ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2256/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2256/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

40300/3/2008 la 29 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a VI

- a comercială, reclamanta SC V.B.L.R.I.F.N. SA, cu sediul în București a

chemat-o în judecată pe pârâta SC T. & E. SA, cu sediul în București și a

solicitat ca instanța să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 133.237,16 lei,

reprezentând cheltuieli aferente închiderii importului obiectului material al

contractului de leasing financiar nr. 24572/2006, precum și la cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că a încheiat cu pârâta contractul de leasing financiar nr. 24572 din 7

iunie 2006 pentru o barcă cu motor model Zeffiro, pentru importul căreia la 23

iunie 2006 a fost emisă declarația vamală nr. I 16347. A susținut că, potrivit

Codului vamal și O.G. nr. 51/1997, drepturile vamale de import urmau să fie

achitate la data finalizării operațiunii de import, respectiv la data încetării

contractului de leasing financiar.

Reclamanta a arătat că prin actul

adițional încheiat cu pârâta la 4 martie 2008 s-a convenit reducerea duratei de

leasing de la 48 de luni la 21 de luni și, după încheierea perioadei de

leasing, a depus la Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale

Constanța documentul pentru regularizarea operațiunilor vamale deschis în baza

art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, înregistrat sub nr. 39289 din 14 martie

2008 și întocmit în baza declarației vamale de import nr. 16347 din 23 iunie

2006, în care la rubrica 47 „Calculul impozitelor" figura doar TVA. Prin

urmare, reclamanta a arătat că a achitat la 13 martie 2008 doar TVA aferent

valorii reziduale, în sumă de 14.182 lei.

A susținut reclamanta că, potrivit art.

10.1 din Condițiile generale de leasing, care sunt parte integrantă din contractul

de leasing, utilizatorul este cel care răspunde de plata tuturor drepturilor

vamale de import, având obligația de a le achita în conformitate cu actele

constatatoare întocmite de autoritățile vamale, că această obligație a fost

inserată și în actul adițional, fiind prevăzută și de art. 27 alin. (4) din

O.G. nr. 51/1997.

Reclamanta a arătat și că, ulterior

emiterii facturii aferente valorii reziduale, la 2 martie 2008 Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța a încunoștiințat-o despre

necesitatea refacerii documentului de regularizare, întrucât acesta nu cuprinde

și cuantumul accizelor, iar reclamanta a dat curs solicitării, refacturând

pârâtei drepturile vamale de import, conform facturii fiscale nr. 72206865 din

31 martie 2008, suma datorată de pârâtă fiind 133.237,16 lei. În plus,

reclamanta a arătat și că, având în vedere că documentul de regularizare nu

este acceptat dacă nu se face și dovada plății drepturilor vamale de import,

pentru a stinge datoria vamală și a închide importul, la 2 aprilie 2008 a

achitat și cota de acciză de 111.964 lei cu ordinul de plată nr. 19265, precum

și TVA-ul aferent accizei, în sumă de 21.273 lei cu ordinul de plată nr. 19266,

documentul de regularizare refăcut fiind aprobat de organele vamale la 7 aprilie

2008, fiind înregistrat sub nr. 85/4987 din 7 aprilie 2008.

În ce privește poziția pârâtei, a

arătat că la 17 aprilie 2008 aceasta și-a manifestat refuzul de plată, invocând

lipsa oricărui temei contractual sau legal, refuz menținut și ulterior convocării

la conciliere directă.

Reclamanta a apreciat că pârâta

datorează suma solicitată în conformitate cu dispozițiile art. 161 alin. (16) C.

fisc., art. 208 alin. (4) C. fisc., art. 221, C. fisc. și art. 412 din H.G. nr.

610/2005, iar neplata acesteia ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză

pentru pârâtă.

Cererea este întemeiată în drept și

pe dispozițiile art. 969-970 C. civ., pe dispozițiile art. 720

1

–

720

10

C. proc. civ., pe dispozițiile O.G. nr. 51/1997, pe

dispozițiile Codului fiscal și pe dispozițiile H.G. nr. 610/2005.

