ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 222/2017

Decizia nr. 222/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 octombrie 2008 sub nr. x/3/2008 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 1.792.887,70 lei cu titlu de penalități de întârziere calculate pentru neplata la termen a facturilor fiscale emise în perioada 1 octombrie 2006 - 30 septembrie 2007.

Prin Sentința comercială nr. 4515/2011 din 6 aprilie 2011, pronunțată în dosarul nr. x/3/2008, Tribunalului București, secția a VI-a comercială a admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.792.887,70 lei, cu titlu de penalități de întârziere. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 22.370 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru, timbru judiciar și onorariu expert.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC B. SRL

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 566 din 31 martie 2016, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC B. SRL, împotriva Sentinței comerciale nr. 4515/2011 din 6 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială. A schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 897.713,88 lei, cu titlu de penalități de întârziere. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 14.343,14 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și pe intimată să plătească apelantei suma de 34.940,57 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea intimatei-reclamante SC A. SA (actuala C. SA) de obligare a apelantei-pârâte SC B. SRL la plata sumei de 1.792.887,70 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate pentru neplata la termen a facturilor fiscale emise în perioada 1 octombrie 2006 - 30 septembrie 2007, fiind individualizate în cuprinsul cererii de chemare în judecată facturile fiscale pentru care au fost calculate penalități de întârziere, respectiv factura fiscală seria X1 nr. XX1 din 31 octombrie 2006, scadentă la data de 15 noiembrie 2006, în valoare de 2.773.174 lei; factura fiscală seria X1 nr. XX2 din 30 noiembrie 2006, scadentă la data de 15 decembrie 2006, în valoare de 4.287.812,96 lei; factura fiscală seria X1 nr. XX3 din 31 decembrie 2006, scadentă la data de 15 ianuarie 2007, în valoare de 5.579.191,95 lei; factura fiscală seria X1 nr. XX4 din 31 ianuarie 2007, scadentă la data de 15 februarie 2007, în valoare de 4.773.177,17 lei; factura fiscală seria X1 nr. XX5 din 30 aprilie 2007, scadentă la data de 15 mai 2007, în valoare de 2.116.051,40 lei; factura fiscală seria X2 nr. XX6 din 30 iunie 2007, scadentă la data de 16 iulie 2007, în valoare de 1.566.850,35 lei; factura fiscală seria X2 nr. XX7 din 31 iulie 2007, scadentă la data de 15 august 2007, în valoare de 1.782.064,03 lei; factura fiscală seria X2 nr. XX8 din 31 august 2007, scadentă la data de 17 septembrie 2007, în valoare de 1.382.841,23 lei, respectiv factura fiscală seria X2 nr. XX9 din 30 septembrie 2007, scadentă la data de 15 octombrie 2007, în valoare de 968.155,30 lei.

A reținut instanța că izvorul pretențiilor intimatei-reclamante este reprezentat de art. 4 alin. (1) și alin. (3) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005, prin care apelanta SC B. SRL s-a obligat la plata consumului de gaze naturale în termen de 15 zile calendaristice de la data comunicării facturii fiscale de către intimata SC C. SA (fosta SC A. SA), în caz contrar putând fi obligată la plata penalităților de întârziere în cuantumul prevăzut la art. 7.1 din condițiile generale de contractare. Art. 7.1 prevede obligația apelantei SC B. SRL de-a achita penalități de întârziere în cuantumul prevăzut în cuprinsul acestei clauze pentru fiecare zi de neplată începând cu ziua următoare calendaristică scadenței facturii până la achitarea integrală a acesteia, inclusiv ziua plății.

Totodată, a reținut instanța că prin art. 4 alin. (4) din contract, părțile au prevăzut în favoarea apelantei SC B. SRL un termen de grație de 30 de zile în care se putea achita contravaloarea debitului principal fără aplicarea de penalități, termen de grație modificat prin actul adițional din 15 decembrie 2005 la 25 de zile, respectiv prin actul adițional nr. x/2006 la 35 de zile, conform înțelegerii părților, depășirea termenului de grație determinând calcularea penalităților conform art. 7.1 din contract.

Raportat la aceste dispoziții contractuale, curtea de apel a constat că penalitățile de întârziere se calculează începând cu ziua următoare calendaristică scadenței facturii (scadența fiind de 15 zile calendaristice de la data comunicării facturii fiscale de către intimata SC C. SA) și până la achitarea integrală a acesteia, inclusiv ziua plății.

În drept, Curtea a reținut că art. 7.1 din contract are valoarea juridică a unei clauze penale, prin care părțile au înțeles să determine anticipat echivalentul prejudiciului cauzat, în ipoteza în care apelanta-pârâtă și-a îndeplinit obligația de-a achita debitul principal cu întârziere.

În fapt, instanța de apel a constatat că prima instanță a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în răspundere contractuală a pârâtei, ceea ce presupune dovedirea de către reclamantă a tuturor condițiilor corespunzătoare acestei forme de răspundere, cu excepția existenței prejudiciului (dat fiind faptul că a fost încheiată o clauză penală), precum și a vinovăției, având în vedere că potrivit art. 1082 C. civ. 1864 aplicabil în cauză, în materie contractuală vinovăția debitorului se prezumă, afară de cazul când în care va dovedi că neexecutarea provine dintr-o cauză străină care nu îi este imputabilă.

În ceea ce privește fapta ilicită, Curtea a reținut că aceasta este dovedită având în vedere că niciuna dintre părți nu a contestat faptul că debitul principal a fost achitat cu întârziere. De altfel, întârzierea la plată a rezultat și din cuprinsul probelor administrate în cauză, legătura de cauzalitate dintre întârzierea la executare și prejudiciul cauzat (respectiv lipsa folosinței asupra sumelor de bani) fiind dovedită.

