ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3634/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 2168 din 1 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC T. SA în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL; a fost obligată pârâta la plata sumei de 213.958,34 RON (echivalentul a 50.560,85 euro) către reclamantă, reprezentând plată nedatorată, precum și la suma de 7.395,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că prevederile art. 22 din contracte sunt în concordanță cu dispozițiile art. 25 din C. fisc., astfel că până la momentul la care utilizatorul optează pentru cumpărarea bunului acesta are obligația de a achita doar contravaloarea ratelor de leasing, reprezentând chiria stabilită prin contract și doar în situația în care optează pentru cumpărarea bunului va achita valoarea neamortizată, taxele și comisioanele aferente definitivării formalităților vamale. S-a mai reținut că, Adresa nr. 1189 din 21 septembrie 2007 nu are decât valoarea unui acord condiționat de plata eșalonată a taxelor vamale și a taxei pentru primă înmatriculare.

Or, pârâta căreia îi revine sarcina probei nu a făcut dovada unui acord de voință al părților privind plata taxei de primă înmatriculare în modalitatea propusă de reclamantă sau în alt mod, concretizat într-un act adițional la contractele de leasing, încheiat în formă scrisă. Conform susținerilor reclamantei, necontestate de pârâtă, a fost încheiat un act adițional la contractele de leasing doar cu privire la taxele vamale nu și cu privire la taxa de primă înmatriculare.

S-a mai avut în vedere faptul că, prin contractul de leasing pârâta s-a obligat să înmatriculeze vehiculele ce fac obiectul contractelor de leasing, așa încât, în condițiile în care nu a intervenit nicio modificare a contractului de leasing în sensul obligării reclamantei la plata către pârâtă a taxei de primă înmatriculare, iar pârâta în calitate de locator este tratată din punct de vedere fiscal ca proprietar, conform art. 25 din C. fisc., pârâtei îi revine obligația de a achita taxa de primă înmatriculare. Prin urmare, instanța de fond a reținut că în mod nejustificat pârâta a imputat sumele achitate de reclamantă pentru ratele de leasing asupra taxei de primă înmatriculare și apoi asupra ratelor, fapt ce a dus la calcularea nejustificată a unor penalități de întârziere.

În acest sens, din raportul de expertiză contabilă întocmit de expert M.G., completat cu răspunsul la obiecțiuni, instanța de fond a reținut că pârâta a procedat la refacturarea taxelor vamale și a taxei de primă înmatriculare, înainte ca utilizatorul să-și exprime dorința cumpărării bunurilor, fapt ce a generat penalități nejustificate. Totodată, acoperind cu prioritate taxa de primă înmatriculare din sumele achitate de reclamantă pentru ratele de leasing, pârâta a nesocotit art. 8 din cele două contracte de leasing operațional.

S-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate având în vedere că sumele ce au fost achitate de reclamantă cu titlu de plată a obligațiilor asumate prin contractele de leasing operațional, datoria în vederea căreia a fost efectuată plata nu există din punct de vedere juridic (taxa de înmatriculare nefiind datorată conform contractului, ceea ce a dus la calcularea unor penalități de întârziere nejustificate), iar plata acestor sume a fost făcută din eroare de către creditoare. În consecință, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 213.958,34 RON, echivalentul sumei de 50.560,85 Euro, către reclamantă, reprezentând plată nedatorată.

Apelul formulat de pârâta SC S. SRL București împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 385 din 25 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, față de prevederile art. 25 din C. fisc. și de caracterul contractelor încheiate între părți, reiese că în cauză din punct de vedere fiscal pârâta, în calitatea sa de locator, era tratată ca proprietar, astfel că susținerile sale în sensul că nu exista niciun motiv pentru ca ea să suporte cheltuielile ocazionate de înmatricularea autovehiculelor nu sunt întemeiate, câtă vreme obligația de plată a acestor cheltuieli este legată de calitatea de proprietar.