Prin sentința comercială nr. 4384

din 17 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI - a comercială, a respins

ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și

acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanța a reținut că din analiza cererii de chemare în judecată reiese că

debitul pretins de reclamantă izvorăște din contractul de leasing și este

anterior momentului la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra

bunului asupra căruia a purtat contractul de leasing.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

reținut existența între părți a raporturilor contractuale de leasing financiar,

a reținut că reclamanta i-a comunicat pârâtei factura fiscală nr. 71454549 din

12 martie 2008 în vederea închiderii leasingului, valoarea reziduală

achitându-se o dată cu ratele de leasing și că în martie 2008 a operat

transferul dreptului de proprietate, pârâta înstrăinând bunul astfel dobândit

în august 2008 către SC M.C. SRL.

A reținut și notificarea făcută la

28 martie 2008 de Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale

Constanța către reclamantă, precum și demersurile întreprinse de aceasta din

urmă, astfel cum au fost prezentate în cererea principală, instanța confirmând întrutotul

situația de fapt arătată de reclamantă.

Prima instanță a invocat prevederile

art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 și punctul 3 din Anexa la Ordinul M.F.

nr. 84/2007, din care a reținut că plata datoriei vamale este amânată la

închiderea leasingului și a mai reținut și faptul că, la închiderea anticipată

a unui contract de leasing financiar pentru achiziția unui bun din import,

utilizatorului i se emite factura ce conține taxa vamală și accize, din actul

adițional reieșind că locatorul urmează a factura utilizatorului, după

închiderea importului, dreptul vamal de import, prestațiile privind închiderea

contractului și transferul proprietății asupra bunului.

A reținut că se pune problema în

speță dacă, după momentul la care au fost facturate prestațiile contractuale și

la care a operat transferul proprietății bunului, mai pot fi impuse obligații

de plată a accizelor, legalmente datorate, în condițiile în care culpa privind

neplata accizelor nu îi incumbă utilizatorului. A apreciat că răspunsul la această

problemă este negativ, întrucât reclamanta își invocă propria culpă în

neemiterea facturii corespunzătoare, iar a admite altfel ar însemna a pronunța

o soluție lipsită de echitate, de natură a prejudicia pe pârâtă, care, în baza

principiului securității actelor juridice și a principiului previzibilității

acestora, considerându-se proprietar și apreciind că și-a îndeplinit toate

obligațiile rezultând din contractul de leasing, a înstrăinat bunul pentru un

preț fără TVA foarte apropiat de valoarea accizelor.

Pentru aceste considerente, a

apreciat acțiunea ca neîntemeiată, făcând în favoarea pârâtei și aplicarea art.

274 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat apel motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată sub același număr

unic pe rolul Curții de Apel București, secția a V - a comercială.

Prin decizia comercială nr. 569 din

17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, apelul a

fost respins ca nefondat reținându-se temeinicia și legalitatea sentinței

primei instanțe, atât pe fondul litigiului dedus judecății, cât și privitor la

cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta.

Aceasta a susținut, în primul rând, că

în motivarea deciziei Curții de Apel apar erori legate de aplicarea legii

pentru următoarele argumente:

- Modalitatea de interpretare a

legii de către instanța de apel denaturează esența leasingului financiar

deoarece, prin derogare de la dreptul comun, în cazul leasingului financiar,

regula potrivit căreia toate riscurile și beneficiile aferente dreptului de

proprietate și tranzacției în sine, sunt în sarcina exclusivă a utilizatorului

transpare atât în legislația specifică leasingului cât și în contractul de

leasing. Prin urmare, în cadrul leasingului financiar, toate costurile,

cheltuielile aferente achiziționării, utilizării, transferului dreptului de

proprietate a bunului sunt suportate de utilizator.

- Instanța de apel a reținut greșit

că cheltuielile efectuate de către recurentă cu datoria vamală (TVA și acciză)

în legătura cu contractul de leasing financiar nu sunt în sarcina

utilizatorului (intimatei).

- Instanța de apel a reținut ca fapt

exonerator pentru intimata aspectul că nivelul accizei nu era menționat expres

în contract. Prin aprecierile sale, practic instanța de apel ridica deasupra

legii pe intimata - comerciant care ar avea dreptul să invoce necunoașterea

legii (a cuantumului accizei) ca fapt exonerator de răspundere.

- Interpretarea dată de instanța de

apel clauzelor contractuale referitoare la cheltuielile cu taxele și impozitele

pe care intimata-utilizator le suporta, în sensul că aceste clauze ar fi nule

demonstrează că instanța de apel aplică eronat prevederile art. 977 C. civ.,

făcând interpretarea unor clauze strict după sensul literal al termenilor și nu

după intenția comună a părților contractante.

- Instanța de apel consideră că

reclamanta, în mod greșit, a achitat datoria vamală înainte de emiterea actului

constatator. În realitate, așa cum a arătat în apel, conform art. 2 din Ordinul

A.N.A.F. 7982/2006, art. V din Anexa la acest Ordin și art. IV din

Instrucțiunile de completare a formularului „Document pentru regularizarea

operațiunilor vamale deschise în baza prevederilor art. 27 alin. (2) din O.G.

nr. 51/1997" plata datoriei vamale trebuia efectuată înainte de emiterea

documentului de regularizare mai sus menționat.

- Instanța de apel a reținut în

favoarea intimatei ca plata

uno ictu

a accizei și a diferenței de TVA a

făcut „astfel situația intimatei să fie mai împovărătoare decât dacă această

sumă ar fi fost repartizată uniform în cuprinsul ratelor de leasing”.

- Instanța de apel nu a făcut

aplicarea prevederilor art. 1305, art. 1361 și urm. C. civ.

- Instanța de

apel a apreciat greșit că „soluția pronunțată de prima instanță pe fondul

cauzei este legală și temeinică”. În ceea ce privește aprecierile instanței de

fond acceptate de instanța de apel cu privire la echitate, previzibilitate,

securitatea actelor juridice, lipsa culpei intimatei, recurenta consideră că

nici față de aceasta nu ar fi echitabil să nu i se achite un debit datorat de

intimată. Datoria achitată către stat trebuia recuperată de la utilizator,

conform legii, principiilor de echitate și a contractului de leasing.

În al doilea

rând, recurenta a susținut că în motivarea deciziei Curții de Apel există

motive străine de natura pricinii pentru că, deși natura pricinii este legată

de pretențiile recurentei dintr-un contract de leasing legate de plata

cheltuielilor efectuate cu acciza și TVA, din considerentele reținute din oficiu

de instanța de apel reies aspecte legate mai degrabă de o contestație a unui

act vamal/ administrativ ilegal.

În al treilea

rând, recurenta a mai susținut că instanța de apel a emis o decizie care prin

considerentele sale este contrară principiului stabilit de art. 296 C. proc.

civ. potrivit căruia: „apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o

situație mai grea decât cea din hotărârea atacată”.

Și în privința

cheltuielilor de judecată efectuate de intimata la fond și apel, recurenta a învederat

că soluția instanței de apel este eronată.

Înalta Curte

analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și reținând că

acestea se pot încadra juridic la motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ., va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Cât privește

primul set de critici pe care Înalta Curte le subsumează motivului prevăzut de

art. 304 pct. 9, acestea sunt nefondate deoarece modalitatea de interpretare a

legii de către instanța de apel nu denaturează esența leasingului financiar.

Pretențiile formulate de către reclamantă nu se pot circumscrie riscului,

astfel încât să fie suportate de către utilizator. Astfel, se reține în mod

corect că potrivit dispozițiilor art. 4 pct. 13 din Legea nr. 86/2006 privind Codul

vamal al României, datoria vamală reprezintă obligația unei persoane de a plăti

cuantumul drepturilor de import sau de export. Punctul 14 al aceluiași articol

definește drepturile de import ca fiind taxele vamale și taxele cu efect

echivalent al taxelor vamale de plătit la importul de mărfuri.

Ordinul nr. 84/2007

al Ministerului Finanțelor Publice, a fost edictat pentru aprobarea măsurilor

de aplicare a reglementărilor în domeniul taxelor vamale, taxei pe valoarea

adăugată și accizelor datorate în vamă în cazul operațiunilor de leasing aflate

în derulare la data aderării României la Uniunea Europeană. Chiar din

titulatura Ordinului în cauză reiese indiscutabil distincția taxă vamală - TVA -

accize.

Potrivit art. 1.2

din Anexa la acest act normativ, la punerea în liberă circulație a mărfurilor

comunitare (cazul bărcii achiziționate în speță din Italia - fila 14 a

dosarului de fond), nu se datorează taxe vamale și nici dobânzi compensatorii,

acest lucru reieșind de altfel și din declarația vamală de import de la 23

iunie 2006, unde taxele sunt zero. Pe cale de consecință, este nefondată și a

fost înlăturată corect susținerea recurentei potrivit cu care intimata

datorează sumele pretinse în cerere în temeiul legii , întrucât dispozițiile

art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 51/1997 (în forma în vigoare la momentul

încheierii contractului de leasing) fac referire numai la taxe vamale, care în

speță erau zero, iar reclamanta solicită despăgubiri provenind numai din T.V.A.

și din accize, acestea fiind în sarcina sa potrivit considerentelor reținute de

către curtea de apel și care se vor arăta.

În ceea ce

privește taxa pe valoarea adăugată, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 125

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal o definesc drept un impozit

indirect datorat bugetului de stat, iar dispozițiile art. 126 alin. (2),

raportat la art. 128 alin. (1) și la art. 129 alin. (2) lit. a) din același act

normativ prevăd că o astfel de taxă se aplică livrării de bunuri și prestărilor

de servicii, în care include și contractul de leasing. Potrivit dispozițiilor art.

127 C. fisc., TVA este în sarcina persoanei impozabile, recurenta - reclamantă,

ca proprietar inițial al bunului și ca importator, încadrându-se în această

categorie [art. 127 alin. (1) și (2)]. În același sens sunt și dispozițiile art.

150 alin. (2) C. fisc., în forma în vigoare la momentul încheierii contractului

de leasing.

În ceea ce

privește accizele, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 162 din Legea nr.

571/2003 privind Codul fiscal le definesc drept taxe speciale de consum care se

datorează bugetului de stat pentru o serie de produse provenite din producția

internă sau din import. Art. 164 din același act normativ prevede că produsele

sunt supuse accizelor la momentul importului lor în țară, iar art. 165 teza I,

raportat la art. 166 alin. (1) lit. c) C. fisc. prevede momentul exigibilității

acestei taxe, care nu este prevăzut niciodată ca fiind momentul transferului

proprietății bunului către utilizator, dispozițiile art. 193 alin. (2) C. fisc.

fiind relevant în acest sens.

Din coroborarea

tuturor dispozițiilor legale invocate reiese că atât taxa pe valoarea adăugată,

cât și accizele sunt taxe datorate pentru bunuri de import, dar că acestea nu

fac parte din drepturile de import, deci din datoria vamală, fiind distincte de

aceasta din urmă. Având în vedere modul de calcul al accizelor și al taxei pe

valoarea adăugată, precum și dispozițiile art. 157 alin. (2) C. fisc., rezultă

că singura alăturare care se poate realiza între taxa pe valoarea adăugată (ce

are în componența ei și accizele) și drepturile de import este dată de faptul

că acestea se plătesc în cazul importurilor la organul vamal, numitorul comun

al celor două taxe fiind așadar organul care le colectează.

Nici una din

dispozițiile legale la care s-a făcut referire și nici o altă dispoziție din

Codul vamal, Codul fiscal, H.G. nr. 44/2004, H.G. nr. 610/2005 sau Ordinul

M.F.P. nr. 84/2007 nu îl indică drept debitor al obligației de plată a TVA-ului

și a accizelor pe utilizatorul din contractul de leasing financiar. Din

interpretarea art. 127, a art. 150 alin. (2) și a art. 164-166 C. fisc. reiese

că debitoarea TVA și a accizelor este persoana impozabilă, respectiv cel care

importă bunul, respectiv recurenta - reclamantă.

