ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1571/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC A.P.P.F.I. SRL a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtei SC Z. SA București, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 181.936,51 lei, reprezentând contravaloarea folosinței autovehiculelor pe care le-a deținut în calitatea de utilizator, (134.048,78 lei) contravaloarea reîntregirii asigurărilor CASCO și franșiza, aferentă flotei auto utilizată în sistem de leasing operațional, (17.781,42 lei) contravaloarea reparațiilor care nu sunt acoperite de asigurare (12.746,19 lei) și penalități pentru neplata la scadență a sumelor datorate în sumă de 17.360,12 lei, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, s ecția a VI-a comercială, a admis în parte cererea, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 6.466,96 lei reprezentând contravaloare reparații neacoperite de asigurare, plus 646,69 lei reprezentând penalitățile de întârziere calculate până la 31 mai 2009, a respins primele capete de cerere ca neîntemeiate și, compensând în parte cheltuielile de judecată, a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei 13.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut prin sentința comercială nr. 7347 din 22 iunie 2010, că între cele două părți s-au încheiat patru contracte de leasing, având obiect închirierea în regim de leasing operațional a mai multor autoturisme, iar la data de 16 ianuarie 2009 pârâta a fost înștiințată cu privire la expirarea perioadei de leasing, obligația de restituire a autoturismelor și aplicarea sancțiunii penalităților de întârziere de 15,65 Euro pentru fiecare autoturism, în situația nerestituirii.

Având în vedere că în conformitate cu art. 21 raportat la art. 5 din contract, data valabilității contractului este data de 30 ianuarie 2009, întrucât factura pentru plata ultimei rate a fost emisă la 15 ianuarie 2009, iar data încasării sumei a fost 30 ianuarie 2009 și că autoturismele au fost predate la 26 ianuarie 2006, s-a demonstrat că prima factură era aferentă lunii februarie, fără a cuprinde jumătatea lunii ianuarie, astfel că primul capăt de cerere a fost respins.

Analizând art. 3 lit. a) și art. 10.1 din contractele de leasing, instanța a constatat că pârâta nu și-a asumat plata vreunei diferențe de primă sau franșiză și că obligația asumată în legătură cu asigurarea CASCO nu este condiționată de vreo rată a daunalității, a valorii de reîntregire a asigurărilor ori a cotațiilor de primă, fiind lipsită de fundament susținerea reclamantei privind asumarea obligației de a suporta costul CASCO, doar în limita unei anumite cotații de primă, astfel că a respins și cel de-al doilea capăt de cerere.

Analizând cel de al treilea capăt de cerere în lumina prevederilor art. 10.4 lit. b) și art. 10.5 din contractele de leasing instanța de fond a reținut că numai pentru trei dintre autoturisme, respectiv: , existau avarii menționate în procesele-verbale de predare-primire, natura și locul avariilor ducând la prezumția că ar fi fost produse într-un accident, iar pârâta nu a dovedit o altă împrejurare pentru producerea lor și cum contravaloarea reparațiilor rezultă din facturile și devizele de plată emise și anexate cererii, pârâta a fost obligată la plata sumei de 6.466,96 lei, conform art. 969 alin. (1) C. civ., fiind admis doar în parte, cel de-al treilea capăt de cerere. Făcând aplicarea art. 15 din contracte care obligă la plata penalităților de întârziere de 0,10 % din valoarea creanței restante, pentru nerespectarea termenelor de plată, în temeiul art. 1066 și următoarele C. civ.

și art. 43 C. com., instanța a obligat-o pe pârâtă la plata penalități de întârziere în sumă de 646,69 lei, pentru perioada 21 februarie 2009 – 31 mai 2009 și constatând că ambele părți sunt în culpă procesuală, cheltuielile efectuate de reclamantă și relevante în cauză constau în taxa judiciară de timbru corespunzător pretențiilor admise: – 537,82 lei, timbrul judiciar – 3 lei și 600 lei onorariu de avocat, iar cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, conform art. 274 alin. (1) și (3) și art. 276 C. proc. civ., a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți, stabilind suma datorată de reclamantă, cu acest titlu, la 13.000 lei.

Împotriva sentinței instanței de fond, reclamanta a formulat apel, care a fost admis de Curtea de Apel București, s ecția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 142 din 28 martie 2011, în sensul că a fost schimbată în parte sentința atacată, fiind obligată reclamanta la 7.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 9 din contractele de leasing perioada de leasing este de la data semnării și până la data încasării contravalorii ultimelor rate, iar valabilitatea contractelor conform art. 21 întărește clauza prevăzută la art. 5 deci, respectiv că „valabilitatea ... este de la data semnării prezentului contract până la data încasării ultimei rate”, potrivit art. 10.5 din contractele în litigiu returnarea autovehiculelor se face la sfârșitul perioadei de leasing, astfel că factura emisă la 15 ianuarie 2009 acoperă contravaloarea folosinței autovehiculelor încheiată pe toată luna ianuarie.