S-a mai reținut că, din clauza inserată la art. G22 din contracte reiese că locatorul (apelanta-pârâtă) nu avea posibilitatea de a factura intimatei-pârâte taxa de primă înmatriculare și taxa vamală anterior exprimării opțiunii de cumpărare a bunului și în niciun caz înainte de împlinirea termenului de 12 luni de leasing. Or, din anexa la raportul de expertiză - modul de repartizare de către SC S. a sumelor încasate reiese că apelanta a reținut aceste taxe din sumele achitate de către intimată până la data de 27 noiembrie 2007, deci anterior împlinirii termenului minim de 12 luni de leasing.

Instanța de apel a mai reținut că nu sunt fondate susținerile apelantei, în sensul că prin Adresa nr. 1189 din 21 septembrie 2007 intimata ar fi fost de acord cu plata acestor sume și că, din actele și lucrările dosarului nu reiese că apelanta-pârâtă ar fi fost de acord cu această propunere în modalitatea în care a fost formulată, astfel că potrivit principiului consensualismului la care se face referire în motivele de apel simplul acord de voință era suficient, nemaifiind necesară consemnarea în scris.

Astfel, s-a observat cu ușurință că suma de 27.260,86 RON diferențe reprezentând taxe vamale și taxă de primă înmatriculare la care se face referire în Adresa nr. 1189 din 21 septembrie 2007 este cu mult inferioară sumelor reținute de către apelantă cu acest titlu (astfel cum acestea sunt menționate în anexa raportului de expertiză), trebuind menționat și faptul că la data de 21 septembrie 2007 apelanta reținuse deja integral taxa de primă înmatriculare, astfel că în mod evident nu se poate vorbi că între părți ar fi intervenit un acord de voințe. Aceasta cu atât mai mult cu cât în contracte s-a prevăzut cât se poate de clar la art. G19 că părțile au înțeles ca orice modificare să fie consemnată într-un act adițional care trebuia încheiat în aceeași formă ca și contractul, ceea ce nu a avut loc în cauză.

Față de cele reținute anterior, instanța de apel a constatat că reiese caracterul neîntemeiat al criticilor formulate în apel, prin care se susține că în urma acordului părților cu privire la taxa de primă înmatriculare menționate în graficul de plată în rate, această obligație a devenit contractuală. Totodată, instanța de apel a mai constatat că, procedând la reținerea nejustificată a sumelor reprezentând taxa de primă înmatriculare (date fiind și prevederile art. G8 din contracte prin care se stabilește modul în care trebuie efectuată imputația plății), apelanta a determinat-o pe intimată să facă o plată nedatorată în cuantum de 213.958,34 RON (echivalentul a 50.560,85 euro), astfel cum aceasta a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză, soluția primei instanțe de obligare a pârâtei la plata acestei sume de bani fiind legală și temeinică.

S-a avut în vedere faptul că în speță sunt întrunite condițiile plății nedatorate ca fapt juridic licit ce reprezintă izvor de obligații, astfel cum reies acestea din dispozițiile art. 992 - 993 și art. 1092 C. civ., și anume: prestația să fie făcută cu titlu de plată, inexistența datoriei în raporturile dintre solvens și accipiens și plata să fi fost făcută de solvens din eroare. Instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate susținerile apelantei privind inexistența erorii, față de faptul că eroarea a constat în credința greșită a intimatei-reclamante că datorează penalități de întârziere (credință generată la rândul său de modul greșit în care apelanta-pârâtă a imputat taxa de primă înmatriculare, consecința fiind cea a considerării ca neachitate a ratelor scadente și în consecință a calculării de penalități).

Împotriva acestei decizii, pârât a SC S. SRL București a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului cu consecința schimbării sentinței apelate și respingerea acțiunii reclamantei, iar în subsidiar, casarea sentinței și trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe. În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea situației de fapt, recurenta susține că instanțele anterioare nu au luat în considerare și nu au abordat apărarea sa, în sensul că ambele contracte de leasing fuseseră reziliate în data de 6 mai 2008 și că, în urma renegocierii dintre părți, s-a hotărât de comun acord prin semnarea Actelor adiționale nr. 2, încheiate în data de 19 mai 2008, reluarea relațiilor contractuale, cu stabilirea obligațiilor de plată totale.

