încheierea nr. 152 a Judecătoriei Sector 3 București. La data înființării B., între aceasta și A. nu exista niciun act (hotărâre arbitrală, hotărâre judecătorească, protocol/metodologie etc.) care să stabilească procentele cuvenite fiecărui organism de gestiune colectivă. Data înființării ca asociație (14 iulie 2009) sau cea a publicării în Monitorul Oficial a deciziei de avizare ca organism de gestiune colectivă (20 august 2009) au relevanță numai în ceea ce privește nașterea dreptului pârâtei de a solicita negocierea, încasarea și repartizarea remunerațiilor pentru drepturile patrimoniale ale autorilor de opere scrise pe care îi reprezintă. Până la acea dată, A. era singurul organism de gestiune colectivă din domeniul autorilor de opere scrise, prin urmare remunerațiile erau colectate și repartizate de această în proporție de 100%. Dreptul B. de a colecta și repartiza remunerațiile atât propriilor membrii cât și beneficiarului A. s-a născut abia de la data de 3 ianuarie 2011, data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei ORDA de desemnare a B. drept colector. De la această dată se poate vorbi despre o materializare concretă pecuniară a drepturilor patrimoniale de autor. Nici între data de 3 ianuarie 2011 și 30 august 2011 procentele sau remunerațiile dintre părți nu erau stabilite sub nicio formă, ceea ce nu putea conduce la obligarea B. la plata de remunerații către A. raportat la obiectul cererii de chemare în judecată. Elementul constitutiv de drepturi și obligații între cele două părți s-a concretizat de la momentul pronunțării/publicării Hotărârii Arbitrale din 30 august 2011, aceasta fiind actul prin care au fost stabilite pentru prima dată procentele de repartizare a remunerațiilor din cablu și copie privată dintre părți, astfel încât pentru perioada 30 august 2011 - 28 septembrie 2012 trebuia aplicată Hotărârea Arbitrală, respectiv procentele de 75% A. și 25% B. din dreptul de retransmitere prin cablu și de 5% A. și 95% B. din copia privată, iar pentru perioada ulterioară datei de 28 septembrie 2012 trebuia aplicată Decizia nr. 136A.

Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și în ceea ce privește nesocotirea principiului neretroactivității actelor juridice. Nesocotirea principiului neretroactivității actelor juridice aduce atingere principiului securității actelor juridice, deoarece decizia Curții de Apel București nr. 136A nu a anulat, ci doar a modificat hotărârea arbitrală. Eventuala anulare ar fi anulat și repartițiile efectuate de B. conform perioadei cât Hotărârea Arbitrală din 30 august 2011 a fost în vigoare, în virtutea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Or, modificarea hotărârii arbitrale nu a împiedicat producerea efectelor acesteia, concretizate prin plata remunerațiilor conform procentelor stabilite în hotărârea arbitrală.

Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privind repartițiile efectuate de B. conform dispozițiilor art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996, coroborate cu art. 124, art. 138 3 și art. 140 alin. (1) lit. g) din același act normativ. Având în vedere dispozițiile de drept material din Legea nr. 8/1996 conform cărora hotărârile arbitrale produc efecte, sunt executorii și, pe cale de consecință, trebuie executate de bună voie sau puse în executare silită de îndată, chiar dacă ulterior sunt atacate în instanță, efectele acestora producându-se până la data pronunțării unei hotărâri de către Curtea de Apel București, B. a procedat corect și legal efectuând repartiția și plata remunerațiilor cu respectarea întocmai a dispozițiilor Hotărârii Arbitrale din 30 august 2011, respectiv conform procentelor stabilite prin aceasta. Totodată, având în vedere efectul constitutiv de drepturi al deciziei Curții de Apel, care produce efecte numai pentru viitor, B. nu avea altă posibilitate legală de a acționa decât aceea de a respecta dispozițiile Hotărârii Arbitrale din 30 august 2011 până la pronunțarea Curții de Apel. Dacă B. nu ar fi respectat dispozițiile acestei hotărâri, nu ar fi avut temei pentru efectuarea repartiției remunerațiilor cuvenite autorilor de opere scrise, membri deopotrivă ai B. și A.. În cazul în care B. nu ar fi îndeplinit această obligație de repartiție în termenii prevăzut de art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996, ar fi putut intra sub incidența art. 140 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996, putând fi acuzată