ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 566/2016

Circumstanțele cauzei; 1.1. Cererea de chemare în judecată; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/44/2013, reclamantul A. a solicitat , în contradictoriu cu pârâtul B., anularea în tot a Ordinului nr. 192 din 05 martie 2013, emis de B., prin care reclamantul a fost revocat din funcția de membru în Consiliul de Administrație al RA C. SA, precum și a Adresei din 10 mai 2013 („Adresa"), emisa de către B. prin care pârâtul a soluționat plângerea prealabilă formulată; în subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia ca nu se impune anularea Ordinului și Adresei contestate, a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor interese datorate de acesta în temeiul art. 4 lit. b) pct. 5 din Contractul de mandat din 18 august 2012 coroborat cu prevederile art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011 raportat la revocarea intempestiva, prin Ordinul contestat, a mandatului reclamantului, daune calculate de la data revocării din funcția de membru în Consiliul de Administrație al RA C. SA și pana la data de 28 august 2016. 1.

Soluția instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 4185 din 23 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul A. și, în consecință, a anulat Ordinul nr. 192 din 05 martie 2013, emis de pârâtul B. și a obligat pe acesta la plata, către reclamant, a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. 1.

Recursul exercitat de recurentul B.; Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul B., solicitând modificarea în tot a sentinței și respingerea cererii reclamantului, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ. 2010 (C. proc. civ.). În motivarea primului motiv de recurs se arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 3 pct. 1 lit. a și art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2012 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, precum și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, deoarece dreptul de revocare este discreționar (ad nutum) și nu trebuie motivat, așa cum greșit a apreciat instanța de fond. Principiul revocării ad nutum a administratorului își are justificarea în asimilarea administratorului cu un mandatar. Pentru aceleași considerente, recurentul consideră că motivarea primei instanțe se întemeiază pe motive străine de natura cauzei, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Se mai arată că revocarea, chiar abuzivă, nu dă dreptul la repunerea în funcție ci, cel mult, la daune interese. 1.

Recursul incident exercitat de intimatul recurent A.; Intimatul A. a formulat recurs incident, solicitând casarea în parte a sentinței și, în rejudecare, admiterea, în tot a acțiunii și obligarea pârâtului B. la plata de daune-interese în temeiul art. 4 lit. b) pct. 5 din Contractul de mandat din 18 august 2012, coroborat cu prevederile art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, precum și la plata cheltuielilor de judecată, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. 2010 (C. proc. civ.). În susținerea primului motiv de recurs se arată că prima instanță a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 deoarece a omis să soluționeze capătul de cerere privind obligarea pârâtului la despăgubiri pentru revocarea intempestivă a mandatului. Pentru același considerent, se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 lit. b) pct. 5 din Contractul de mandat din 18 august 2012 și art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, deoarece revocarea nejustificată a mandatului obliga pârâtul la despăgubiri. 1.

Întâmpinarea intimatului recurent A.; Prin întâmpinare, intimatul recurent a invocat excepția de netimbrare a recursului și excepția nemotivării lui referitor la soluția pronunțată de prima instanță asupra capătului de cerere privind cheltuielile de judecată. Pe fond, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat deoarece prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, arătând că actul administrativ trebuia motivat, condiția fiind intrinsecă actului și necesară pentru verificarea legalității acestuia, așa cum, de altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, a arătat în jurisprudența sa. În același sens, invocă Recomandarea nr. R (80) 2 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei arătând că, chiar dacă B. avea putere discreționară de decizie, aceasta trebuia motivată pentru a nu se ajunge la abuz de drept. Referitor la presupusa încălcare a dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, susține că aceste prevederi legale nu sunt incidente în cauză. 1.

