ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1571/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC

A.P.P.F.I. SRL a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtei SC Z. SA

București, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 181.936,51 lei,

reprezentând contravaloarea folosinței autovehiculelor pe care le-a deținut în

calitatea de utilizator, (134.048,78 lei) contravaloarea reîntregirii

asigurărilor CASCO și franșiza, aferentă flotei auto utilizată în sistem de

leasing operațional, (17.781,42 lei) contravaloarea reparațiilor care nu sunt

acoperite de asigurare (12.746,19 lei) și penalități pentru neplata la scadență

a sumelor datorate în sumă de 17.360,12 lei, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București,

s

ecția a VI-a comercială, a admis

în parte

cererea, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 6.466,96 lei

reprezentând contravaloare reparații neacoperite de asigurare, plus 646,69 lei

reprezentând penalitățile de întârziere calculate până la 31 mai 2009, a

respins primele capete de cerere ca neîntemeiate și, compensând în parte

cheltuielile de judecată, a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei 13.000

lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut prin sentința comercială nr. 7347 din 22 iunie

2010, că între cele două părți s-au încheiat patru contracte de leasing, având

obiect închirierea în regim de leasing operațional a mai multor autoturisme,

iar la data de 16 ianuarie 2009 pârâta a fost înștiințată cu privire la

expirarea perioadei de leasing, obligația de restituire a autoturismelor și

aplicarea sancțiunii penalităților de întârziere de 15,65 Euro pentru fiecare

autoturism, în situația nerestituirii.

Având în vedere că în

conformitate cu art. 21 raportat la art. 5 din contract, data valabilității

contractului este data de 30 ianuarie 2009, întrucât factura pentru plata

ultimei rate a fost emisă la 15 ianuarie 2009, iar data încasării sumei a fost 30

ianuarie 2009 și că autoturismele au fost predate la 26 ianuarie 2006, s-a

demonstrat că prima factură era aferentă lunii februarie, fără a cuprinde

jumătatea lunii ianuarie, astfel că primul capăt de cerere a fost respins.

Analizând art. 3 lit.

a) și art. 10.1 din contractele de leasing, instanța a constatat că pârâta nu

și-a asumat plata vreunei diferențe de primă sau franșiză și că obligația

asumată în legătură cu asigurarea CASCO nu este condiționată de vreo rată a

daunalității, a valorii de reîntregire a asigurărilor ori a cotațiilor de

primă, fiind lipsită de fundament susținerea reclamantei privind asumarea

obligației de a suporta costul CASCO, doar în limita unei anumite cotații de

primă, astfel că a respins și cel de-al doilea capăt de cerere.

Analizând cel de al

treilea capăt de cerere în lumina prevederilor art. 10.4 lit. b) și art. 10.5

din contractele de leasing instanța de fond a reținut că numai pentru trei

dintre autoturisme, respectiv: , existau avarii menționate în procesele-verbale

de predare-primire, natura și locul avariilor ducând la prezumția că ar fi fost

produse într-un accident, iar pârâta nu a dovedit o altă împrejurare pentru

producerea lor și cum contravaloarea reparațiilor rezultă din facturile și

devizele de plată emise și anexate cererii, pârâta a fost obligată la plata

sumei de 6.466,96 lei, conform art. 969 alin. (1) C. civ., fiind admis doar în

parte, cel de-al treilea capăt de cerere.

Făcând aplicarea art.

15 din contracte care obligă la plata penalităților de întârziere de 0,10 % din

valoarea creanței restante, pentru nerespectarea termenelor de plată, în

temeiul art. 1066 și următoarele C. civ. și art. 43 C. com., instanța a

obligat-o pe pârâtă la plata penalități de întârziere în sumă de 646,69 lei,

pentru perioada 21 februarie 2009 – 31 mai 2009 și constatând că ambele părți

sunt în culpă procesuală, cheltuielile efectuate de reclamantă și relevante în

cauză constau în taxa judiciară de timbru corespunzător pretențiilor admise: –

537,82 lei, timbrul judiciar – 3 lei și 600 lei onorariu de avocat, iar cu

privire la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, conform art. 274 alin.

(1) și (3) și art. 276 C. proc. civ., a compensat cheltuielile de judecată

efectuate de părți, stabilind suma datorată de reclamantă, cu acest titlu, la

13.000 lei.

Împotriva sentinței

instanței de fond, reclamanta a formulat apel, care a fost admis de Curtea de

Apel București, s

ecția a V-a comercială, prin decizia

comercială nr. 142 din 28 martie 2011, în sensul că a fost schimbată în parte

sentința atacată, fiind obligată reclamanta la

7.000 lei cheltuieli de

judecată, reprezentând onorariu de avocat, menținând celelalte dispoziții ale

hotărârii apelate.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 9

din contractele de leasing perioada de leasing este de la data semnării și până

la data încasării contravalorii ultimelor rate, iar valabilitatea contractelor

conform art. 21 întărește clauza prevăzută la art. 5 deci, respectiv că

„valabilitatea ... este de la data semnării prezentului contract până la data

încasării ultimei rate”, potrivit art. 10.5 din contractele în litigiu

returnarea autovehiculelor se face la sfârșitul perioadei de leasing, astfel că

factura emisă la 15 ianuarie 2009 acoperă contravaloarea folosinței

autovehiculelor încheiată pe toată luna ianuarie.