de săvârșirea unei infracțiuni sau a art. 138 din aceeași lege, care prevăd acordarea unui termen organismului de gestiune colectivă de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. De asemenea, s-ar fi nesocotit și dispozițiile art. 124 din Legea nr. 8/1996 conform cărora obiectul de activitate principal al unui organism de gestiune colectivă este acela de a colecta și repartiza drepturile a căror gestiune le este încredințată de către titulari. II. Prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale, decizia recurată lipsește de efecte juridice procedura obligatorie impusă organismelor de gestiune colectivă prin Legea nr. 8/1996 privind stabilirea pretențiilor ce le revin, respectiv procedura arbitrajului, precum și însuși efectul executoriu al hotărârii arbitrale (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Intenția legiuitorului prin reglementarea procedurii obligatorii a arbitrajului a fost aceea de a reglementa, cu celeritate, situații juridice dintre părți, care ulterior să producă efecte juridice, respectiv repartizarea remunerațiilor colectate, conform efectelor executorii ale hotărârilor arbitrale și în procentele stabilite în acestea. III. Proba cu expertiza contabilă a fost în mod greșit încuviințată apelantei A. direct în apel, fără ca proba să fi fost solicitată în fața primei instanțe (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Astfel cum pârâta a arătat în concluziile scrise depuse cu privire la cererea de încuviințare a probei cu expertiza contabilă solicitată de apelanta A., proba nu era pertinentă, concludentă și utilă, întrucât existența unei diferențe de bani pe care reclamanta o pretinde fi practic rezultatul interpretării și aplicării efectelor Deciziei CAB nr. 136A în sensul dorit de reclamantă. Or, nu poate face obiectul unei expertize judiciare sau extrajudiciare interpretarea și aplicarea unor norme juridice, unor acte normative sau a unor hotărâri judecătorești. Numai instanța de judecată este singura competentă să interpreteze modul în care se aplică legea, lato sensu, deci și deciziile Curții de Apel București în materia Legii nr. 8/1996. IV. Decizia recurată nu cuprinde, printre altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în conformitate cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ. privind conținutul hotărârilor (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). În mod constant, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că un proces civil finalizat prin hotărârea care dezlegă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Or, instanța de apel din cauză nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel încât decizia pronunțată nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar. În aplicarea art. 425 alin. (1) C. proc. civ., instanța trebuia să arate concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt reținută și să demonstreze aplicarea regulilor de drept incidente. În cauză, instanța nu numai că nu a reținut, dar nici nu a înlăturat susținerile părților, nu a explicat raționamentul juridic adoptat în baza celor invocate și susținute, astfel încât nu reiese din considerentele hotărârii pronunțate o conformitate a acestora cu standardele normelor legale incidente, fapt care, în realitate, constituie o lipsă a motivării. Prin încheierea din camera de consiliu de la 23 martie 2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de pârâta Societatea Autorilor și Editorilor Români de Opere Științifice - B., membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.. În aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (pct. IV în numerotarea recurentei) va fi analizat cu prioritate față de motivele desprinse din pct. 8 al aceleiași norme, întrucât doar în situația în care decizia a fost motivată în mod corespunzător este posibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs, inclusiv din perspectiva modului de aplicare a legii, în raport de criticile formulate. Astfel, recurenta a susținut că decizia recurată nu este motivată în conformitate cu standardele normelor legale incidente, respectiv cele impuse de art. 425 C. proc. civ., în sensul că instanța nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților, nu a explicat raționamentul juridic adoptat în baza celor invocate și susținute, cu consecința lipsirii părții de garanțiile unui proces echitabil prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Susținerile recurentei nu sunt fondate. Trebuie reamintit că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat, totuși, în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997), iar obligația pe care o impune art. 6 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994). În acest context, se constată că prin decizia recurată au fost identificate chestiunile esențiale invocate prin motivele de apel, vizând efectele hotărârii arbitrale pronunțate în procedura prevăzută de art. 131 - 131 4 din Legea nr. 8/1996, precum și efectele deciziei pronunțate în apel de Curtea de Apel București, în considerarea cărora s-a admis apelul, cu consecința evocării fondului, pe baza probelor administrate. Argumentele din motivarea recursului se referă, în principal, tocmai la aceste chestiuni de drept, precum și la propriile apărări în fața instanței de apel, înlăturate de către instanța de apel, după cum se va arăta în analiza criticilor referitoare la modul de aplicare a legii. Astfel, Înalta Curte constată că dreptul părților la un proces echitabil a fost respectat și este posibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanța ierarhic superioară, în condițiile în care instanța de apel a apreciat că anumite argumente ale părții sunt lipsite de pertinență pentru dezlegarea pricinii, examinând, în același timp, aspectele relevante pe care le presupunea soluționarea apelului. Drept urmare, critica referitoare la modul de motivare a deciziei recurate va fi respinsă. Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în primul rând, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 în ceea ce privește efectele Hotărârii arbitrale din data de 30 august 2011 și ale Deciziei nr. 136A din 28 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze de proprietate intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care a fost schimbată în parte acea hotărâre arbitrală. În al doilea rând, s-a susținut aplicarea greșită a legii în privința probei cu expertiză contabilă încuviințate reclamantei A. în etapa apelului. În ceea ce privește modul de interpretare și aplicare a prevederilor Legii nr. 8/1996, motivele de recurs, astfel cum au fost ordonate și numerotate de către parte (pct. I și II din cererea de recurs) cuprind critici comune, ce vizează, în esență, întinderea în timp a efectelor hotărârii arbitrale și caracterul executoriu al acesteia, precum și întinderea în timp a efectelor deciziei de apel. Contrar celor susținute de recurenta - pârâtă, decizia de apel nu nesocotește caracterele juridice ale hotărârilor arbitrale și ale deciziilor Curții de Apel București în materia gestiunii colective, desprinse din prevederile Legii nr. 8/1996, iar procedura arbitrală nu este lipsită de efecte juridice (pct. I.1 și pct. II din recurs), nu ignoră efectele în timp ale acestor acte jurisdicționale, inclusiv din perspectiva principiului neretroactivității (pct. I.3 și I.5), nici caracterul executoriu de drept al hotărârii arbitrale (pct. I.6). De asemenea, constatarea în discuție nu relevă o înțelegere greșită a apărărilor pârâtei privind caracterul de hotărâre judecătorească al hotărârii arbitrale (pct. I.2) și nici aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește raportarea la data de 20 august 2009 (pct. I.4 din motivarea recursului). Înalta Curte observă că toate criticile recurentei-pârâte au ca finalitate validarea propriului raționament juridic conceput în aplicarea legii la raportul juridic dedus judecății, motiv pentru care analiza argumentelor dezvoltate în cererea de recurs trebuie să reflecte o înțelegere corectă a susținerilor părții. Astfel, în cuprinsul fiecărui motiv de recurs de la pct. I și II, este inserată următoarea concluzie a pârâtei B. (ce coincide cu cea reținută de prima instanță din cauză): - pentru perioada 30 august 2011 - 28 septembrie 2012, trebuia aplicată Hotărârea Arbitrală din data de 30 august 2011, respectiv procentele de 75% A. și 25% B. din dreptul de retransmitere prin cablu și de 5% A. și 95% B. din copia privată; - pentru perioada ulterioară datei de 28 septembrie 2012, trebuia aplicată Decizia nr. 136A din 28 septembrie 2012 a Curții de Apel București, respectiv procentele de 98% A. și 2% B. din dreptul de retransmitere prin cablu și de 30% A. și 70% B. din copia privată. Față de aceste susțineri, Înalta Curte constată că apărările pârâtei formulate pe parcursul judecății în cauză și reiterate în prezentul recurs tind, de fapt, la cenzurarea chiar a