ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3452/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 2.06.2015 și sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului București, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la drepturile patrimoniale izvorâte din calitatea de autor de opere audiovizuale retransmise prin cablu și recunoscute de pârâtă conform Referatului nr. x/28.11.2014.

Prin Sentința nr. 482/21.04.2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă la calcularea sumelor cuvenite reclamantei din sumele colectate de pârâtă ca organism de gestiune colectivă obligatorie al remunerațiilor din retransmiterea prin cablu, pentru operele din playlist-urile înregistrate în 4 februarie 2015 la sediul pârâtei, comunicate de societatea de televiziune.

Prin Decizia nr. 1022/15.11.2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței menționate.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta B., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 1, art. 7 și art. 64 din Legea nr. 8/1996, prin aprecierea că producțiile reclamantei se circumscriu acestor dispoziții legale.

Prima instanță s-a raportat la convențiile nr. 40/01.10.2011 și nr. 8/2.01.2012, încheiate cu Canalul C., prin care reclamanta și-a asumat obligația de a realiza programul D., pentru a dispune obligarea pârâtei la calcularea sumelor cuvenite reclamantei pentru operele din playlist-urile înregistrate în 4 februarie 2015, acestea fiind: D. și E.

Calitatea de autor a reclamantei pentru emisiunea/programul E. nu a reieșit din niciun alt înscris depus la dosarul cauzei, inclusiv în apel.

Convenția de producție nr. 158/05.10.2011 nu poate și nu trebuie avută în vedere în soluționarea cauzei, deoarece nu este un înscris nou în accepțiunea normei procedural civile, nefiind administrat în fața primei instanțe, existând la acea dată și fiind în posesia reclamantei. În plus, nu este respectată cerința formei scrise a contractului, potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (3) din lege, pentru dovedirea calității de realizator a reclamantei.

Chiar dacă s-ar considera că reclamanta este realizator și al emisiunii/programului E., emisiunile/programele realizate sunt emisiuni interviu sau de divertisment, ce nu se încadrează în categoria operelor audiovizuale, opere gestionate de pârâtă, astfel cum a stabilit Comisia de Clasificare a Operelor din cadrul B. (care funcționează potrivit Statutului avizat de ORDA).

Recurenta a mai susținut că emisiunile/programele pentru care se solicita plata remunerațiilor nu sunt opere audiovizuale originale și autentice, reprezentând, în realitate, un montaj al unor alte emisiuni/programe ce fiecare, în mod individual, este creată de alți autori.

Opera audiovizuală este, potrivit dispozițiilor art. 64 din lege, "opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete".

Noțiunea regăsită la art. 64 din lege trebuie raportată la elementul de "creație intelectuală", astfel cum este practica judiciară în materie, în acest sens existând numeroase hotărâri pronunțate de Curtea de Apel și Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin raportare la prevederile art. 1 și 7 din lege, condiția esențială a originalității este reprezentată de elementul de creație cu caracter semnificativ în cadrul operei.

Prin originalitate se înțelege amprenta personalității autorului, originalitatea fiind definită într-un sens subiectiv ca o manifestare a personalității autorului, iar la baza activității creatoare se află imaginația creatorului, modul în care acesta știe și reușește să-și exprime gândurile, sentimentele, trăirile.

Cele 2 emisiuni/programe reprezintă compilații pe o anumită temă a mai multor emisiuni/programe realizate de către diferiți alți autori, fiecare dinte acestea fiind realizată în mod individual de fiecare dintre aceștia.

Or, ideea nu este expresia personalității autorului, astfel încât nu se poate reține că ideea de a compila pe o anumită temă echivalează cu un act creator suficient de semnificativ pentru a da valoare de operă acestor emisiuni/programe.