Ceea ce apelanta-pârâtă a contestat și a dezvoltat ca și motive de apel este pe de-o parte lipsa culpei sale în producerea prejudiciului, iar pe de altă parte cuantumul prejudiciului raportat la modalitatea de calcul asupra căreia părțile au convenit și pe care prima instanță nu ar fi respectat-o, însușindu-și modul de calcul prezentat de către reclamanta SC C. SA.

În ceea ce privește vinovăția apelantei-pârâte, Curtea a apreciat că aceasta nu a răsturnat prezumția ce operează în defavoarea sa conform art. 1082 C. civ., întrucât nici dispozițiile O.U.G. nr. 115/2001 și nici cele ale contractului de cont E. nu sunt de natură a înlătura răspunderea sa contractuală.

A reținut instanța că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 115/2001 pentru asigurarea fondurilor necesare în vederea producerii energiei termice în sistem centralizat, agenții economici producători de energie termică, împreună cu agenții economici distribuitori, precum și agenții economici distribuitori de gaze naturale, împreună cu agenții economici producători și distribuitori de energie termică, au obligația ca până la data de 1 octombrie 2001 să deschidă conturi de tip "E." la o societate bancară comercială convenită de comun acord. În aceste conturi de tip "E." beneficiarii de energie termică vor vira sumele aferente energiei termice consumate, iar autoritățile locale vor vira subvențiile pentru acoperirea diferențelor de preț și de tarif pentru energia termică livrată populației, precum și ajutoarele bănești pentru energia termică care se acordă categoriilor defavorizate ale populației, potrivit legii.

În acest sens, apelanta-pârâtă a învederat că părțile au încheiat contractul de tip E. (dosar fond), intimata-reclamantă SC C. SA având calitatea de furnizor, apelanta-pârâtă SC B. SRL având calitatea de beneficiar, D. fiind agentul E.. În temeiul dispozițiilor art. 4 din contract, beneficiarul SC B. SRL avea obligația de a plăti facturile referitoare la gazele furnizate de SC C. SA numai în contul E.. De asemenea, apelanta a susținut că în temeiul acestui contract și al disp. art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 115/2001, nevirarea subvențiilor pentru acoperirea diferențelor de preț a determinat în mod direct neplata de către E. a prețului energiei termice furnizate, astfel încât neîndeplinirea la termen a obligațiilor de către E. a atras după sine imposibilitatea îndeplinirii la termen a obligațiilor de către SC B. SRL

Curtea a apreciat însă, că în mod corect a reținut prima instanță că nici încheierea acestui contract și nici dispozițiile O.U.G. nr. 115/2001 nu exonerează apelanta-pârâtă de răspundere contractuală, respectiv de obligația acesteia de a plăti penalitățile de întârziere astfel cum au fost convenite prin art. 7.1 condițiile generale ale contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2005.

Curtea a constatat că, în fapt, contractul de cont E. încheiat în temeiul O.U.G. nr. 115/2001 a fost încheiat la data de 10 decembrie 2002, anterior semnării contractului în care a fost inserată și clauza penală în discuție, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005, precum și actelor adiționale la acesta. A apreciat instanța că un act încheiat anterior contractului nu putea modifica clauzele privind termenele și condițiile de plată ale facturilor, și nici persoana în sarcina căreia revenea o astfel de obligație, nici O.U.G. nr. 115/2001 și nici contractul de cont E. nemodificând răspunderea contractuală stabilită de părți prin contract.

Raportat la natura juridică a contractului de cont E., astfel cum rezultă din enunțarea dispozițiilor legale precizatate, Curtea a apreciat că acesta reprezintă doar un mecanism de plată încheiat în vederea garantării achitării obligației de plată către furnizor, motiv pentru care o astfel de garanție nu poate fi interpretată în defavoarea părții în considerarea căreia a fost instituită, în speță furnizorul SC C. SA.

Curtea a reținut, de asemenea, că și în cuprinsul contractului de tip E. s-a prevăzut la art. 4 faptul că apelanta-pârâtă, în calitate de beneficiar, are posibilitatea de-a efectua plăți din proprie inițiativă și din surse proprii în contul furnizorului fără acordul și implicarea agentului E.. Acest aspect a fost sesizat în mod corect de către prima instanță, astfel încât concluzia acesteia în sensul că pârâta datorează penalități de întârziere pentru neachitarea la termenele scadente a contravalorii gazelor naturale a fost validată și către instanța de apel, fiind în concordanță cu clauzele contractuale și cu dispozițiile legale în vigoare.

Nu în ultimul rând, Curtea a apreciat că, deși se prevalează de cuprinsul contractului de tip E. și de dispozițiile O.U.G. nr. 115/2001, apelanta-pârâtă nu a efectuat plăți direct din contul E. către SC C. SA în perioada de consum 1 octombrie 2006 - 30 septembrie 2007, sumele încasate de la E. și de la alte persoane juridice fiind transferate în contul său curent, din care au fost efectuate ulterior plățile. Această situație de fapt a fost reținută de către toți cei trei experți contabili judiciari desemnați să efectueze în cauză lucrarea de specialitate, astfel încât apare ca nefondat argumentul apelantei-pârâte în sensul că aceasta ar fi respectat mecanismul de plată reglementat de contractul de cont E..

Totodată, față de cuprinsul clauzei penale, instanța a apreciat lipsită de relevanță susținerea apelantei-pârâte în sensul că aceasta ar fi angajat credite pentru plata gazelor furnizate față de obligația asumată contractual privind executarea la timp a obligației de plată.

Raportat la aceste argumente, Curtea a apreciat ca fiind îndeplinită și condiția existenței culpei contractuale, acest motiv de apel fiind nefondat.

Referitor la motivul de apel privind întinderea prejudiciului, dat fiind faptul că părțile au înțeles să-l evalueze prin clauza penală de la art. 7.1., acesta nu poate fi calculat decât conform criteriilor avute în vedere de către părți, respectiv în cuantumul prevăzut la art. 7.1 și în funcție de data scadenței fiecărei facturi menționate în cererea de chemare în judecată, ținând seama de data efectivă a plății și de termenele de grație convenite în favoarea apelantei-pârâte.