conținutului Deciziei nr. 136A din 28 septembrie 2012. Or, această finalitate este inadmisibilă, fiind vorba despre o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucru judecat și obligatorie între părți, pe ale cărei dispoziții se fundamentează pretențiile de plată formulate de A. prin cererea de chemare în judecată. În cuprinsul Deciziei nr. 136/2012 a Curții de Apel București este determinat în mod neechivoc momentul de început al perioadei pentru care proporțiile stabilite de instanță - diferite de cele ale completului de arbitri - revin celor două organisme de gestiune colectivă, părți în procedura arbitrajului, B. și A.. Astfel, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 136A din 28 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a, s-a dispus schimbarea în parte a Hotărârii Arbitrale din 30 august 2011, în sensul că: au fost stabilite proporțiile de 70% în favoarea B. și 30% în favoarea A., din remunerația ce revenea A. pentru copie privată în domeniul operei scrise, începând cu 20 august 2009; au fost stabilite proporțiile de 2% în favoarea B. și 98% în favoarea A., din remunerația cuvenită titularilor de drepturi de operă scrisă pentru retransmitere prin cablu, ce revenea A., începând cu 20 august 2009; A. a fost obligată la plata către B. a remunerațiilor încasate pentru perioada 20 august 2009 - 2010. Prin hotărârea judecătorească menționată s-a stabilit chiar data de la care remunerațiile încasate de la utilizatori și cuvenite titularilor de drepturi revin celor două organisme de gestiune colectivă (părți în arbitraj) în proporțiile arătate în decizie și de la care are loc desocotirea între acestea, respectiv data de 20 august 2009. În considerente s-a arătat fără echivoc, în privința remunerației pentru retransmiterea prin cablu: "Așadar, văzând pozițiile părților și înscrisurile din cauză, Curtea, reținând că B. nu a făcut dovada procentului pretins (art. 1169 C. civ.), va stabili, între cele două părți, începând cu 20 august 2009, ponderea de 2% în favoarea B., recunoscută de A., și restul de 98% în favoarea A., din remunerația cuvenită titularilor de drepturi de autor de operă scrisă pentru retransmitere prin cablu". De asemenea, în finalul motivării, s-a arătat, cu privire la copia privată: "Așadar, văzând pozițiile părților și înscrisurile din cauză, Curtea va stabili, începând cu 20 august 2009, proporțiile de 70% în favoarea B. și 30% în favoarea A., din remunerația ce revenea A. pentru copie privată în domeniul operei scrise, anterior înființării B.". De altfel, hotărârea arbitrală a fost schimbată prin decizia de apel și în privința acestei date, nu numai sub aspectul proporțiilor. Instanța de apel a apreciat că B. nu poate solicita în arbitraj restituirea de către A. a remunerațiilor încasate pentru perioada 2007 - 20 august 2009, iar completul de arbitri a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acestei solicitări. Așadar, prin Decizia nr. 136/2012 s-a statuat că proporțiile de 70% și 30% pentru copia privată, respectiv de 2% și 98% pentru retransmiterea prin cablu, trebuie delimitate între părțile din arbitraj cu începere de la data de 20 august 2009, și nu din anul 2007, astfel cum se stabilise prin hotărârea arbitrală. Susținerile din prezenta cauză ale pârâtei B., inclusiv din motivarea recursului, contrazic dispozițiile Deciziei nr. 136/2012, din moment ce partea susține că proporțiile stabilite prin acea decizie ar trebui respectate abia cu începere de la data de 28 septembrie 2012, când a fost pronunțată Decizia nr. 136, și nu de la data de 20 august 2009. Or, Decizia nr. 136/2012 nu poate fi cenzurată în cauza de față, deoarece s-ar încălca în mod inacceptabil puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești irevocabile. Astfel, nu poate fi cenzurată data de 20 august 2009, pe motiv că dreptul pârâtei B. de a colecta și repartiza remunerații, ca urmare a desemnării sale în acest sens prin decizia ORDA, s-ar fi născut abia la data de 3 ianuarie 2011, iar obligația sa de plată către A. s-ar fi născut abia la data de 30 august 2011, după cum se susține la pct. I.4 din motivarea recursului. Momentul nașterii dreptului B. de a colecta și repartiza remunerații reprezintă chestiunea ce interesa obiectul arbitrajului, anume împărțirea remunerațiilor între organismele de gestiune colectivă și plata efectivă, iar instanța de apel a apreciat că remunerațiile revin și B. de la data înființării sale pentru