În același sens

este și recunoașterea pe care apelanta însăși o face în motivele de apel atunci

când susține că este debitor direct al statului ca titular al importului și

proprietar al bunului importat (fila 4 a dosarului de apel, Secțiunea 1. 1

"Aspecte care țin de obligația intimatei de plată a datoriei

vamale").

Așadar, curtea

de apel a apreciat corect că principiul „

nemo censetur ignorare legem

”

nu poate fi aplicat în contra intimatei pârâte, pe care dispozițiile Codului

fiscal și cele ale Codului vamal nu o definesc drept debitoare de T.V.A. și de

accize la import .

Așadar singurul

temei al acțiunii în pretenții îndreptată împotriva intimatei - pârâte rămâne

convenția părților, respectiv art. 3.3. și art. 10.1 din Condițiile generale ce

fac parte din contractul de leasing, precum și prevederea similară din actul

adițional (fila 16 a dosarului de fond).

Așa cum s-a

arătat în precedent, în cazul operațiunilor de import importatorul este cel

care datorează bugetului de stat taxa pe valoarea adăugată și acciza, acest

lucru reieșind indiscutabil și din dispozițiile legale care reglementează

momentul exigibilității și momentul plății accizelor. Nici o altă dispoziție

legală ulterioară, nici măcar H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor

Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, modificată prin H.G. nr.

610/2005 și nici chiar Ordinul M.F.P. nr. 84/2007 care aprobă măsurile unitare

de aplicare a reglementărilor în domeniul taxelor vamale, taxei pe valoarea

adăugată și accizele datorate în vamă în cazul operațiunilor de leasing aflate

în derulare nu schimbă pe titularul acestor obligații și nici nu îi conferă

dreptul de a le transfera utilizatorului.

Dispozițiile

legale care stabilesc obligația de plată a TVA și a accizelor sunt imperative.

În ambele cazuri, debitorul obligației de plată are la îndemână pentru

înlăturarea acestei obligații doar procedura de scutire de la plata celor două

taxe, prevăzută de art. 152 și urm. C. fisc. pentru TVA, respectiv de art. 199

și urm. din același act normativ pentru accize.

Transferul

acestei obligații către un terț, prin încheierea unei convenții în acest scop,

încalcă astfel norme imperative, fiind evident că importatorul, care în cauză

este și finanțator în contractul de leasing, își asigură de plano exonerarea de

la plata stabilită de lege în sarcina sa pentru tipul de operațiune comercială

pe care o desfășoară. Altfel spus, simpla contopire în persoana aceluiași

subiect de drept a calității de importator și a celei de finanțator în

contractul de leasing nu autorizează transferul unei obligații pe care legea o

pune în sarcina importatorului ca proprietar inițial al bunului importat.

Acesta este

motivul pentru care curtea de apel a apreciat corect că în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ., aplicabile doar în cazul

convențiilor legal făcute, reținând că toate clauzele contractuale din

Condițiile generale anexă la contractul de leasing și din actul adițional la

acest contract, referitoare la obligația utilizatorului de plată a costurilor în

legătură cu importul, altele decât taxele vamale, contravin dispozițiilor

legale imperative sus-amintite, prin care legea fiscală și vamală l-au definit

indiscutabil pe debitorul obligației.

Potrivit

dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal,

în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de leasing, pentru

livrările de bunuri și pentru prestările de servicii persoana impozabilă

plătitoare de T.V.A. este obligată să emită factură fiscală, dispozițiile alin.

(8) lit. f)-h) prevăzând expres mențiunile necesare pentru determinarea T.V.A.

Prin prisma

acestor prevederi legale, curtea de apel a apreciat în mod legal că

recurenta-reclamantă, dincolo de faptul că era obligată să cunoască la momentul

completării declarației vamale obligația proprie de plată a accizei pentru

bunul importat, avea și obligația ca finanțator în contractul de leasing de a

include acciza în costul total al bunului achiziționat de intimată, pentru ca

aceasta din urmă să își evalueze resursele financiare și să accepte în

cunoștință de cauză acest cost la momentul când a acceptat să plătească

T.V.A.-ul și acciza datorate de importator. Cuprinderea tuturor elementelor de

cost este deosebit de importantă chiar pentru formarea voinței de a contracta, de

a încheia ori nu actul juridic.

Este de asemenea

de luat în seamă și împrejurarea că reclamanta, omițând din culpă introducerea

accizei în costul total al contractului, solicită, ulterior emiterii facturii

pentru rata reziduală, plata

uno ictu

a accizei și a diferenței de

T.V.A., într-un cuantum considerabil, făcând astfel ca situația intimatei să

fie mult mai împovărătoare decât dacă această sumă ar fi fost repartizată

uniform în cuprinsul ratelor de leasing, după cum în mod corect a reținut

instanța de apel.

Astfel, Înalta

Curtea, răspunzând printr-un considerent comun tuturor criticilor în legătură

cu fondul cauzei, apreciază că instanța de apel a aplicat în mod corect legea.

Dispozițiile art. 970 alin. (1) C. civ. instituie obligația executării convențiilor

cu bună-credință, iar intimata a efectuat plata tuturor obligațiilor

contractuale pe care le-a cunoscut. Nefiind obligată în temeiul legii și la

plata accizelor și neconvenind expres prin contract aceasta, față de calculul

prezentat de recurentă, și la plata acestei taxe, Înalta Curte apreciază că nu

i se poate imputa că nu a anticipat o datorie pe care nu a consimțit în

cunoștință de cauză să o preia. Ca atare, și dacă

in extremis

, s-ar

considera ca legală o clauză de preluare a accizei ca efect al voinței exprese

a părților, datoria cu privire la acciză nu poate fi considerată ca o urmare

neexprimată în contract, dar pe care o impune echitatea în raport de tipul

contractului de leasing, astfel cum prevăd dispozițiile art. 970 alin. (2) C.

civ., dimpotrivă , criteriul de echitate operează în favoarea contractantului

care și-a dus la bun sfârșit obligațiile exprese asumate în cunoștință de cauză

.

Același

principiu de echitate, coroborat cu principiul securității circuitului civil,

impune ca, la sfârșitul contractului de leasing, utilizatorul care a optat

pentru cumpărarea bunului să aibă garanția că, o dată plătite toate datoriile

sale astfel cum au fost prevăzute în contract, cuantumul acestora să nu mai

poată fi rediscutat, iar exercitarea prerogativelor de proprietar să nu fie

îngrădită.

În această

ordine de idei, Înalta Curte apreciază că previzibilitatea întinderii

obligațiilor contractuale, ridicată de prima instanță la rang de principiu de

drept, se impune a fi asigurată cu deosebire în materie comercială, unde

transferul proprietății bunurilor se desfășoară cu rapiditate, cumpărarea în

scop de revânzare ținând de esența comerțului, iar acest imperativ al

previzibilității făcând parte integrantă din securitatea circuitului civil.

Pe de altă parte

, dispozițiile Ordinului nr. 3512/2008 al Ministrului Finanțelor Publice prevăd

că facturile fiscale au regim de documente justificative, pe baza cărora se fac

înregistrările în contabilitate. Efectul acestor prevederi legale constă în

aceea că beneficiarul prestației, în speță intimata pârâtă, poate să efectueze

plata numai în temeiul unei facturi fiscale emise cu respectarea cerințelor

legale.

Din acest punct

de vedere, recurenta nu era în drept să pretindă, iar pârâta nu avea

posibilitatea de a face o plată legală în baza facturii fiscale seria VBL, nr.

72206865 din 31 martie 2008 , întrucât în această factură, aflată la fila 19 a

dosarului de fond, la rubrica denumirea produselor sau a serviciilor apare

cheltuiala cu accize, rezultând

ad literam

că recurenta se consideră în

drept să factureze acciză separat și să îi aplice T.V.A., respectiv să aplice

impozit indirect la o taxă specială de consum . Acest mod de întocmire a

facturii contravine dispozițiilor art. 155 alin. (8) C. fisc., care prevăd ce

anume trebuie să conțină o factură fiscală, cu raportare specială la lit. f-h

ale acestui alineat.