Contrar susținerilor intimatei-reclamante, Curtea a reținut că, inclusiv cu prilejul proceselor-verbale de conciliere, apelanta-pârâtă a menționat că nu recunoaște debitul principal și nici penalitățile de întârziere pretinse la plată.

În ceea ce privește adresa la care intimata-reclamantă face referire și prin care susține că apelanta ar fi recunoscut întreg debitul solicitat prin cererea de chemare în judecată de 1.792.887,12 lei (respectiv adresa din 11 ianuarie 2008), Curtea a constatat că la stabilirea acestei sume de bani au fost înscrise două facturi fiscale ce nu fac obiectul litigiului respectiv nr. XX10 din 31 octombrie 2007 și nr. XX11 din 30 noiembrie 2007.

Chiar independent de argumentele reținute anterior, Curtea a considerat că o astfel de recunoaștere extrajudiciară nu ar putea avea ca efect modificarea cuantumului prejudiciului, astfel cum acesta a fost convenit de către părți prin contract, urmând ca stabilirea în concret a acestui cuantum să fie realizată de către instanța de apel prin raportare la probele administrate în cauză.

Astfel, pe lângă probatoriul constând în înscrisurile depuse la dosar, Curtea a constat că în faza apelului au fost efectuate trei expertize contabile de către trei specialiști desemnați de către instanță în acest sens. Dintre aceste lucrări de specialitate Curtea a reținut că expertiza întocmită de către expertul F., care a calculat cuantumul penalităților de întârziere la suma de 897.713,88 lei se corelează cu înscrisurile administrate în cauză, respectiv cu prevederile contractuale pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată.

Instanța a constatat că expertul a ținut cont de data scadenței fiecăreia dintre cele 9 facturi fiscale invocate în cererea de chemare în judecată, a ținut cont de perioada de grație atunci când plata a fost efectuată în cadrul termenului de grație, luând în mod corect în calcul la data penalității inclusiv ziua plății, astfel cum părțile au prevăzut în mod expres în cuprinsul art. 7.1 din contract. De altfel, cu o singură excepție, părțile nici nu au formulat obiecțiuni referitoare la aceste aspecte, expertul indicând, contrar obiecțiunilor formulate de către intimata-reclamantă, modalitatea de calcul cu privire la fiecare factură.

Curtea a apreciat că în mod corect au fost calculate de către expert penalitățile de întârziere numai prin raportare la cele 9 facturi fiscale invocate de către reclamantă în cererea de chemare în judecată, fără a lua în considerare și facturile XX12 din 28 februarie 2007, respectiv XX13 din 31 martie 2007, care deși au fost atașate la dosar, nu au fost invocate către intimata-reclamantă prin cererea introductivă. Instanța a considerat că nu poate acorda penalități de întârziere pentru neplata la timp a unor facturi fiscale care nu au fost invocate în cererea introductivă, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității, și cu atât mai puțin nu ar putea dispune în acest sens direct în apel întrucât se opun dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește argumentul apelantei-pârâte în sensul că nu ar fi fost avută în vedere operațiunea de stornare a penalităților în cuantum de 102.412,70 lei prin factura X1 nr. XX14, Curtea a reținut că suma de 102.412,70 lei, reprezentând storno majorări este aferentă penalităților calculate anterior de către SC C. SA, ce nu fac obiectul cauzei, astfel că nu a fost avută în vedere la calculul expertizei. De altfel, nici apelanta-pârâtă nu a dovedit că factura X1 nr. XX14 ar fi stornat penalități de întârziere dintre cele care fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, apreciind că este fondat cel de-al doilea motiv de apel privind greșita cuantificare de către prima instanță a prejudiciului, în raport de criteriile avute în vedere prin clauza penală, astfel cum a fost convenită de către părți, în temeiul disp. art. 296 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis doar în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 897.713,88 lei cu titlu de penalități de întârziere. Totodată, a schimbat sentința și în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanță, în sensul că pârâta să plătească reclamantei suma de 14.343,14 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, reprezentând taxa de timbru și timbrul judiciar corespunzătoare pretențiilor admise și 1.250 lei onorariu expert.

De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile și în apel conform art. 298 din același cod, dată fiind solicitarea apelantei și constatând culpa procesuală a intimatei determinată de admiterea căii de atac promovată de partea adversă, Curtea a obligat intimata să plătească apelantei suma de 34.940,57 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa de timbru și timbrul judiciar calculate în raport de pretențiile câștigate prin apel, onorariile expert și onorariu avocat.

Împotriva Deciziei civile nr. 566 din 31 martie 2016 au declarat recurs ambele părți.

Motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă SC G. SA (fostă SC C. SA) sunt, în esență, următoarele:

Apreciază recurenta-reclamantă SC G. SA că decizia recurată este lipsită de temei legal, în ceea ce privește excluderea de la plată a facturilor nr. XX12 din 28 februarie 2007 și nr. XX13 din 31 martie 2007, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ. - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.

De asemenea, arată recurenta-reclamantă că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv adresa din 19 martie 2007 și adresa din 30 martie 2007, dându-le acestora valoarea unor acte adiționale la contractul dintre părți schimbând natura și înțelesul acestora - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ.

Privitor la excluderea nejustificată de la plată a facturilor nr. XX12 din 28 februarie 2007 și nr. XX13 din 31 martie 2007, recurenta susține că, așa cum se poate observa din chiar petitul cererii de chemare în judecată, a solicitat instanței obligarea pârâtei SC B. SRL la plata penalităților de întârziere calculate pentru facturile emise în perioada 31 octombrie 2006 - 30 septembrie 2007.

În motivarea acțiunii au fost enumerate nouă dintre cele unsprezece facturi emise în acea perioadă, dar așa cum a reținut chiar instanța de apel în cadrul probatoriului administrat, au fost depuse la dosarul cauzei toate cele 11 facturi aferente perioadei pentru care a fost solicitat calculul penalităților.

Cele două facturi care nu au fost inițial enumerate în motivarea acțiunii, au fost depuse și ele în susținerea probatoriului administrat în cauză, astfel încât petitul acțiunii a fost pe deplin dovedit.

Arată recurenta că în mod total neîntemeiat, atât expertul desemnat de instanță cât și instanța de apel au refuzat să țină cont și de facturile nr. XX12 din 28 februarie 2007 și nr. XX13 din 31 martie 2007, aferente perioadei 31 octombrie 2006 - 30 septembrie 2007.

Conform dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța este obligată să se pronunțe în limita învestirii, hotărând numai asupra obiectului cererii deduse judecății, în cauză, petitul acțiunii fiind reprezentat de penalitățile aferente emise de reclamantă în perioada 1 octombrie 2006 - 31 septembrie 2007.

Recurenta apreciază că, fără niciun temei legal, instanța de apel a exclus facturile nr. XX12 din 28 februarie 2007 și nr. XX13 din 31 martie 2007 de la calculul penalităților, chiar dacă făceau parte din perioada pentru care a fost învestită instanța de judecată.

Raportat la aceste considerente, consideră că se impune admiterea acestui motiv de recurs și pe cale de consecință solicită ca instanța de recurs să aibă în vedere modul de calcul al expertului parte H., care a avut în vedere și cele două facturi, respectiv, facturile nr. XX12 din 28 februarie 2007 și nr. XX13 din 31 martie 2007.

Referitor la contraoferta făcută de SC G. SA societății B. SRL, contraofertă menționată în adresa din 19 martie 2007 și adresa din 30 martie 2007 și care nu a fost acceptată de recurenta-pârâtă, recurenta-reclamantă arată că înțelege să critice decizia curții de apel motivat de faptul că aceasta a interpretat greșit actele deduse judecății, asimilând cele două adrese unor acte adiționale la contractul dintre părți.

Astfel, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit contraofertele propuse societății B. SRL și care cuprindeau pe de o parte propuneri privind modalități de eșalonare a datoriilor, iar pe de altă parte propuneri privind acordarea unor perioade de grație la achitarea facturilor, contraoferte care însă nu a fost acceptate de recurenta-pârâtă.

În ceea ce privește adresa din 19 martie 2007, recureta afirmă că i-a propus societății B. SRL o eșalonare la plată a consumului de gaze aferent lunii octombrie 2006, în două tranșe egale, iar referitor la termenul de grație de 7 zile pentru plata facturii lunii noiembrie 2006, contraoferta a fost făcută menționându-se că această perioadă de grație urmează să fie scăzută din perioada de grație aferentă facturii lunii martie 2007.

Prin adresa din data de 30 martie 2007, recurenta-reclamantă, la solicitarea recurentei-pârâte SC B. SRL a făcut o contraoferta acesteia, prin care i-a propus în plus o perioadă de grație de 18 zile pentru achitarea facturii fiscale XX15 din 31 ianuarie 2007, iar în ceea ce privește factura lunii martie 2007, termenul de grație se reducea de la 35 de zile la 28 de zile, iar discount-ul aferent lunilor aprilie 2007 - mai 2007 se reducea cu 0,6% pentru fiecare lună de consum menționată.

Recurenta-reclamantă arată că recurenta-pârâtă SC B. SRL nu i-a transmis acceptul său referitor la contraofertele făcute și nici nu a întreprins vreun demers care să facă dovada unei acceptări tacite, motiv pentru care contraofertele au devenit caduce și contractul dintre părți nu a fost modificat în ceea ce privește termenele de grație.

Faptul că tăcerea nu este izvor de obligații rezultă chiar din dispozițiile art. 35 alin. (1) C. com., care prevede că nu este considerat încheiat contractul dacă acceptarea ofertei nu a ajuns la cunoștința ofertantului.

Or, pentru a ajunge la cunoștința ofertantului, acceptarea ofertei trebuie să fie declarată, adică să se concretizeze într-o formă exterioară.

Recurenta arată că în considerentele Deciziei nr. 566 din 31 martie 2016, curtea de apel nu a avut în vedere faptul că recurenta-pârâtă SC B. SRL nu a făcut dovada acceptării contraofertei recurentei-reclamante și a considerat că facturii nr. XX15 din 31 ianuarie 2007 (poziția 4 a anexei nr. 6 din raportul doamnei expert F.) îi este aferent un termen de grație de 35 de zile, plus 18 zile conform ofertei G. din adresa din 30 martie 2007.

De asemenea, analizând raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanță, recurenta-reclamantă susține că se poate observa că și în cazul facturii XX2 din 30 noiembrie 2006, expertul a calculat în mod total eronat penalitățile de întârziere, adăugând o perioadă de grație de 7 zile (conform adresei din 19 martie 2007) la cele 28 de zile existente deja.

În atare situație, analizând cu temeinicie rapoartele de expertiză depuse la dosarul cauzei și opiniile celor doi experți parte, recurenta solicită injstanței să aibă în vedere opinia expertului parte al recurentei-reclamante, întrucât acesta a prezentat în mod just și obiectiv modul de calcul pentru toate obiectivele stabilite de instanță.

De asemenea, solicită ca instanța de recurs să aibă în vedere și adresa din 11 ianuarie 2008 prin care SC B. SRL certifică/confirmă soldul de 5.067.885,28 lei, adresă din care rezultă că penalitățile sunt în valoare de 1.792.887,12 lei.