Sub acest aspect, se arată că plata sumelor de bani achitate de reclamantă a fost efectuată anterior celor două contracte de leasing, când s-au generat și penalitățile reclamate de reclamantă ca nedatorate. Însă, reclamarea acelor sume de bani după data de 29 mai 2008 nu mai are obiect, întrucât negocierile purtate de părți au clarificat toate problemele, inclusiv cele legate de achitarea facturilor. De altfel, reclamanta nu poate nega că aspectele legate de plata respectivelor facturi nu s-a discutat cu ocazia repunerii pe rol a celor două contracte.

Se mai susține că instanța nu avea motive să-și pună problema existenței unui acord cu privire la obligația de plată a reclamantei aferentă achitării facturilor, prin care refacturase contravaloarea taxei de primă înmatriculare și a taxelor vamale, atât timp cât s-au semnat Actele adiționale nr. 2 din 19 mai 2008. Cea de a doua critică a recurentei vizează interpretarea greșită a prevederii de la pct. D4 din contract, instanța de apel reținând eronat că „taxele de înmatriculare nu intră în această categorie". Sub acest aspect, se arată că o astfel de interpretare contravine tuturor reglementărilor cuprinse în O.G. nr. 51/1997 privitoare la cine trebuie să suporte toate cheltuielile aferente contractului de leasing, dispozițiile art. 10 lit. d) și lit. e) din O.G.

nr. 51/1997 stabilind că utilizatorul are obligația să suporte toate cheltuielile legate de achiziția bunului și de primirea în exploatarea acestuia. Pe de altă parte, achitarea taxei de primă înmatriculare este confundată de expertul contabil, punct de vedere însușit și de instanța de judecată, cu suportarea acesteia. Suportarea de către utilizator a tuturor cheltuielilor aferente bunurilor ce constituie obiecte ale contractelor de leasing prin refacturarea către utilizator rezultă și din prevederile pct. (7) al normelor metodologice de aplicare ale pct. (2) al art. 137 din C. fisc. Prima instanță a invocat fără pertinență dispozițiile art. 25 din C. fisc. privitoare la tratarea locatorului ca proprietar din punct de vedere fiscal, întrucât nu are relevanță cine este proprietarul bunului ci, cine trebuie să suporte toate cheltuielile aferente bunului, obiect al contractului de leasing.

În toate cazurile, indiferent de tipul contractului de leasing, cheltuielile sunt achitate inițial de locator care are sursa de finanțare, pentru ca apoi să fie recuperate de la utilizator, prin intermediul ratelor de leasing. Prin urmare, primele două instanțe au confundat cine plătește inițial cu cine suportă în final toate cheltuielile aferente celor două autoturisme și s-au bazat pe afirmațiile irelevante ale expertului contabil, care a ignorat voința părților. Recurenta mai critică decizia recurată, sub aspectul includerii, de către instanță, a taxei de înmatriculare în prevederile pct. G22 din contracte, deși ea se referă la taxele vamale și la alte cheltuieli, solicitând instanței de recurs să rețină ignoranța în ceea ce privește dinamica legislativă și confuzia săvârșită cu privire la nașterea dreptului utilizatorului de a solicita cumpărarea bunului pe care l-a exploatat în regim de leasing și opțiunea acestuia de cumpărare a bunului.