Pe de altă

parte, pentru regularizarea datoriei și în îndeplinirea obligației legale de a

emite facturi fiscale corespunzătoare, recurenta avea obligația de a storna

facturile emise pe parcursul contractului de leasing și de a emite facturi noi,

cu evidențierea corectă a T.V.A. În acest sens sunt prevederile art. 208 alin. (7)

C. fisc., care prevăd că, la produsele de import, cota de acciză se aplică la

suma rezultată din valoarea bunului în vamă, taxele vamale și taxele speciale .

Totodată, și prevederile art. 139 alin. (1) și (2) din același act normativ,

prevăd că T.V.A se aplică la baza de impozitare, compusă din valoarea în vamă a

bunului, taxe vamale, comision vamal, accize și alte taxe. Coroborând aceste

prevederi legale, rezultă că este absolut exclus ca T.V.A. să se aplice

individual pe componentele bazei de impozitare, iar o factură emisă în

condițiile sus-enunțate nu poate servi drept document justificativ al plății

pentru intimată, câtă vreme datoria nu constă , așa cum susține recurenta în: „

acciză și T.V.A.-ul aferent” , ci în acciză și diferența de T.V.A. calculată la

întreaga bază de impozitare.

Intimata era în

drept să aștepte să facă plata tuturor obligațiilor născute și nefacturate doar

în baza actului constatator emis de organul vamal competent, astfel cum chiar

părțile au prevăzut în art. 10.1. din Condițiile generale.

Numai că un

astfel de act constatator nu s-a dovedit a fi fost emis în cauză. Reclamanta a

dat curs adresei nr. 3998 din 28 martie 2008 a Direcției Județene pentru Accize

și Operațiuni Vamale Constanța, adresă prin care i se solicită refacerea

documentului de regularizare, această adresă neputând fi încadrată în categoria

actelor constatatoare prevăzute de Codul vamal.

În condițiile în

care prin adresa sus-menționată se indica modul de calcul al accizei raportat

la dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 84/2007, iar

acest ordin era ulterior încheierii contractului și putea fi pusă în discuție

inaplicabilitatea lui în raport de art. 15 alin. (2) din Constituția României,

în condițiile în care acest ordin făcea trimitere la aplicarea art. 221 C.

fisc., iar acest articol nu exista la momentul încheierii contractului, fiind

introdus ulterior prin art. 213 din Legea nr. 343 din 17 iulie 2006, Înalta

Curte apreciază că, raportat chiar la stipulația din art. 10.1 din Condițiile

generale, recurenta-reclamantă avea obligația de a aștepta emiterea de către

organul vamal a unui act constatator, prezervându-și implicit dreptul de a-l

contesta în condițiile art. 266 și urm. C. vamal și asigurându-i intimatei -

pârâte garanția bunei credințe că acciza și diferența de TVA sunt legal

datorate, astfel cum prevăd chiar dispozițiile art. 3.3 din Condițiile

generale.

Art. 1305 C.

civ. prevede că: „Spezele vânzării sînt în sarcina cumpărătorului, în lipsa de

stipulație contrarie”, iar art. 1361 din același cod prevede că: „Principala

obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul la ziua și la locul

determinat prin contract”. Se observă lesne că aceste dispoziții ale Codului

civil se referă la contractul de vânzare cumpărare, în timp ce judecății se

deduce un contract de leasing financiar ce se supune unor dispoziții legale speciale,

pe care însăși recurenta reclamantă și-a întemeiat cererea de chemare în

judecată. Deci, nu se poate reproșa instanței de apel că nu a aplicat

dispoziții legale, care oricum nu sunt incidente în cauză, iar temeiul juridic,

cauza acțiunii nu mai pot fi modificate de către reclamantă în fața instanței

de apel și cu atât mai puțin în fața celei de recurs, conform art. 294 alin. (1)

coroborat cu art. 316 C. proc. civ.