Recurenta arată că susținerea instanței că în adresa SC B. SRL sunt și două facturi care nu sunt menționate în cererea de chemare în judecată nu este întemeiată, întrucât penalitățile aferente perioadei 31 octombrie 2006 - 30 septembrie 2007 au fost facturate de recurenta-reclamantă în componența facturilor emise în perioada 31 decembrie 2016 - 30 noiembrie 2007. Recurenta susține că diferența dintre suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, reprezentând valoarea penalităților, respectiv cea de 1.792.887,70 lei și cea de 1.869.368,73 lei calculată de expertul parte, constă în faptul că inițial la calculul penalităților au fost avute în vedere adresele din 30 martie 2007 și din 19 aprilie 2007, adrese care cuprindeau oferte făcute de recurenta-reclamantă societății B. SRL și care nu au fost acceptate de aceasta.

Recurenta apreciază că, întrucât recurenta-pârâtă SC B. SRL nu a acceptat oferta sa, aceasta nu mai putea beneficia de facilitățile acordate, conform prevederilor art. 7 alin. (1) din contractul de vânzare-cumpărare de gaze naturale, în caz de neplată în termenul de grație, penalitățile calculându-se începând cu ziua calendaristică următoare scadenței facturii.

Arată că în ambele variante de calcul sunt incluse penalitățile aferente neplății în termen a facturii seria XX12 din 28 februarie 2007 și respectiv a facturii seria XX13 din 31 martie 2007 și că, pe cale de consecință, atât timp cât în petitul acțiunii a solicitat calculul penalităților de întârziere pentru perioada cuprinsă între 31 octombrie 2006 - 30 septembrie 2007 și SC B. SRL a recunoscut penalitățile și pentru aceste două facturi, apreciază că în mod greșit ele nu au fost avute în vedere de instanța de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Motivele de recurs aparținând pârâtei SC B. SRL:

Recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispozițiilor art. 969 alin. (1), art. 970 și art. 982 C. civ., arătând că în mod greșit s-a apreciat că în cauză contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005 nu se interpretează și coroborează cu prevederile contractului de cont E. și dispozițiile O.U.G. nr. 115/2001 - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Arată recurenta-pârâtă că motivul de recurs vizează considerentele și dispozitivul deciziei apelate, respectiv soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată și de obligare a sa la plata unor penalități de întârziere, prin înlăturarea motivului de apel care viza neîndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii contractuale, respectiv următoarea motivare a instanței de apel pe care se sprijină dispozitivul:

"Contractul de cont E. încheiat în temeiul O.U.G. nr. 115/2001 a fost încheiat la data de 10 decembrie 2002, anterior semnării contractului în care a fost inserată și clauza penală în discuție, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005, precum și actelor adiționale la acesta. Rezultă astfel că un act încheiat anterior contractului nu putea modifica clauzele privind termenele și condițiile de plată ale facturilor, și nici persoana în sarcina căreia îi revenea o astfel de obligație. Cu alte cuvinte, nici O.U.G. nr. 115/2001 și nici contractul de cont E. nu au modificat răspunderea contractuală stabilită de părți prin contract."

Recurenta-pârâtă apreciază că sunt greșite aceste argumente din considerente, acestea stând la baza înlăturării motivului său de apel, privind neîndeplinirea condițiilor de atragere a răspunderii contractuale pentru plata penalităților.

Recurenta-pârâtă arată, în primul rând, că în cauză contractul de cont E. a fost încheiat anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2005, care a cuprins clauza penală privind plata penalităților, nefiind o împrejurare care să poată justifica o interpretare a contractului, ignorând regulile de interpretare și prevederile legale care îl reglementează (O.U.G. nr. 115/2001), și/sau ignorând alte convenții anterioare care priveau executarea contractului de vânzare-cumpărare, cum este contractul de cont E. care reglementa modalitatea de plată a prețului.

Din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 969 din vechiul C. civ., recurenta-pârâtă apreciază că interpretarea instanței cuprinsă în considerente este greșită, și nu poate fi primită, din moment ce ar presupune că în speță contractul de cont E., căruia acest text de lege îi conferă caracter obligatoriu între parti, nu ar mai avea caracter obligatoriu, și ar putea fi înlăturat în prezenta cauză, ignorându-i-se efectele, deși acest contract reglementează modalitatea de plată a prețului - deci un aspect care privește executarea contractului de vânzare-cumpărare care a fost încheiat ulterior.

În al doilea rând, arată că nu a susținut că O.U.G. nr. 115/2001 și/sau contractul de cont E. au "modificat răspunderea contractuală stabilită, de părți prin contract", după cum se arată greșit în considerente, care analizează un aspect care nu a făcut obiectul criticilor în apel în această formă de către recurentă.

Recurenta-pârâtă arată că nu a susținut că ar fi existat o modificare a contractului, ci a susținut și a solicitat ca aprecierea condițiilor atragerii răspunderii contractuale, din perspectiva aplicării prevederilor art. 7 alin. (1) din Condițiile generale ale contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2005, să se facă cu luarea în considerare a contractului de cont E. și a prevederilor O.U.G. nr. 115/2001, în conformitate cu prevederile art. 970 și art. 982 din vechiul C. civ.

Ca atare, nu a susținut că O.U.G. nr. 115/2001 și contractul de cont E. ar fi modificat obligația de plata a prețului, ci a arătat că această obligație trebuie coroborată și interpretată în conformitate cu voința părților și prevederile legale - prevederi legale și contractuale care, fiind anterioare încheierii contractului, îl reglementau și erau obligatorii.

Obiectul contractului privește un domeniu (producerea de energie) în care libertatea contractuală a părților este atenuată, existând dispoziții și reguli speciale impuse de legiuitor prin lege cu care contractul se completează (inclusiv în ceea ce privește plata) și care guvernează obligațiile și drepturile care pot fi asumate de către părți prin încheierea acestor contracte (inclusiv spre exemplu prețul de vânzare care este reglementat).

A susținut că este obligatorie interpretarea coroborată a contractului de cont E. și a prevederilor O.U.G. nr. 115/2001 cu interpetarea clauzei cuprinsă la art. 7 alin. (1) condițiile generale ale contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2005.