Taxa de primă înmatriculare nu condiționează definitivarea importului, cum încearcă instanța să sugereze ca și concluzie a pct. G22. De asemenea, pct. G22 nu are legătură nici cu taxa de înmatriculare stabilită în cuantum fix de legiuitor de 54,60 RON, cum de altfel instanța a produs confuzia referindu-se la art. D1 din contractul de leasing, în care este înscrisă obligația locatorului de a înmatricula autoturismul. Plasarea momentului de naștere a datoriei vamale la momentul achiziționării bunului de către utilizator a fost posibilă din cauza ignorării de către instanță a prevederilor vamale coroborate cu facilitatea fiscală introdusă de art. 27 alin. (2) din O.G.

nr. 51/1997, valabilă până la 31 decembrie 2006, precum și ignorarea modificării legislative începând cu data de 1 ianuarie 2007, potrivit căreia taxele vamale se plătesc în momentul intrării bunului în țară, nu în momentul vânzării bunului către utilizator, așa cum era reglementat până la sfârșitul anului 2006. Prin urmare, după această modificare legislativă asocierea momentului plății taxelor vamale cu momentul vânzării autoturismelor către utilizator, cel mai devreme după 12 luni de exploatare a acestuia în regim de leasing, nu mai are niciun temei. Cum taxele vamale au fost achitate la data de 19 ianuarie 2007, când cele două autoturisme au intrat în țară, recurenta consideră că era normal să pretindă recuperarea lor de la utilizator, la termenele stabilite cu utilizatorul și înscrise în cele două facturi și nu la momentul vânzării lor către utilizator.

Cea de a patra critică vizează constatarea făcută de instanță cu privire la Adresa nr. 1189 din 21 septembrie 2007, recurenta considerând că instanța de apel ignoră realitatea clară ce rezultă din conținut ei. Faptul că în momentul trimiterii acelei adrese utilizatorul restituise o mare parte din acele sume nu poate fi un motiv de nerecunoaștere a achiesării de către utilizator la pretenția sa cu privire la acele sume. Potrivit principiului libertății de voință consacrat de codul civil anterior, părțile aveau dreptul să modifice ori să adauge orice clauză în contract, atâta timp cât nu au încălcat vreo normă prohibitivă, iar instanța nu a indicat o astfel de normă, pe care utilizatorul ar fi încălcat-o atunci când a achiesat la pretenția pârâtei.

Instanța de judecată făcând referire numai la art. 25 din C. fisc. tratează pe jumătate problema locatorului din contractele de leasing, deoarece nu ia în considerare și prevederile art. 129 alin. (3) lit. a) din C. fisc. care stipulează că: „operațiunea de închiriere de bunuri sau transmiterea folosinței bunurilor în cadrul unui contract de leasing este o prestare de servicii". Se mai invocă prevederile pct. 7 al Normelor metodologice de aplicare ale pct. 2 al art. 137 din C. fisc. și cele ale art. 10 lit. e) din O.G. nr. 51/1997 care stabilesc că utilizatorul trebuie să suporte orice cheltuială aferentă bunului obiect al contractului de leasing, rezultând, astfel că, în calitate de proprietar societatea de leasing suportă cheltuiala de primă înmatriculare, dar este obligat să o refactureze către utilizatorul de leasing.

Principiul consensualismului stipulat în art. 942 și art. 1245 C. civ. a fost respectat, iar instanța nu motivează ce reguli juridice a aplicat atunci când nu a recunoscut angajamentul ferm asumat de utilizator prin acea adresă. De altfel, nici nu putea să invoce astfel de reguli, deoarece ele nu există. Problema transmiterii către utilizator a acordului cu privire la plata sumelor înscrise în facturile deja emise nu se mai putea pune în discuție după emiterea acelei adrese, deoarece prin achiesarea la acele plăți, acordul de voință se finalizase. Se mai susține că, instanța de apel și-a permis să cenzureze motivul pentru care utilizatoarea a achiesat la alocarea pentru stingerea parțială a facturilor prin care se refacturase respectivele taxe a unor plăți efectuate deja de aceasta, deși nu avea acest drept atât timp cât nu s-au încălcat norme prohibitive.

O altă critică vizează considerentul reținut de instanța de apel, respectiv că „în contracte s-a prevăzut cât se poate de clar la art. G19 că părțile au înțeles ca orice modificare să fie consemnată într-un act adițional, care trebuia încheiat în aceeași formă ca și contractul, ceea ce nu a avut loc în cauză". Sub acest aspect, recurenta susține că, instanța se află în confuzie în privința acestui subiect, omițând că părțile pot, de comun acord, să convină modificarea contractului în alt mod și în altă formă decât stabiliseră anterior, deoarece o astfel de conduită corespunde libertății lor de voință. Recurenta mai critică decizia instanței de apel și sub aspectul obligării sale la restituirea sumei de 213.958,34 RON, stabilită prin expertiză, apreciind că se impune respingerea, deoarece nu are niciun temei probatoriu.

Totodată, se solicită instanței înlăturarea expertizei, întrucât aceasta este necorespunzătoare și, deci, neconcludentă. Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente: Cea de a doua ipoteză avută în vedere de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocată de recurentă, vizează acele situații în care instanța evocă normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauză, dar le încalcă „în litera sau spiritul lor" ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii.

Nu pot fi reținute spre analiză criticile recurentei referitoare la situația de fapt, la interpretarea greșită a Adresei nr. 1189 din 21 septembrie 2007 și concluziile expertizei, întrucât aceste aspecte vizează netemeinicia și nu nelegalitatea deciziei recurate, ce nu pot fi supuse analizei în această etapă procesuală. De altfel, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. Susținerile conform cărora instanța de apel nu a luat în considerare apărările referitoare la acordul de voință cu privire la plata facturilor, care în opinia recurentei nu se mai impunea atât timp cât reclamanta a semnat Actele adiționale nr. 2 din 19 mai 2008 sunt nefondate.

Astfel, se constată că instanța de apel nu numai că a răspuns apărărilor pârâtei, dar din analiza efectuată a reținut în mod corect, de altfel, că din actele dosarului nu reiese că pârâta ar fi încheiat un acord referitor la obligația de a suporta cheltuielile ocazionate de înmatricularea autovehiculelor, deși în contracte s-a prevăzut la pct. G.19 că părțile au înțeles ca orice modificare să fie consemnată într-un act adițional care trebuia încheiat în aceeași formă ca și contractul, ceea ce nu a avut loc în cauză. Totodată, se constată că instanța de apel nu a făcut nicio confuzie în stabilirea raporturilor juridice și nici între nașterea dreptului utilizatorului de a solicita cumpărarea bunului și opțiunea acestuia pentru cumpărare, astfel cum greșit susține recurenta.

Instanța de apel a constatat în mod corect că părțile au prevăzut posibilitatea exercitării dreptului la opțiune pentru cumpărarea bunului doar după o perioadă minimă de 12 luni de leasing, termen care la data de 21 septembrie 2007 când pârâta reținuse deja o mare parte din sumele reprezentând aceste taxe nu se împlinise. Distinct de aceste observații, se constată că instanța de apel a analizat pricina raportându-se la convenția părților în raport cu prevederile legale incidente cauzei, respectiv O.G. nr. 51/1997 și Codul fiscal, reținând în mod corect că pârâta (locatorul) tratată ca proprietar potrivit art. 25 C. fisc. nu avea posibilitatea de a factura reclamantei (utilizatorul) taxa de primă înmatriculare, anterior exprimării acesteia a opțiunii de cumpărare și în niciun caz mai devreme de 12 luni de contract.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că sunt întrunite condițiile plății nedatorate ca fapt juridic licit ce reprezintă izvor de obligații, astfel cum reiese din prevederile art. 992 - 993 și art. 1092 C. civ., pârâta determinând-o pe reclamantă să efectueze o plată nedatorată în cuantum de 213.958,34 RON, prin reținerea nejustificată a sumelor, reprezentând taxa de primă înmatriculare anterior împlinirii termenului minim de 12 luni de leasing, precum și în lipsa unui acord de voință încheiat în formă scrisă în acest sens. Față de considerentele expuse, aserțiunile recurentei cu privire la încălcarea prevederilor art. 969 C. civ. și cele contractuale, precum și confuzia instanței cu privire la regimul juridic aplicabil speței în raport de clauzele contractuale vor fi respinse.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. urmează să respingă recursul declarat de pârâta SC S. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 385 din 25 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 385 din 25 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2012. Procesat de GGC - LM