Întâmpinarea intimatului recurent B.; În principal, intimatul recurent s-a apărat arătând că recursul incident este tardiv deoarece nu a fost depus odată cu întâmpinarea. În subsidiar, a arătat că recursul este neîntemeiat deoarece, așa cum corect a reținut prima instanță, din modul cum au fost formulate rezultă că cele două capete de cerere formulate de reclamant în fața instanței de fond se exclud reciproc. Pe fondul cererii în despăgubiri, arată că acestea nu se cuvin părții adverse deoarece ordinul de revocare a fost legal emis. 2. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare; 2.1 Procedura de filtrare; Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare a recursului prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raport prin care s-a propus admiterea în principiu a recursurilor. Raportul a fost comunicat părților în baza încheierii din Camera de consiliu din 17 februarie 2015. Prin încheierea din 09 iunie 2015 Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu ambele recursuri și a fixat termen de judecată pe fond la data de 03 noiembrie 2015. 2.2. Analiza motivelor de casare; Examinând actele și lucrările dosarului precum și susținerile părților, judecând în limitele motivelor de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la chestiunile prealabile invocate de părți - excepția de netimbrare a recursului principal și excepția tardivității recursului incident - Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate deoarece, pe de-o parte, recurentul principal a achitat taxa de timbru stabilită de instanță (200 lei, cf. fila 87 dos. recurs), iar pe de alta, recursul incident a fost depus odată cu întâmpinarea (18 aprilie 2014, cf. filelor 20 și 26 dos. recurs), fiind astfel respectate dispozițiile art. 491 raportat la art. 474 C. proc. civ. 2010 (în continuare, C. proc. civ.). Referitor la nulitatea recursului pentru nemotivare (în ce privește soluția pronunțată de prima instanță asupra cheltuielilor de judecată), chestiunea a fost tranșată prin încheierea de admitere în principiu a recursurilor. Într-adevăr, este suficient că recurentul B. a arătat că, în condițiile date, raportat la volumul de activitate prestat, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, deși diminuat, este în continuare prea ridicat. În consecință, recursurile urmează să fie soluționate pe fond. Cu privire la recursul exercitat de pârâtul B.; Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (hotărâre dată în baza unor motive străine de natura cauzei) este neîntemeiat deoarece sentința a fost pronunțată în baza contractului de mandat din 28 august 2012 și a prevederilor O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, luând în considerare doar faptele relevante pentru soluționarea cauzei. În schimb, Înalta Curte constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sentința fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 12 alin. (3) tezele I și II, din O.U.G. nr. 109/2011 potrivit cărora „Membrii consiliului de administrație pot fi revocați oricând. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptățit la plata unor daune-interese, potrivit contractului de mandat. (…).” Din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă următoarele: - revocarea este necondiționată, putând fiind dispusă oricând de mandant, cu sau fără justă cauză; - dacă revocarea s-a dispus fără justă cauză, administratorul revocat este îndreptățit la plata de daune-interese, potrivit contractului de mandat. Așadar, justa cauză de revocare sau lipsa acesteia prezintă relevanță exclusiv în ce privește plata de daune interese, nu și referitor la revocarea însăși care, așa cum corect arată recurentul B., este discreționară, la libera apreciere a mandantului. Or, în cuprinsul Ordinului ministrului Transporturilor nr. 192 din 05 martie 2013, a cărui anulare s-a solicitat, se arată explicit că revocarea a intervenit, printre altele, în temeiul art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, fapt ce reprezintă o motivare suficientă pentru verificarea legalității actului, în ce privește revocarea. Cu privire la recursul incident exercitat de reclamantul intimat A.; Primul motiv de recurs, bazat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., este neîntemeiat deoarece prima instanță a pronunțat sentința în limitele sesizării, cu respectarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora „Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”. Or, reclamantul a formulat în principal două capete de cerere, solicitând anularea în tot a Ordinului ministrului Transporturilor nr. 192 din 05 martie 2013 prin care a fost revocat din funcția de membru în Consiliul de administrație al RA C. SA precum și a Adresei din 10 mai 2013 emisă de pârât, prin care a fost înștiințat de respingerea plângerii prealabile. A arătat expres că cererea în despăgubiri a înțeles să o formuleze „în subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că nu se impune anularea Ordinului și Adresei contestate (…)”. Așadar, în măsura în care ar fi fost repus în funcția de membru al Consiliului de administrație (prin anularea Ordinului și a Adresei menționate), reclamantul nu avea pretenții la daune-interese. Situația este distinctă de cea în care ar fi fost formulate trei capete de cere: anularea Ordinului, anularea Adresei și obligarea la plata de daune-interese pentru perioada în care nu a exercitat funcția de membru al Consiliului de administrație și până la reintegrarea în funcție. În consecință, în condițiile date, judecând în limitele sesizării, prima instanță a procedat legal omițând să soluționeze cererea formulată în subsidiar. Așa fiind, apărările reclamantului recurent referitoare la lipsa justei cauze de revocare și la dreptul la daune-interese în condițiile legii și ale contractului de mandat sunt nerelevante. Pentru aceleași considerente, în cauză nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond neavând motive să facă aplicarea art. 12 alin. (3) teza II din O.U.G. nr. 109/2011 (sau a prevederilor art. 4 lit. b) pct. 5 din contract) și să verifice dacă revocarea a avut sau nu o cauză justă. Soluția Înaltei Curți; În consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul B., va casa sentința recurată și va respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată. Va respinge recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe. În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant A. la plata sumei de 200 lei către recurentul-pârât Ministrului Transporturilor cu titlu de cheltuieli de judecată.