opera scrisă științifică. Statuările din Decizia nr. 136/2012 pe acest aspect au intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se ca atare în prezenta cauză, fără a putea fi reevaluate și contrazise în cercetarea raportului juridic dedus judecății. Nu pot fi primite nici susținerile din recurs privind aplicarea greșită a prevederilor art. 131 2 alin. (8) și (9) din Legea nr. 8/1996, precum și a normelor de drept material referitoare la efectele în timp ale actelor jurisdicționale, totodată, nesocotirea principiului neretroactivității și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice (pct. I.3 și I.5 din cererea de recurs). Potrivit art. 131 2 alin. (9) din Legea nr. 8/1996, "În termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii arbitrale, părțile pot face apel împotriva acesteia la instanța Curții de Apel București, care se va pronunța asupra cauzei în complet civil. Hotărârea arbitrală este executorie de drept până la pronunțarea soluției cu privire la menținerea sau modificarea metodologiilor. Soluția Curții de Apel București este definitivă și irevocabilă, se comunică Oficiului Român pentru Drepturile de Autor și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, prin decizie a directorului general, emisă în termen de 5 zile de la data comunicării." Este de precizat că recurenta, deși face referire la această normă, a susținut că Decizia nr. 136/2012, pronunțată în apelul exercitat împotriva hotărârii arbitrale din data de 30 august 2011, își produce efectele chiar de la data pronunțării, din moment ce a arătat că decizia trebuia aplicată pentru perioada ulterioară datei de 28 septembrie 2012, dar, pe de altă parte, la pct. I.2 din motivele de recurs, s-a indicat că, în aplicarea art. 131 2 alin. (9) din Legea nr. 8/1996, orice modificare a unei metodologii (conținute într-o hotărâre arbitrală) adusă în calea de atac a apelului se aplică pentru viitor, de la data publicării hotărârii Curții de Apel în Monitorul Oficial (în speță, la 17 aprilie 2013). Aceste susțineri nu sunt contradictorii, deoarece, fiind vorba despre o hotărâre judecătorească irevocabilă, efectele sale se produc între părți chiar de la data pronunțării, în timp ce data publicării în Monitorul Oficial interesează efectul de opozabilitate față de terți pe care îl produce orice metodologie ce conține drepturile patrimoniale cuvenite titularilor și datorate de utilizatori. Conform art. 131 2 alin. (8) din lege, metodologiile publicate în Monitorul Oficial sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, așadar, și celor care nu au participat la negocierea metodologiei. Pentru identitate de rațiune, modificarea metodologiei în apelul exercitat împotriva hotărârii arbitrale are același efect, de la data publicării hotărârii judecătorești. Susținerile recurentei pe acest aspect nu sunt, însă, relevante pentru evaluarea apărărilor formulate în cauză, cât timp finalitatea acestora rezidă în înlăturarea, pentru perioada anterioară datei de 28 septembrie 2012, a dezlegărilor din Decizia nr. 136/2012. Stabilirea anumitor proporții în care se împart cele două categorii de remunerații între A. și B., precum și plata efectivă, au făcut obiectul procedurii arbitrajului, astfel încât data de 20 august 2009 interesează chiar fondul raporturilor juridice dintre părți, supus dezlegării în procedura arbitrajului și tranșat în mod irevocabil prin decizia de apel. Or, nu se poate face confuzie între momentul nașterii drepturilor și obligațiilor ce intră în conținutul raportului juridic dintre părți și momentul de la care își produce efectele între părți hotărârea judecătorească irevocabilă. Decizia de apel prevăzută de art. 131 2 alin. (9) din Legea nr. 8/1996 are putere executorie doar de la data pronunțării, însă trebuie executată întocmai, potrivit dispozițiilor sale obligatorii pentru părți și intrate în puterea lucrului judecat. Nu se pune, astfel, problema retroactivității hotărârii judecătorești, ci a executării hotărârii ce statuează asupra fixării în timp a unei date relevante pentru raportul juridic dedus judecății, dată de la care se nasc drepturile și curg obligațiile părților. Înalta Curte constată că nu se poate reține nici vreo nerespectare a efectelor hotărârii arbitrale, hotărâre care, potrivit art. 131 2 alin. (9) din Legea nr. 8/1996, este executorie de drept până la pronunțarea soluției cu privire la menținerea sau modificarea metodologiilor. Acest text nu poate fi interpretat în sensul că, în ipoteza modificării în apel a hotărârii arbitrale ce conține o metodologie, caracterul executoriu al hotărârii arbitrale ar împiedica executarea întocmai a obligațiilor stabilite prin decizia de apel de modificare a metodologiei, inclusiv pentru perioada de timp prevăzută în acea decizie. Este cert că hotărârea arbitrală poate fi pusă în executare independent de declararea și soluționarea apelului împotriva sa, intrând în categoria titlurilor executorii enumerate în art. 632 C. proc. civ., care prevede "Constituie titluri executorii hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare." Acest text trebuie corelat și cu art. 363 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea arbitrală comunicată părților are efectele unei hotărâri judecătorești definitive. Odată ce este modificată, însă, prin decizia curții de apel, în limitele modificării încetează efectele hotărârii arbitrale, iar decizia de apel constituie titlul executoriu, impunându-se a fi executată ca atare. În măsura în care s-a procedat în mod efectiv la executarea hotărârii arbitrale, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 379 1 din vechiul C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care s-a desființat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desființate de drept." Nu poate fi vorba, așadar, nici despre încălcarea principiului securității raporturilor juridice, din moment ce este desființat titlul executoriu. Urmează a fi respinse, în consecință, susținerile de la pct. I.3 și I.5 din memoriul de recurs, dar și cele de la pct. I.6 din recurs, vizând caracterul executoriu al hotărârii arbitrale. Totodată, va fi înlăturată și susținerea referitoare la înțelegerea greșită a apărărilor pârâtei privind caracterul de hotărâre judecătorească al hotărârii arbitrale (pct. I.2), în condițiile în care, deși face referire la dispozițiile art. 363 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., recurenta urmărește prin susținerile sale neaplicarea întocmai a Deciziei nr. 136/2012 a Curții de Apel București, după cum s-a arătat anterior. Argumentele recurentei privind lipsirea de efecte juridice a procedurii arbitrale sunt aceleași cu cele privind efectele hotărârii arbitrale și ale hotărârii judecătorești de modificare a acesteia, ce au fost înlăturate prin considerentele deja expuse în prezenta decizie, astfel încât vor fi înlăturate și susținerile de la pct. I.1 și pct. II din recurs. În ceea ce privește motivul de recurs vizând proba cu expertiză contabilă încuviințată reclamantei A. în etapa apelului (pct. III în numerotarea din memoriul de recurs), Înalta Curte constată că nu este fondat. Contrar susținerilor recurentei, obiectivul expertizei contabile încuviințate nu a fost acela al interpretării și aplicării de către expertul desemnat a unor norme juridice, acte normative sau a unor hotărâri judecătorești, ci al calculării sumelor de bani pretins datorate de către pârâtă în circumstanțele invocate de către reclamantă. Constatările expertului urmau a fi valorificate în măsura în care instanța de judecată ar fi validat pretențiile reclamantei, astfel încât atribuțiile expertului nu interferează cu prerogativa interpretării și aplicării legii, ce revine exclusiv instanței de judecată. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și va fi respins ca atare, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către intimata-reclamantă A. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, în cuantum de 9424,32 RON față de cererea recurentei-pârâte de reducere a cuantumului acestora, Înalta Curte apreciază că sunt incidente prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care permit instanței să reducă partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, "atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei". După cum s-a arătat anterior, motivele de recurs au ridicat, în esență, problema efectelor hotărârilor pronunțate în materia Legii nr. 8/1996, context în care se apreciază că interesează doar gradul de complexitate a cauzei aflate în recurs, nu și valoarea obiectului pricinii. Or, față de complexitatea problemei de drept invocate de către recurentă, suma de bani solicitată este vădit disproporționată, ținând seama și de împrejurarea că însumează onorariul celor doi avocați ce au reprezentat interesele intimatei-reclamante în recurs. În aceste condiții, Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.