A mai reținut

instanța de apel că în mod corect a fost analizat și cel de-al doilea capăt de

cerere de către instanța fondului, obligațiile asumate de pârâtă nefiind

condiționate de vreo rată a daunalității, a primelor de asigurare, a valorii de

reîntregire a asigurărilor ori a cotațiilor de primă corespunzătoare

contractului de asigurare, după cum în mod corect a fost analizat și cel de-al

treilea capăt de cerere referitor la obligarea pârâtei privind suportarea

contravalorii reparațiilor care nu sunt acoperite de asigurare, invocând

incidența în cauză a art. 10.4 din contractele de leasing raportate la

procesele - verbale de constatare a avariei.

Motivul de apel

referitor la cheltuielile de judecată a fost admis în parte în sensul că

instanța de apel a constatat că suma de 1851,94 Euro în echivalent Euro a fost

eronat solicitată de SC Z. SA, astfel că reclamanta urmează a fi obligată la

7.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, fiind

respinse celelalte cheltuieli.

La data de 4 iulie

2011 reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 998 – 999 C.

civ., art. 970 C. civ., art. 1073 C. civ.

A susținut în

motivarea cererii, că nu se poate confunda perioada de leasing cu perioada de

valabilitate a contractului, contractul de leasing operațional nefiind o simplă

locațiune ci, o facilitate de finanțare, perioada de folosință a

autovehiculelor neputând fi considerată până la încasarea ultimei facturi,

facturile fiind emise conform art. 9 din contractele de leasing.

Cu privire la cel

de-al doilea capăt de cerere a apreciat că, în mod greșit, instanțele

anterioare l-au respins, prevederile art. 998 – 999 C. civ. fiind pe deplin

aplicabile, nefiind corectă analiza doar în contextul prevederilor art. 13 lit.

a) și art. 10.1 din contractele de leasing.

A susținut, în

continuare, că societatea de asigurare nu i-a decontat sumele plătite pentru

efectuarea reparațiilor autovehiculelor, intimata nerespectând termenul legal

de a se prezenta la poliție, pentru întocmirea documentelor de constatare în

caz de accident.

Intimata SC Z. SA a

formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat, formulând

apărări pentru toate motivele invocate în recurs.

Recursul este

nefondat.

Recurenta a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care prevede două ipoteze de

modificare a deciziei atacate, atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de

temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În speță este vizată

cea de-a doua ipoteză, cu referire la aplicarea dispozițiilor art. 9, art. 10.4

lit. b), art. 10.5, art. 10, art. 13 din contractele de leasing fără a se

aplica și dispozițiile art. 998 – 999 C. civ. „referitoare la răspunderea

pentru fapte cauzatoare de prejudicii”.

Este de necontestat

faptul că instanța de apel a analizat răspunderea pârâtei în funcție de

prevederile contractelor de leasing, prioritare în determinarea acesteia fiind

legile speciale, respectiv contractele încheiate între părți și nu dreptul

comun în materie.

Este de reținut că

toate susținerile recurentei reclamante au avut în vedere răspunderea

contractuală și motivele cererii de chemare în judecată s-au raportat la

clauzele din contract referitoare la perioada de valabilitate a contractelor,

la reîntregirea asigurărilor CASCO și franșiza aferente autovehiculelor

închiriate în sistem de leasing operațional precum și la contravaloarea

reparațiilor care nu erau acoperite de asigurare, fiind invocate dispozițiile

art. 2, art. 9, art. 10.4 lit. b), art. 10.5, art. 15 din contractele de

leasing.

În acest context

Înalta Curte constată că în mod corect, au fost aplicate dispozițiile art. 3.1

din Condiții Generale raportat la art. 21 din Condiții Specifice din

contractele de leasing, în sensul că perioada de valabilitate a contractelor de

leasing este de la data semnării acestora până la data încasării ultimei rate,

încasarea ultimei rate fiind raportată la scadența ultimei facturi, astfel că,

legal, instanța de apel a apreciat asupra perioadei de valabilitate a

contractelor până la 30 ianuarie 2009.

Cu privire la

asigurarea autovehiculelor, corect, instanța de apel, analizând art. 10.1 –

10.4 din contracte - Condiții Generale, a constatat că pârâta nu și-a asumat

plata vreunei diferențe de primă sau franșiză și că obligația asumată în

legătură cu asigurarea CASCO nu este condiționată de vreo rată a daunalității,

a valorii de reîntregire a asigurărilor ori a cotațiilor de primă, nefiind

astfel dovedită susținerea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata

reîntregirii asigurărilor CASCO și franșiză pentru autoturismele utilizate în

sistem de leasing operațional.

Afirmația recurentei

cum că în speță erau aplicabile doar dispozițiile art. 998 – 999 C. civ., nu au

suport legal, aceste dispoziții având în vedere doar delictele și

cvasidelictele, nefiind incidente în cauză.

În ceea ce privește

critica privind plata contravalorii reparațiilor ce nu sunt acoperite de

asigurare, ca urmare a nerespectării termenului legal de către pârâtă de a se

prezenta la poliție pentru a întocmi documentele de constatare în caz de

accident, se constată că recurenta nu a invocat textul de lege încălcat de

instanță, prin această critică relatând doar o situație de fapt, generată de

nedecontarea de către societatea de asigurare a sumelor pentru efectuarea

reparațiilor autovehiculelor, astfel că acest motiv vizează netemeinicia

hotărârii.

Întrucât în recurs nu

se pot analiza decât motive de nelegalitate, motivul astfel invocat nu poate fi

primit de către instanța de control judiciar.

Pentru considerentele

menționate mai sus, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC A.P.P.F.I. SRL ȘTEFĂNEȘTII DE JOS împotriva

deciziei comerciale nr. 142 din 28 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 martie 2012.