A mai reținut instanța de apel că în mod corect a fost analizat și cel de-al doilea capăt de cerere de către instanța fondului, obligațiile asumate de pârâtă nefiind condiționate de vreo rată a daunalității, a primelor de asigurare, a valorii de reîntregire a asigurărilor ori a cotațiilor de primă corespunzătoare contractului de asigurare, după cum în mod corect a fost analizat și cel de-al treilea capăt de cerere referitor la obligarea pârâtei privind suportarea contravalorii reparațiilor care nu sunt acoperite de asigurare, invocând incidența în cauză a art. 10.4 din contractele de leasing raportate la procesele - verbale de constatare a avariei.

Motivul de apel referitor la cheltuielile de judecată a fost admis în parte în sensul că instanța de apel a constatat că suma de 1851,94 Euro în echivalent Euro a fost eronat solicitată de SC Z. SA, astfel că reclamanta urmează a fi obligată la 7.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, fiind respinse celelalte cheltuieli. La data de 4 iulie 2011 reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 998 – 999 C. civ., art. 970 C. civ., art. 1073 C. civ. A susținut în motivarea cererii, că nu se poate confunda perioada de leasing cu perioada de valabilitate a contractului, contractul de leasing operațional nefiind o simplă locațiune ci, o facilitate de finanțare, perioada de folosință a autovehiculelor neputând fi considerată până la încasarea ultimei facturi, facturile fiind emise conform art. 9 din contractele de leasing.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere a apreciat că, în mod greșit, instanțele anterioare l-au respins, prevederile art. 998 – 999 C. civ. fiind pe deplin aplicabile, nefiind corectă analiza doar în contextul prevederilor art. 13 lit. a) și art. 10.1 din contractele de leasing. A susținut, în continuare, că societatea de asigurare nu i-a decontat sumele plătite pentru efectuarea reparațiilor autovehiculelor, intimata nerespectând termenul legal de a se prezenta la poliție, pentru întocmirea documentelor de constatare în caz de accident. Intimata SC Z. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat, formulând apărări pentru toate motivele invocate în recurs.

Recursul este nefondat. Recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care prevede două ipoteze de modificare a deciziei atacate, atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În speță este vizată cea de-a doua ipoteză, cu referire la aplicarea dispozițiilor art. 9, art. 10.4 lit. b), art. 10.5, art. 10, art. 13 din contractele de leasing fără a se aplica și dispozițiile art. 998 – 999 C. civ. „referitoare la răspunderea pentru fapte cauzatoare de prejudicii”. Este de necontestat faptul că instanța de apel a analizat răspunderea pârâtei în funcție de prevederile contractelor de leasing, prioritare în determinarea acesteia fiind legile speciale, respectiv contractele încheiate între părți și nu dreptul comun în materie.

Este de reținut că toate susținerile recurentei reclamante au avut în vedere răspunderea contractuală și motivele cererii de chemare în judecată s-au raportat la clauzele din contract referitoare la perioada de valabilitate a contractelor, la reîntregirea asigurărilor CASCO și franșiza aferente autovehiculelor închiriate în sistem de leasing operațional precum și la contravaloarea reparațiilor care nu erau acoperite de asigurare, fiind invocate dispozițiile art. 2, art. 9, art. 10.4 lit. b), art. 10.5, art. 15 din contractele de leasing.

În acest context Înalta Curte constată că în mod corect, au fost aplicate dispozițiile art. 3.1 din Condiții Generale raportat la art. 21 din Condiții Specifice din contractele de leasing, în sensul că perioada de valabilitate a contractelor de leasing este de la data semnării acestora până la data încasării ultimei rate, încasarea ultimei rate fiind raportată la scadența ultimei facturi, astfel că, legal, instanța de apel a apreciat asupra perioadei de valabilitate a contractelor până la 30 ianuarie 2009. Cu privire la asigurarea autovehiculelor, corect, instanța de apel, analizând art. 10.1 – 10.4 din contracte - Condiții Generale, a constatat că pârâta nu și-a asumat plata vreunei diferențe de primă sau franșiză și că obligația asumată în legătură cu asigurarea CASCO nu este condiționată de vreo rată a daunalității, a valorii de reîntregire a asigurărilor ori a cotațiilor de primă, nefiind astfel dovedită susținerea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata reîntregirii asigurărilor CASCO și franșiză pentru autoturismele utilizate în sistem de leasing operațional.

Afirmația recurentei cum că în speță erau aplicabile doar dispozițiile art. 998 – 999 C. civ., nu au suport legal, aceste dispoziții având în vedere doar delictele și cvasidelictele, nefiind incidente în cauză. În ceea ce privește critica privind plata contravalorii reparațiilor ce nu sunt acoperite de asigurare, ca urmare a nerespectării termenului legal de către pârâtă de a se prezenta la poliție pentru a întocmi documentele de constatare în caz de accident, se constată că recurenta nu a invocat textul de lege încălcat de instanță, prin această critică relatând doar o situație de fapt, generată de nedecontarea de către societatea de asigurare a sumelor pentru efectuarea reparațiilor autovehiculelor, astfel că acest motiv vizează netemeinicia hotărârii.

Întrucât în recurs nu se pot analiza decât motive de nelegalitate, motivul astfel invocat nu poate fi primit de către instanța de control judiciar. Pentru considerentele menționate mai sus, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.P.P.F.I. SRL ȘTEFĂNEȘTII DE JOS împotriva deciziei comerciale nr. 142 din 28 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.