Recurenta arată că ar putea fi reținută culpa SC B. SRL pentru executarea cu întârziere a obligației de plată doar dacă E. ar fi achitat sumele datorate și aceasta nu ar fi efectuat plata către reclamantă. O.U.G. nr. 115/2001 și contractul de cont E., la care reclamanta este parte, stabilește că E. este debitoarea obligației de plată pentru gazele livrate și că SC B. SRL este doar un intermediar, prin mecanismul E., în această plată, și nu poate fi făcută responsabilă pentru penalități, aceasta fiind de fapt creditor, alături de C., a acestei obligații de plată a E..

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația impusă de art. 970 din vechiul C. civ. de a interpreta convenția părților, respectiv clauza penală care cuprindea obligația de plată a penalităților, prin raportarea la limitele și condițiile stabilite de legiuitor prin lege, respectiv O.U.G. nr. 115/2001.

Arată că instanța de apel trebuia să se raporteze și la dispozițiile art. 982 din vechiul C. civ., potrivit cărora "Toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg."

Recurenta-pârâtă apreciază că, deși contractul de cont E. a fost încheiat anterior contractului de vânzare-cumpărare, această împrejurare nu avea relevanță în interpretarea clauzelor contractuale, fiind clauze anterioare celei care se solicita a fi interpretată.

Ca atare, recurenta consideră că art. 982 din vechiul C. civ. a fost încălcat prin considerentele deciziei apelate, din moment ce această dispoziție prevede în mod expres obligația instanței de apel de a interpreta clauza privind plata prețului din contractul de vânzare-cumpărare gaze naturale față de orice alte clauze anterioare.

Contractul de cont E., încheiat în anul 2002 cu D., era un contract care s-a încheiat ulterior contractului de furnizare gaze nr. x/2001, modificat prin actul adițional nr. x/2002.

Contractul de furnizare gaze naturale nr. x/2005 este un contract care de fapt continua raporturi juridice preexistente între părți încă din anul 2001 - deci anterioare și nu ulterioare, fiind o continuare a raporturilor juridice existente prin încheierea contractului nr. x/2001.

Contractul de cont E. este ulterior raportului juridic de furnizare gaze naturale existent între părți, care a început prin incheierea contractului nr. x/2001, și nu anterior, cum s-a susținut de către instanță, care s-a raportat doar la contractul de furnizare gaze naturale nr. x/2005, deși acest contract continua raporturi juridice preexistente între părți.

Apreciază recurenta-pârâtă că indiferent de momentul încheierii contractului de cont E., dat fiind conținutul acestuia și clauzele sale neechivoce, din care rezultă că părțile au înțeles ca acesta să completeze orice contract de furnizare, decizia este dată cu încălcarea art. 969 și a art. 982 din vechiul C. civ.

Părțile contractului de cont E. au înțeles, prin raportare la prevederile art. 1 și art. 2 lit. c) din contractul de cont E., în conformitate și cu prevederile O.U.G. nr. 115/2001, încă de la momentul încheierii contractului de cont E. a completa toate contractele de furnizare gaze naturale, anterioare sau ulterioare, cu prevederile contractului de cont E. încheiat în anul 2002.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă consideră că instanța a încălcat prevederile art. 982 din vechiul C. civ., înlăturând nepermis de la interpretare clauzele din contractul de cont E., deși acest contract făcea trimitere expresă și completă, prin clauza de la art. 1 și art. 2 lit. c), contractul nr. x/2005 care face obiectul litigiului.

Un alt motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel a interpretat greșit contractul dedus judecații, căruia i-a schimbat natura - din contract special, supus dirijismului contractual impus de O.U.G. nr. 115/2001, în contract tipic de vânzare-cumpărare.

Raportat la această calificare, instanța de apel a apreciat că recurenta poate fi obligată la plata penalităților, ca și când ar fi un contract de vânzare în formă tip - și nu de unul special într-un domeniu reglementat, deși acesta cuprindea și o clauză expresă în privința coroborării cu prevederile O.U.G. nr. 115/2001 și ale contractului de cont E..

Arată că O.U.G. nr. 115/2001 este o reglementare specifică în domeniul în care părțile acționau - domeniul energiei, acest act normativ fiind cel care a determinat și obligat părțile la încheierea contractelor de cont E., conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ.

Dispozițiile O.U.G. nr. 115/2001, ale contractului de cont E., precum și art. 7 din contractul de vânzare-cumpăre gaze naturale nu permiteau instanței să trateze și să interpreteze contractul ca fiind un contract de vânzare-cumpărare în formă tipică, și a-i schimba astfel nepermis natura de contract special de vânzare-cumpărare gaze naturale, care se supune dirijismului impus de legiuitor în domeniul energiei.

Recurenta-pârâtă invocă, de asemenea, încălcarea dispozițiilor art. 969 alin. (1), art. 970, art. 977 și art. 982 din vechiul C. civ., arătând că în mod greșit s-a apreciat că în cauză contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005 nu se interpretează și coroborează cu prevederile contractului de cont E. și dispozițiile O.U.G. nr. 115/2001 deoarece ar fi un mecanism de plată încheiat în vederea garantării achitării obligației de plată către furnizor - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Curtea a apreciat că acesta reprezintă doar un mecanism de plată încheiat în vederea garantării achitării obligației de plată către furnizor, motiv pentru care o astfel de garanție nu poate fi interpretată în defavoarea părții în considerarea căreia a fost instituită, în speță furnizorul C..

Recurenta-pârâtă apreciază că această interpretare a instanței de apel este greșită, întrucât nu s-a raportat la conținutul și clauzele cuprinse în convențiile încheiate între părți - contractul de cont E., care este obligatoriu între părți potrivit art. 969 din vechiul C. civ. și la susținerile părților, ci strict la denumirea actului cerut a se interpreta.

Deși contractul de cont E. este și un instrument de garantare, cum se susține de către instanța de apel, recurenta-pârâtă arată că în cauză nu s-a pus problema eficacității acestei garanții sau a modului în care aceasta își produce efectele, ci s-a pus problema clauzelor privitoare la plata sumelor de bani cuprinse în această convenție, care trebuiau interpretate de instanță ca fiind obligatorii pentru părțile contractului.

Arată recurenta că obligația de plată depindea de plata făcută de către E. și a invocat clauzele cuprinse în contractul de cont E. inițial, unde s-a arătat în mod expres (clauza 3.1) că furnizorii - C. inclusiv "se obligă să prezinte distribuitorului (E.) facturile aferente livrărilor lunare de energie termică și, respectiv, de gaze naturale", iar la anexa nr. 2 a contractului se arată că pe baza facturilor E. va achita sumele către E.

Recurenta arată că a invocat interpretarea celor două convenții în sensul că voința legiutorului de a institui acest sistem de plată, precum și voința părților, inclusiv a C. de a adera la aceasta, exclude interpretarea instanței de fond că răspunderea recurentei pentru plata cu întârziere a facturilor de gaze naturale putea fi atrasă, din moment ce s-a dovedit în prezentul dosar că aceasta s-a conformat sistemului de plată agreat de către C. - plata prin cont E., care presupunea că plățile gazului furnizat de C. pentru a produce energie termică să fie recuperat de C. din plățile care se vor efectua de către E. și doar dacă aceste plăți se vor efectua.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel prin aceste considerente a încălcat și prevederile art. 982 din vechiul C. civ., refuzând a interpreta clauzele privind plata din convenția accesorie de cont E. prin raportarea la convenția principală - contractul de vânzare-cumpărare gaze naturale.

De asemenea, având în vedere că nu au fost analizate clauzele contractului de cont E. în mod efectiv, fiind considerat un instrument de garantare, recurenta susține că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 977 din vechiul C. civ., necercetându-se care este intenția comună a părților contractante privind plata sumelor, respectiv dacă s-a convenit ca plățile sale să depindă de plățile efectuate de E., instanța raportându-se nepermis doar la sensul literal al denumirii contractului.

Recurenta-pârâtă invocă, de asemenea, încălcarea dispozițiilor art. 977 din vechiul C. civ., arătând că art. 4 din contractul de cont E. care are un înțeles lămurit și vădit neîndoielnic, a fost interpretat eronat - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 și pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Recurenta susține că acest articol din contract reglementează în mod clar și neechivoc posibilitatea (facultatea) și nu obligația SC B. SRL de a achita sumele către C., din surse proprii, în măsura în care E. nu a achitat la rândul său contravaloarea gazelor naturale, instanța ignorând intenția comună a părților.

Un alt motiv de recurs privește încălcarea dispozițiilor art. 969 alin. (1), art. 970, art. 977 și art. 982 din vechiul C. civ., instanța de apel apreciind în mod greșit că în cauză contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005 nu se interpretează și coroborează cu prevederile contractului de cont E. și dispozițiile O.U.G. nr. 115/2001 față de împrejurarea că plățile nu s-au efectuat din contul E. - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta afirmă că în fața instanței de apel s-a pus în discuție "mecanismul de plată reglementat de către contractul de cont E." din perspectiva culpei SC B. SRL în ceea ce privește penalitățile, față de prevederile O.U.G. nr. 115/2001 și a contractelor de cont E.:

Față de acest mecanism, recurenta-pârâtă arată că nu poate fi ținută răspunzătoare de plata cu întârziere efectuată de către E., singurul debitor al sumelor de bani, deoarece se află în aceeași situație cu C. - ambii sunt furnizori și încasează de la E. sumele de bani.

Acest sistem de plată este unul impus de legiuitor și agreat de C. prin aderarea la convenția de cont E..

Susține recurenta că ceea ce mecanismul de cont E. instituția era de fapt o obligație condițională a sa de a achita sumele către C. doar dacă E. achita la rândul său sumele către SC B. SRL, în acest sens fiind și voința legiuitorului exprimată prin O.U.G. nr. 115/2001 - de a corela sumele cuvenite furnizorului de gaze (C.) cu plățile distribuitorului de energie termică (E.).

Din acest punct de vedere, recurenta-pârâtă arată că s-a conformat mecanismului impus de legiuitor și contractele de cont E. și a achitat de fiecare dată, și fără întârziere, când a primit plata de la E., către C. sumele aferente gazului livrat, conform procentelor stabilite și agreate de către C..

Recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat regulile de interpretare a contractelor, fiind ignorată voința comună a părților (art. 977 C. civ.) și faptul că legea impunea obligația de plată cu condiția ca E. să achite la rândul său sumele pentru energia distribuită (art. 970 C. civ.).

Un alt motiv de recurs vizează încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1082 C. civ. - instanța apreciind că în cauză ar fi îndeplinite condițiile atragerii răspunderii contractuale - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată, în acest sens că ceea ce contestă și a dezvoltat ca și motive de apel este pe de-o parte lipsa culpei sale în producerea prejudiciului, iar pe de altă parte cuantumul prejudiciului, raportat la modalitatea de calcul asupra căreia părțile au convenit și pe care prima instanță nu ar fi respectat-o, însușindu-și modul de calcul prezentat de către reclamantă.

Curtea de apel, încălcând regulile de interpretare a contractelor impuse de către legiuitor și ignorând prevederile O.U.G. nr. 115/2001, a concluzionat că în cauză nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 1082 C. civ.

În măsura în care neplata la termen a sumelor către C. nu provine din culpa sa, ci din culpa unui terț - E., care de fapt era debitorul obligației de plată a sumelor, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1082 C. civ., reținând că neplata s-ar datora culpei recurentei-pârâte.

Arată recurenta-pârâtă că se află în ipoteza prevăzută de art. 1082 C. civ., potrivit căruia "Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată."

Instanța în mod greșit nu a procedat la aplicarea acestui text legal, neplata facturilor la termen datorându-se unei cauze străine - neplata E., care nu poate fi imputată recurentei - E. fiind debitorul obligației de plată prin cont E., expertiza confirmând că întârzierile la plata gazelor naturale livrate de C. se datorează exclusiv acestuia.

În susținerea recursului, recurenta invocă, de asemenea, aplicarea greșită a art. 1082 C. civ., față de împrejurarea ca în mod greșit s-au reținut ca fiind îndeplinite condițiile generale ale atragerii răspunderii contractuale.

C. civ. reglementează numai răspunderea delictuală - la art. 988 și următoarele, răspunderea contractuală fiind abordată alături de daunele - interese în capitolul referitor la "Efectele obligațiilor" (art. 1073 - art. 1090 din același cod).

Recurenta arată că, în speță, în mod greșit s-a reținut în decizia recurată că ar fi îndeplinite condițiile atragerii răspunderii sale, deși nu există o faptă ilicită de încălcarea a contractului - plata cu întârziere a sumelor reprezentând contravaloarea gazului natural furnizat și nici culpa sa în ceea ce privește eventualul prejudiciu cauzat C., neexistând nici legătură de cauzalitate între prejudiciul produs C. și fapta sa - din moment ce, ca efect al neplății sumelor de către E., s-a cauzat prejudiciul.

Recurenta apreciază că nu există fapta sa ilicită de plată cu întârziere a sumelor către C. față de mecanismul de plată a energiei termice instituit de legiuitor prin O.U.G. nr. 115/2001, care este cuprins în contractul de cont E. la care C. este parte și care completează clauzele din contractul de furnizare gaze.

Recurenta arată că legiuitorul a instituit un mecanism de plată, cuprins în contractul de cont E., la care intimata C. este parte, prin care E. (parte și acesta), în urma încasării sumelor de la clienții săi, urma să plăteasă sumele atât către recurentă (pentru cheltuielile cu producerea energiei termice), cât și către C. (pentru gazul livrat pârâtei pentru a produce energia termică).

Raportat la dispozițiile art. 1082 C. civ., art. 1, art. 2 din O.U.G. nr. 115/2001 și la art. 2 lit. d) din contractul de E., care definește fondurile E., recurenta apreciază că decizia atacată este nelegală.

Textul din contract, mai sus enunțat, însușit și de către C. distinge între sumele datorate de beneficiar - SC B. SRL și sumele provenite din subvenții și ajutoare conform reglementărilor legale în vigoare, care sunt datorate de E.

Invocă recurenta că actul adițional din 4 decembrie 2001 la contractul de E. inițial, care modifică anexa nr. 2 în sensul că se precizează expres că agentul E. va comunica zilnic distribuitorului (E.) disponibilul din contul E., în vederea întocmirii de către acesta a ordinelor de plată pentru efectuarea plăților în conturile furnizorilor (C. și B.).

De asemenea, art. 2 din actul adițional nr. 4 din 11 februarie 2002 la contractul de cont E. inițial, care modifica modalitatea de repartizare a fondurilor menționează că: "distribuitorul (E.) acoperă integral factura lunii curente și nu mai are datorii către oricare dintre furnizorii din contractul de cont E.".

Apreciază recurenta că datoriile E. pot fi către B. și către C., ca părți în contractul de cont E., astfel că și penalitățile pentru plata cu întârziere se datorează de către E. pentru neplata propriilor obligații, o precizare similară fiind și în art. 3 din actul adițional nr. x la contractul de cont E..

Prevederile legale și contractuale arată că E. este cel obligat să achite (lunar) atât contravaloarea gazelor către furnizori (către intimata C.), cât și cheltuielile pentru producerea energiei cu acest gaz (B.).

Prevederile O.U.G. nr. 115/2001 obligă E. să efectueze plățile datorate către C. prin contul de tip E. și sunt menite să garanteze plata proporțională a datoriilor deopotrivă scadente, din veniturile cumpărătorului de energie termică (E.), intrate direct în contul E. și să oblige pe cumpărătorul de energie termică la obligația de plată integrală și la scadență a datoriilor exigibile - față de B. și E., ceea ce presupune virarea de către acesta în contul E. a sumelor în cuantumul necesar pentru acoperirea tuturor datoriilor exigibile la un moment dat.

Potrivit art. 982 din vechiul C. civ.: "Toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg".

Arată recurenta că instanța de apel a confirmat de fapt susținerile primei instanțe care a reținut în considerente că nu ar exista prevederi legale sau contractuale care să o exonereze de plata sumelor către C., în măsura în care prețul gazelor naturale s-ar achita cu întârziere, reținere greșită pentru că nu recurenta era cea care urma a face plățile către C., ci E., acesta din urmă fiind debitorul obligației de plată.

În contractul de cont E. inițial s-a arătat în mod expres (clauza 3.1) că furnizorii - C. inclusiv "se obligă să prezinte distribuitorului (E.) facturile aferente livrărilor lunare de energie termică și, respectiv, de gaze naturale", iar la anexa nr. 2 a contractului se arată că pe baza facturilor E. va achita sumele către C..

Voința legiutorului de a institui acest sistem de plată, precum și voința părților, inclusiv a C. de a adera la acesta, exclude interpretarea instanței că răspunderea sa pentru plata cu întârziere a facturilor de gaze naturale putea fi atrasă, din moment ce s-a dovedit că recurenta s-a conformat sistemului de plată prin cont E., care presupunea că plățile gazului furnizat de C. pentru a produce energie termică să fie recuperat de C. din plățile care se vor efectua de către E. și doar dacă aceste plăți se vor efectua.

Arată recurenta că expertiza a reținut corect (răspunsul la obiectivul nr. x) că întârzi