Este

neîntemeiată și a fost corect înlăturată și critica relativă la acordarea unor

cheltuieli de judecată nepotrivit de mari.

Se constată că

prezenta cauză deduce judecății o pretenție de 133.237,16 lei, iar cauza este

numai în aparență una obișnuită, aceasta presupunând studiul legislației

specifice operațiunilor de leasing, al legislației vamale și fiscale, cu

nenumăratele modificări. Din acest punct de vedere, curtea de apel a apreciat

corect ca fiind lipsite de relevanță susținerile privitoare la numărul

termenelor de judecată și la lipsa unei probațiuni complexe și de durată, după cum

lipsită de relevanță este și respingerea excepției lipsei calității procesuale

pasive, câtă vreme soluția pe fondul cauzei îi este favorabilă intimatei-pârâte

și parțial se întemeiază și pe argumente expuse de aceasta în întâmpinare.

De asemenea, s-a

constatat corect că apelanta - reclamantă s-a limitat la a invoca disproporția

dintre cheltuielile de judecată acordate, pe de o parte, și complexitatea

cauzei și munca avocatului, pe de altă parte, fără a prezenta un contracalcul

care să convingă Curtea de această disproporție, ceea ce conduce la concluzia

că partea însăși nu are reprezentarea sumei datorate în concret, așadar

contestarea cuantumului cheltuielilor de judecată este fără fundament și nu i

se poate da eficiență în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Este nefondată

susținerea recurentei care a învederat că instanța de apel a emis o decizie

care, prin considerentele sale, este contrară principiului stabilit de art. 296

C. proc. civ. potrivit căruia: „apelantului nu i se poate crea în propria cale

de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată”.

Decizia

pronunțată nu creează reclamantei o situație mai grea în apel. Instanța de apel

nu pronunță o soluție diferită de cea a primei instanțe. Doar argumentează

logico-juridic decizia pronunțată, potrivit exigențelor unei instanțe de

control judiciar. Instanța de apel nu face decât să aducă argumente de drept

suplimentare, dar care consolidează soluția primei instanțe, în considerarea

caracterului devolutiv al apelului. Prin aceste argumente suplimentare, soluția

pronunțată este motivată cu mai multă acuratețe, este mai convingătoare și mai

clară pentru părți. Astfel, instanța de apel s-a conformat întocmai obligației

legale prevăzute de Codul de procedură civilă care dispune imperativ că:

„hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde: motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.”

Așadar, nu poate

fi admis recursul pentru acest motiv și nu i poate imputa instanței de apel că

nu a făcut altceva decât să motiveze laborios în fapt și în drept soluția

pronunțată.

Este nefondată

și critica prin care recurenta a susținut că în motivarea deciziei curții de

apel exista motive străine de natura pricinii pentru că, deși natura pricinii

este legată de pretențiile reclamantei dintr-un contract de leasing legate de

plata cheltuielilor efectuate cu acciza și TVA, din considerentele reținute de

instanța de apel reies aspecte legate mai degrabă de o contestație a unui act

vamal/ administrativ ilegal.

Înalta Curte

reține că instanța de apel a motivat în mod corect decizia prin care nu a

schimbat cu nimic natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului

juridic dedus judecății. Instanța de apel a analizat, a interpretat și a

aplicat unui contract de leasing legislația fiscală și vamală incidentă, astfel

după cum s-a dezvoltat în cele ce preced.

În raport de

aceste motive, prin care s-a răspuns global tuturor criticilor din recurs,

Înalta Curte apreciază ca nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ. care să atragă modificarea deciziei atacate și apreciază că soluția

pronunțată de instanța de apel este legală și temeinică prin prisma

considerentelor expuse în precedent și care, văzând caracterul devolutiv al

apelului, vin în complinirea motivării sentinței primei instanțe.

Pentru toate

considerentele reținute, conform dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. se va

respinge recursul declarat de reclamanta SC V.B.L.R.I.F.N. SA BUCUREȘTI împotriva

deciziei comerciale nr. 569 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a V-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC V.B.L.R.I.F.N. SA BUCUREȘTI împotriva

deciziei comerciale nr. 569 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.