În mod greșit, instanța de apel a respins proba solicitată de către pârâtă și care era esențială în soluționarea judicioasă a cauzei, anume proba cu expertiză în specialitatea cinematografie și audiovizual, având ca obiectiv: să se stabilească dacă emisiunile/programele D. și E. sunt opere audiovizuale originale și autentice, dacă acestea sunt o compilație de opere ale mai multor autori și dacă prezintă elemente de creație intelectuală.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 21 septembrie 2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., și a fixat termen, în ședință publică, pentru judecata pe fond a recursului, în aplicarea art. 493 alin. (7) din cod.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta a considerat că temeiul juridic al motivelor de recurs constă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, din criticile formulate, rezultă că acestea se încadrează și în cazul de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a contestat nu numai calitatea de autor a reclamantei în legătură cu pretențiile formulate în cauză, dar și valorificarea drept mijloc de probă pe acest aspect a unui înscris depus abia în apel. Astfel, criticile vizează și norma de procedură ce interesează administrarea probelor în calea ordinară de atac, normă a cărei încălcare ar putea conduce la casarea deciziei pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., distinct de chestiunea de drept material dezlegată prin raportare la acel mijloc de probă.

În acest context, se reține că instanța de judecată a fost învestită în cauză cu pretenții având ca obiect obligarea pârâtei B. la plata contravalorii drepturilor patrimoniale cuvenite reclamantei în calitate de autor al operelor audiovizuale retransmise prin cablu, opere recunoscute de către organismul de gestiune colectivă prin Referatul nr. x/28.11.2014 și colectate de acest organism de la societățile de furnizare a serviciilor de retransmitere prin cablu, în baza Contractului de mandat nr. x/18.10.2013.

Reclamanta a făcut referire și la convențiile de producție încheiate între reclamantă și Societatea Română de Televiziune pentru crearea operelor audiovizuale menționate în referatul organismului de gestiune colectivă.

Prima instanță a admis pretențiile reclamantei, în calitate de autor, inclusiv pentru programul E., chiar în absența la dosar a convenției de producție pentru acest program, cu motivarea că din Referatul nr. x/28.11.2014 întocmit în numele pârâtei reiese deținerea înscrisului constatator al acestui act juridic.

Invocarea de către reclamantă a referatului organismului de gestiune colectivă, al cărui conținut relevă existența Convenției de producție nr. 158/05.10.2011 - după cum s-a reținut în sentință -, este suficientă pentru a se constata că depunerea în apel a acestei convenții nu a condus la o încălcare a dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Norma permite administrarea unor înscrisuri noi în etapa apelului, cu condiția ca acestea să fi fost invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Or, această cerință este îndeplinită în cauză, cât timp reclamanta s-a folosit în apel de dovezile invocate prin cererea de chemare în judecată.

Administrarea acestui mijloc de probă fiind posibilă în apel, înscrisul depus confirmă constatarea tribunalului în privința calității reclamantei de realizator al programului E., însă și încheierea în formă scrisă a contractului, în raport de prevederile art. 65 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, contestată în apel.

În acest context, nu este întrunit cazul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar nici cel prevăzut de pct. 8 al aceleiași norme, în ceea ce privește aprecierea instanței de apel în privința întrunirii calității reclamantei de realizator al programului E.

În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea de către instanța de apel a prevederilor art. 64 din Legea nr. 8/1996, față de neîncadrarea programelor TV realizate de către reclamantă în categoria operelor audiovizuale, se constată că nu poate fi primită.

Prin această critică, recurenta contestă dreptul reclamantei la remunerația cuvenită pentru utilizarea unor opere în modalitatea retransmiterii prin cablu, ce se colectează, potrivit legii, prin intermediul organismului de gestiune colectivă.

Or, apelul pârâtei a fost respins nu numai pentru considerentul că genul de emisiune realizată de către reclamantă nu poate fi exclus de plano din categoria operelor audiovizuale, dar și pentru argumentul că pârâta nu poate opune lipsa calității de operă audiovizuală pentru a justifica refuzul repartizării sumelor de bani încasate, cât timp utilizatorii nu au refuzat plata remunerațiilor din motivul lipsei de originalitate a creației, astfel încât pârâta are obligația executării obligației de remitere a remunerației colectate.

Se observă că motivele de recurs nu conțin nicio referire la admisibilitatea apărării vizând absența unor creații intelectuale, astfel încât critica ce reiterează atare apărare este lipsită de finalitate, cât timp decizia nu ar putea fi, oricum, infirmată, în absența unei învestiri a instanței de recurs cu reaprecierea admisibilității apărării de fond, chiar dacă utilizarea ar fi vizat programe ce nu reprezintă opere audiovizuale.

În aceste condiții, critica va fi înlăturată și, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 1022A din 15 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN