ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3634/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3634/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 2168 din 1

martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială a fost

admisă în parte acțiunea reclamantei SC T. SA în contradictoriu cu pârâta SC S.

SRL; a fost obligată pârâta la plata sumei de 213.958,34 RON (echivalentul a

50.560,85 euro) către reclamantă, reprezentând plată nedatorată, precum și la

suma de 7.395,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că prevederile art. 22

din contracte sunt în concordanță cu dispozițiile art. 25 din C. fisc., astfel

că până la momentul la care utilizatorul optează pentru cumpărarea bunului

acesta are obligația de a achita doar contravaloarea ratelor de leasing,

reprezentând chiria stabilită prin contract și doar în situația în care optează

pentru cumpărarea bunului va achita valoarea neamortizată, taxele și

comisioanele aferente definitivării formalităților vamale.

S-a mai reținut că,

Adresa nr. 1189 din 21 septembrie 2007 nu are decât valoarea unui acord

condiționat de plata eșalonată a taxelor vamale și a taxei pentru primă

înmatriculare. Or, pârâta căreia îi revine sarcina probei nu a făcut dovada

unui acord de voință al părților privind plata taxei de primă înmatriculare în

modalitatea propusă de reclamantă sau în alt mod, concretizat într-un act

adițional la contractele de leasing, încheiat în formă scrisă. Conform

susținerilor reclamantei, necontestate de pârâtă, a fost încheiat un act

adițional la contractele de leasing doar cu privire la taxele vamale nu și cu

privire la taxa de primă înmatriculare.

S-a mai avut în

vedere faptul că, prin contractul de leasing pârâta s-a obligat să

înmatriculeze vehiculele ce fac obiectul contractelor de leasing, așa încât, în

condițiile în care nu a intervenit nicio modificare a contractului de leasing

în sensul obligării reclamantei la plata către pârâtă a taxei de primă

înmatriculare, iar pârâta în calitate de locator este tratată din punct de

vedere fiscal ca proprietar, conform art. 25 din C. fisc., pârâtei îi revine

obligația de a achita taxa de primă înmatriculare.

Prin urmare, instanța

de fond a reținut că în mod nejustificat pârâta a imputat sumele achitate de

reclamantă pentru ratele de leasing asupra taxei de primă înmatriculare și apoi

asupra ratelor, fapt ce a dus la calcularea nejustificată a unor penalități de

întârziere. În acest sens, din raportul de expertiză contabilă întocmit de

expert M.G., completat cu răspunsul la obiecțiuni, instanța de fond a reținut

că pârâta a procedat la refacturarea taxelor vamale și a taxei de primă

înmatriculare, înainte ca utilizatorul să-și exprime dorința cumpărării

bunurilor, fapt ce a generat penalități nejustificate. Totodată, acoperind cu

prioritate taxa de primă înmatriculare din sumele achitate de reclamantă pentru

ratele de leasing, pârâta a nesocotit art. 8 din cele două contracte de leasing

operațional.

S-a constatat că, în

cauză, sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate având în vedere că sumele

ce au fost achitate de reclamantă cu titlu de plată a obligațiilor asumate prin

contractele de leasing operațional, datoria în vederea căreia a fost efectuată

plata nu există din punct de vedere juridic (taxa de înmatriculare nefiind

datorată conform contractului, ceea ce a dus la calcularea unor penalități de întârziere

nejustificate), iar plata acestor sume a fost făcută din eroare de către

creditoare.

În consecință,

instanța de fond a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata

sumei de 213.958,34 RON, echivalentul sumei de 50.560,85 Euro, către reclamantă,

reprezentând plată nedatorată.

Apelul formulat de

pârâta SC S. SRL București împotriva acestei sentințe a fost respins ca

nefondat prin Decizia civilă nr. 385 din 25 octombrie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a V-a comercială.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că, față de prevederile art. 25 din C. fisc.

și de caracterul contractelor încheiate între părți, reiese că în cauză din

punct de vedere fiscal pârâta, în calitatea sa de locator, era tratată ca

proprietar, astfel că susținerile sale în sensul că nu exista niciun motiv

pentru ca ea să suporte cheltuielile ocazionate de înmatricularea

autovehiculelor nu sunt întemeiate, câtă vreme obligația de plată a acestor

cheltuieli este legată de calitatea de proprietar.

S-a mai reținut că,

din clauza inserată la art. G22 din contracte reiese că locatorul

(apelanta-pârâtă) nu avea posibilitatea de a factura intimatei-pârâte taxa de

primă înmatriculare și taxa vamală anterior exprimării opțiunii de cumpărare a

bunului și în niciun caz înainte de împlinirea termenului de 12 luni de

leasing. Or, din anexa la raportul de expertiză - modul de repartizare de către

SC S. a sumelor încasate reiese că apelanta a reținut aceste taxe din sumele

achitate de către intimată până la data de 27 noiembrie 2007, deci anterior

împlinirii termenului minim de 12 luni de leasing.

Instanța de apel a

mai reținut că nu sunt fondate susținerile apelantei, în sensul că prin Adresa

nr. 1189 din 21 septembrie 2007 intimata ar fi fost de acord cu plata acestor

sume și că, din actele și lucrările dosarului nu reiese că apelanta-pârâtă ar

fi fost de acord cu această propunere în modalitatea în care a fost formulată,

astfel că potrivit principiului consensualismului la care se face referire în

motivele de apel simplul acord de voință era suficient, nemaifiind necesară

consemnarea în scris.

Astfel, s-a observat

cu ușurință că suma de 27.260,86 RON diferențe reprezentând taxe vamale și taxă

de primă înmatriculare la care se face referire în Adresa nr. 1189 din 21

septembrie 2007 este cu mult inferioară sumelor reținute de către apelantă cu

acest titlu (astfel cum acestea sunt menționate în anexa raportului de

expertiză), trebuind menționat și faptul că la data de 21 septembrie 2007

apelanta reținuse deja integral taxa de primă înmatriculare, astfel că în mod

evident nu se poate vorbi că între părți ar fi intervenit un acord de voințe.

Aceasta cu atât mai mult cu cât în contracte s-a prevăzut cât se poate de clar

la art. G19 că părțile au înțeles ca orice modificare să fie consemnată într-un

act adițional care trebuia încheiat în aceeași formă ca și contractul, ceea ce

nu a avut loc în cauză.

Față de cele reținute

anterior, instanța de apel a constatat că reiese caracterul neîntemeiat al

criticilor formulate în apel, prin care se susține că în urma acordului

părților cu privire la taxa de primă înmatriculare menționate în graficul de

plată în rate, această obligație a devenit contractuală.

Totodată, instanța de

apel a mai constatat că, procedând la reținerea nejustificată a sumelor

reprezentând taxa de primă înmatriculare (date fiind și prevederile art. G8 din

contracte prin care se stabilește modul în care trebuie efectuată imputația

plății), apelanta a determinat-o pe intimată să facă o plată nedatorată în cuantum

de 213.958,34 RON (echivalentul a 50.560,85 euro), astfel cum aceasta a fost

stabilită prin expertiza efectuată în cauză, soluția primei instanțe de

obligare a pârâtei la plata acestei sume de bani fiind legală și temeinică. S-a

avut în vedere faptul că în speță sunt întrunite condițiile plății nedatorate

ca fapt juridic licit ce reprezintă izvor de obligații, astfel cum reies

acestea din dispozițiile art. 992 - 993 și art. 1092 C. civ., și anume:

prestația să fie făcută cu titlu de plată, inexistența datoriei în raporturile

dintre solvens și accipiens și plata să fi fost făcută de solvens din eroare.

Instanța de apel a

apreciat ca neîntemeiate susținerile apelantei privind inexistența erorii, față

de faptul că eroarea a constat în credința greșită a intimatei-reclamante că

datorează penalități de întârziere (credință generată la rândul său de modul

greșit în care apelanta-pârâtă a imputat taxa de primă înmatriculare,

consecința fiind cea a considerării ca neachitate a ratelor scadente și în

consecință a calculării de penalități).

Împotriva acestei

decizii, pârât a SC S. SRL București a declarat recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care se solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului cu

consecința schimbării sentinței apelate și respingerea acțiunii reclamantei,

iar în subsidiar, casarea sentinței și trimiterea cauzei pentru rejudecare

aceleiași instanțe.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, după prezentarea situației de fapt, recurenta susține că

instanțele anterioare nu au luat în considerare și nu au abordat apărarea sa,

în sensul că ambele contracte de leasing fuseseră reziliate în data de 6 mai

2008 și că, în urma renegocierii dintre părți, s-a hotărât de comun acord prin

semnarea Actelor adiționale nr. 2, încheiate în data de 19 mai 2008, reluarea

relațiilor contractuale, cu stabilirea obligațiilor de plată totale.

Sub acest aspect, se

arată că plata sumelor de bani achitate de reclamantă a fost efectuată anterior

celor două contracte de leasing, când s-au generat și penalitățile reclamate de

reclamantă ca nedatorate. Însă, reclamarea acelor sume de bani după data de 29

mai 2008 nu mai are obiect, întrucât negocierile purtate de părți au clarificat

toate problemele, inclusiv cele legate de achitarea facturilor. De altfel,

reclamanta nu poate nega că aspectele legate de plata respectivelor facturi nu

s-a discutat cu ocazia repunerii pe rol a celor două contracte.

Se mai susține că

instanța nu avea motive să-și pună problema existenței unui acord cu privire la

obligația de plată a reclamantei aferentă achitării facturilor, prin care

refacturase contravaloarea taxei de primă înmatriculare și a taxelor vamale,

atât timp cât s-au semnat Actele adiționale nr. 2 din 19 mai 2008.

Cea de a doua critică

a recurentei vizează interpretarea greșită a prevederii de la pct. D4 din

contract, instanța de apel reținând eronat că „taxele de înmatriculare nu intră

în această categorie".

Sub acest aspect, se

arată că o astfel de interpretare contravine tuturor reglementărilor cuprinse

în O.G. nr. 51/1997 privitoare la cine trebuie să suporte toate cheltuielile

aferente contractului de leasing, dispozițiile art. 10 lit. d) și lit. e) din

O.G. nr. 51/1997 stabilind că utilizatorul are obligația să suporte toate

cheltuielile legate de achiziția bunului și de primirea în exploatarea

acestuia. Pe de altă parte, achitarea taxei de primă înmatriculare este

confundată de expertul contabil, punct de vedere însușit și de instanța de

judecată, cu suportarea acesteia. Suportarea de către utilizator a tuturor

cheltuielilor aferente bunurilor ce constituie obiecte ale contractelor de

leasing prin refacturarea către utilizator rezultă și din prevederile pct. (7)

al normelor metodologice de aplicare ale pct. (2) al art. 137 din C. fisc.

Prima instanță a

invocat fără pertinență dispozițiile art. 25 din C. fisc. privitoare la

tratarea locatorului ca proprietar din punct de vedere fiscal, întrucât nu are

relevanță cine este proprietarul bunului ci, cine trebuie să suporte toate

cheltuielile aferente bunului, obiect al contractului de leasing. În toate

cazurile, indiferent de tipul contractului de leasing, cheltuielile sunt

achitate inițial de locator care are sursa de finanțare, pentru ca apoi să fie

recuperate de la utilizator, prin intermediul ratelor de leasing.

Prin urmare, primele

două instanțe au confundat cine plătește inițial cu cine suportă în final toate

cheltuielile aferente celor două autoturisme și s-au bazat pe afirmațiile

irelevante ale expertului contabil, care a ignorat voința părților.

Recurenta mai critică

decizia recurată, sub aspectul includerii, de către instanță, a taxei de

înmatriculare în prevederile pct. G22 din contracte, deși ea se referă la

taxele vamale și la alte cheltuieli, solicitând instanței de recurs să rețină

ignoranța în ceea ce privește dinamica legislativă și confuzia săvârșită cu

privire la nașterea dreptului utilizatorului de a solicita cumpărarea bunului

pe care l-a exploatat în regim de leasing și opțiunea acestuia de cumpărare a

bunului.

Taxa de primă

înmatriculare nu condiționează definitivarea importului, cum încearcă instanța

să sugereze ca și concluzie a pct. G22. De asemenea, pct. G22 nu are legătură

nici cu taxa de înmatriculare stabilită în cuantum fix de legiuitor de 54,60

RON, cum de altfel instanța a produs confuzia referindu-se la art. D1 din

contractul de leasing, în care este înscrisă obligația locatorului de a

înmatricula autoturismul.

Plasarea momentului

de naștere a datoriei vamale la momentul achiziționării bunului de către

utilizator a fost posibilă din cauza ignorării de către instanță a prevederilor

vamale coroborate cu facilitatea fiscală introdusă de art. 27 alin. (2) din

O.G. nr. 51/1997, valabilă până la 31 decembrie 2006, precum și ignorarea

modificării legislative începând cu data de 1 ianuarie 2007, potrivit căreia

taxele vamale se plătesc în momentul intrării bunului în țară, nu în momentul

vânzării bunului către utilizator, așa cum era reglementat până la sfârșitul

anului 2006.

Prin urmare, după

această modificare legislativă asocierea momentului plății taxelor vamale cu

momentul vânzării autoturismelor către utilizator, cel mai devreme după 12 luni

de exploatare a acestuia în regim de leasing, nu mai are niciun temei. Cum

taxele vamale au fost achitate la data de 19 ianuarie 2007, când cele două

autoturisme au intrat în țară, recurenta consideră că era normal să pretindă

recuperarea lor de la utilizator, la termenele stabilite cu utilizatorul și

înscrise în cele două facturi și nu la momentul vânzării lor către utilizator.

Cea de a patra

critică vizează constatarea făcută de instanță cu privire la Adresa nr. 1189

din 21 septembrie 2007, recurenta considerând că instanța de apel ignoră

realitatea clară ce rezultă din conținut ei.

Faptul că în momentul

trimiterii acelei adrese utilizatorul restituise o mare parte din acele sume nu

poate fi un motiv de nerecunoaștere a achiesării de către utilizator la

pretenția sa cu privire la acele sume.

Potrivit principiului

libertății de voință consacrat de codul civil anterior, părțile aveau dreptul

să modifice ori să adauge orice clauză în contract, atâta timp cât nu au

încălcat vreo normă prohibitivă, iar instanța nu a indicat o astfel de normă,

pe care utilizatorul ar fi încălcat-o atunci când a achiesat la pretenția pârâtei.

Instanța de judecată

făcând referire numai la art. 25 din C. fisc. tratează pe jumătate problema

locatorului din contractele de leasing, deoarece nu ia în considerare și

prevederile art. 129 alin. (3) lit. a) din C. fisc. care stipulează că:

„operațiunea de închiriere de bunuri sau transmiterea folosinței bunurilor în

cadrul unui contract de leasing este o prestare de servicii".

Se mai invocă

prevederile pct. 7 al Normelor metodologice de aplicare ale pct. 2 al art. 137

din C. fisc. și cele ale art. 10 lit. e) din O.G. nr. 51/1997 care stabilesc că

utilizatorul trebuie să suporte orice cheltuială aferentă bunului obiect al

contractului de leasing, rezultând, astfel că, în calitate de proprietar

societatea de leasing suportă cheltuiala de primă înmatriculare, dar este

obligat să o refactureze către utilizatorul de leasing.

Principiul

consensualismului stipulat în art. 942 și art. 1245 C. civ. a fost respectat,

iar instanța nu motivează ce reguli juridice a aplicat atunci când nu a

recunoscut angajamentul ferm asumat de utilizator prin acea adresă. De altfel,

nici nu putea să invoce astfel de reguli, deoarece ele nu există.

Problema transmiterii

către utilizator a acordului cu privire la plata sumelor înscrise în facturile

deja emise nu se mai putea pune în discuție după emiterea acelei adrese,

deoarece prin achiesarea la acele plăți, acordul de voință se finalizase.

Se mai susține că,

instanța de apel și-a permis să cenzureze motivul pentru care utilizatoarea a

achiesat la alocarea pentru stingerea parțială a facturilor prin care se

refacturase respectivele taxe a unor plăți efectuate deja de aceasta, deși nu

avea acest drept atât timp cât nu s-au încălcat norme prohibitive.

O altă critică

vizează considerentul reținut de instanța de apel, respectiv că „în contracte

s-a prevăzut cât se poate de clar la art. G19 că părțile au înțeles ca orice

modificare să fie consemnată într-un act adițional, care trebuia încheiat în

aceeași formă ca și contractul, ceea ce nu a avut loc în cauză". Sub acest

aspect, recurenta susține că, instanța se află în confuzie în privința acestui

subiect, omițând că părțile pot, de comun acord, să convină modificarea

contractului în alt mod și în altă formă decât stabiliseră anterior, deoarece o

astfel de conduită corespunde libertății lor de voință.

Recurenta mai critică

decizia instanței de apel și sub aspectul obligării sale la restituirea sumei

de 213.958,34 RON, stabilită prin expertiză, apreciind că se impune

respingerea, deoarece nu are niciun temei probatoriu.

Totodată, se solicită

instanței înlăturarea expertizei, întrucât aceasta este necorespunzătoare și,

deci, neconcludentă.

Analizând recursul în

limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, Înalta

Curte, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru

următoarele considerente:

Cea de a doua ipoteză

avută în vedere de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocată de recurentă, vizează acele situații în care instanța evocă

normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauză, dar le

încalcă „în litera sau spiritul lor" ori le aplică greșit, consecință a

unei interpretări eronate a legii.

Nu pot fi reținute

spre analiză criticile recurentei referitoare la situația de fapt, la

interpretarea greșită a Adresei nr. 1189 din 21 septembrie 2007 și concluziile

expertizei, întrucât aceste aspecte vizează netemeinicia și nu nelegalitatea

deciziei recurate, ce nu pot fi supuse analizei în această etapă procesuală. De

altfel, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în

discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere

concludenta lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Susținerile conform

cărora instanța de apel nu a luat în considerare apărările referitoare la acordul

de voință cu privire la plata facturilor, care în opinia recurentei nu se mai

impunea atât timp cât reclamanta a semnat Actele adiționale nr. 2 din 19 mai

2008 sunt nefondate.

Astfel, se constată

că instanța de apel nu numai că a răspuns apărărilor pârâtei, dar din analiza

efectuată a reținut în mod corect, de altfel, că din actele dosarului nu reiese

că pârâta ar fi încheiat un acord referitor la obligația de a suporta

cheltuielile ocazionate de înmatricularea autovehiculelor, deși în contracte

s-a prevăzut la pct. G.19 că părțile au înțeles ca orice modificare să fie

consemnată într-un act adițional care trebuia încheiat în aceeași formă ca și

contractul, ceea ce nu a avut loc în cauză.

Totodată, se constată

că instanța de apel nu a făcut nicio confuzie în stabilirea raporturilor

juridice și nici între nașterea dreptului utilizatorului de a solicita

cumpărarea bunului și opțiunea acestuia pentru cumpărare, astfel cum greșit

susține recurenta.

Instanța de apel a

constatat în mod corect că părțile au prevăzut posibilitatea exercitării

dreptului la opțiune pentru cumpărarea bunului doar după o perioadă minimă de

12 luni de leasing, termen care la data de 21 septembrie 2007 când pârâta

reținuse deja o mare parte din sumele reprezentând aceste taxe nu se împlinise.

Distinct de aceste

observații, se constată că instanța de apel a analizat pricina raportându-se la

convenția părților în raport cu prevederile legale incidente cauzei, respectiv

O.G. nr. 51/1997 și Codul fiscal, reținând în mod corect că pârâta (locatorul)

tratată ca proprietar potrivit art. 25 C. fisc. nu avea posibilitatea de a

factura reclamantei (utilizatorul) taxa de primă înmatriculare, anterior

exprimării acesteia a opțiunii de cumpărare și în niciun caz mai devreme de 12

luni de contract.

Prin urmare, în mod

corect s-a apreciat că sunt întrunite condițiile plății nedatorate ca fapt

juridic licit ce reprezintă izvor de obligații, astfel cum reiese din

prevederile art. 992 - 993 și art. 1092 C. civ., pârâta determinând-o pe

reclamantă să efectueze o plată nedatorată în cuantum de 213.958,34 RON, prin

reținerea nejustificată a sumelor, reprezentând taxa de primă înmatriculare

anterior împlinirii termenului minim de 12 luni de leasing, precum și în lipsa

unui acord de voință încheiat în formă scrisă în acest sens.

Față de

considerentele expuse, aserțiunile recurentei cu privire la încălcarea

prevederilor art. 969 C. civ. și cele contractuale, precum și confuzia

instanței cu privire la regimul juridic aplicabil speței în raport de clauzele

contractuale vor fi respinse.

Așa fiind, Înalta

Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. urmează să respingă

recursul declarat de pârâta SC S. SRL București împotriva Deciziei civile nr.

385 din 25 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC S. SRL București împotriva Deciziei civile nr.

385 din 25 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM