ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2256/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 40300/3/2008 la 29 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a VI - a comercială, reclamanta SC V.B.L.R.I.F.N. SA, cu sediul în București a chemat-o în judecată pe pârâta SC T. & E. SA, cu sediul în București și a solicitat ca instanța să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 133.237,16 lei, reprezentând cheltuieli aferente închiderii importului obiectului material al contractului de leasing financiar nr. 24572/2006, precum și la cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de leasing financiar nr. 24572 din 7 iunie 2006 pentru o barcă cu motor model Zeffiro, pentru importul căreia la 23 iunie 2006 a fost emisă declarația vamală nr. I 16347. A susținut că, potrivit Codului vamal și O.G.

nr. 51/1997, drepturile vamale de import urmau să fie achitate la data finalizării operațiunii de import, respectiv la data încetării contractului de leasing financiar. Reclamanta a arătat că prin actul adițional încheiat cu pârâta la 4 martie 2008 s-a convenit reducerea duratei de leasing de la 48 de luni la 21 de luni și, după încheierea perioadei de leasing, a depus la Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța documentul pentru regularizarea operațiunilor vamale deschis în baza art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, înregistrat sub nr. 39289 din 14 martie 2008 și întocmit în baza declarației vamale de import nr. 16347 din 23 iunie 2006, în care la rubrica 47 „Calculul impozitelor" figura doar TVA.

Prin urmare, reclamanta a arătat că a achitat la 13 martie 2008 doar TVA aferent valorii reziduale, în sumă de 14.182 lei. A susținut reclamanta că, potrivit art. 10.1 din Condițiile generale de leasing, care sunt parte integrantă din contractul de leasing, utilizatorul este cel care răspunde de plata tuturor drepturilor vamale de import, având obligația de a le achita în conformitate cu actele constatatoare întocmite de autoritățile vamale, că această obligație a fost inserată și în actul adițional, fiind prevăzută și de art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 51/1997.

Reclamanta a arătat și că, ulterior emiterii facturii aferente valorii reziduale, la 2 martie 2008 Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța a încunoștiințat-o despre necesitatea refacerii documentului de regularizare, întrucât acesta nu cuprinde și cuantumul accizelor, iar reclamanta a dat curs solicitării, refacturând pârâtei drepturile vamale de import, conform facturii fiscale nr. 72206865 din 31 martie 2008, suma datorată de pârâtă fiind 133.237,16 lei.

În plus, reclamanta a arătat și că, având în vedere că documentul de regularizare nu este acceptat dacă nu se face și dovada plății drepturilor vamale de import, pentru a stinge datoria vamală și a închide importul, la 2 aprilie 2008 a achitat și cota de acciză de 111.964 lei cu ordinul de plată nr. 19265, precum și TVA-ul aferent accizei, în sumă de 21.273 lei cu ordinul de plată nr. 19266, documentul de regularizare refăcut fiind aprobat de organele vamale la 7 aprilie 2008, fiind înregistrat sub nr. 85/4987 din 7 aprilie 2008. În ce privește poziția pârâtei, a arătat că la 17 aprilie 2008 aceasta și-a manifestat refuzul de plată, invocând lipsa oricărui temei contractual sau legal, refuz menținut și ulterior convocării la conciliere directă.

Reclamanta a apreciat că pârâta datorează suma solicitată în conformitate cu dispozițiile art. 161 alin. (16) C. fisc., art. 208 alin. (4) C. fisc., art. 221, C. fisc. și art. 412 din H.G. nr. 610/2005, iar neplata acesteia ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză pentru pârâtă. Cererea este întemeiată în drept și pe dispozițiile art. 969-970 C. civ., pe dispozițiile art. 720 1 – 720 10 C. proc. civ., pe dispozițiile O.G. nr. 51/1997, pe dispozițiile Codului fiscal și pe dispozițiile H.G. nr. 610/2005. Prin sentința comercială nr. 4384 din 17 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI - a comercială, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut că din analiza cererii de chemare în judecată reiese că debitul pretins de reclamantă izvorăște din contractul de leasing și este anterior momentului la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra bunului asupra căruia a purtat contractul de leasing. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut existența între părți a raporturilor contractuale de leasing financiar, a reținut că reclamanta i-a comunicat pârâtei factura fiscală nr. 71454549 din 12 martie 2008 în vederea închiderii leasingului, valoarea reziduală achitându-se o dată cu ratele de leasing și că în martie 2008 a operat transferul dreptului de proprietate, pârâta înstrăinând bunul astfel dobândit în august 2008 către SC M.C.

SRL. A reținut și notificarea făcută la 28 martie 2008 de Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța către reclamantă, precum și demersurile întreprinse de aceasta din urmă, astfel cum au fost prezentate în cererea principală, instanța confirmând întrutotul situația de fapt arătată de reclamantă. Prima instanță a invocat prevederile art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 și punctul 3 din Anexa la Ordinul M.F. nr. 84/2007, din care a reținut că plata datoriei vamale este amânată la închiderea leasingului și a mai reținut și faptul că, la închiderea anticipată a unui contract de leasing financiar pentru achiziția unui bun din import, utilizatorului i se emite factura ce conține taxa vamală și accize, din actul adițional reieșind că locatorul urmează a factura utilizatorului, după închiderea importului, dreptul vamal de import, prestațiile privind închiderea contractului și transferul proprietății asupra bunului.

A reținut că se pune problema în speță dacă, după momentul la care au fost facturate prestațiile contractuale și la care a operat transferul proprietății bunului, mai pot fi impuse obligații de plată a accizelor, legalmente datorate, în condițiile în care culpa privind neplata accizelor nu îi incumbă utilizatorului. A apreciat că răspunsul la această problemă este negativ, întrucât reclamanta își invocă propria culpă în neemiterea facturii corespunzătoare, iar a admite altfel ar însemna a pronunța o soluție lipsită de echitate, de natură a prejudicia pe pârâtă, care, în baza principiului securității actelor juridice și a principiului previzibilității acestora, considerându-se proprietar și apreciind că și-a îndeplinit toate obligațiile rezultând din contractul de leasing, a înstrăinat bunul pentru un preț fără TVA foarte apropiat de valoarea accizelor.

Pentru aceste considerente, a apreciat acțiunea ca neîntemeiată, făcând în favoarea pârâtei și aplicarea art. 274 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată sub același număr unic pe rolul Curții de Apel București, secția a V - a comercială. Prin decizia comercială nr. 569 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, apelul a fost respins ca nefondat reținându-se temeinicia și legalitatea sentinței primei instanțe, atât pe fondul litigiului dedus judecății, cât și privitor la cheltuielile de judecată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.

Aceasta a susținut, în primul rând, că în motivarea deciziei Curții de Apel apar erori legate de aplicarea legii pentru următoarele argumente: - Modalitatea de interpretare a legii de către instanța de apel denaturează esența leasingului financiar deoarece, prin derogare de la dreptul comun, în cazul leasingului financiar, regula potrivit căreia toate riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate și tranzacției în sine, sunt în sarcina exclusivă a utilizatorului transpare atât în legislația specifică leasingului cât și în contractul de leasing. Prin urmare, în cadrul leasingului financiar, toate costurile, cheltuielile aferente achiziționării, utilizării, transferului dreptului de proprietate a bunului sunt suportate de utilizator.

- Instanța de apel a reținut greșit că cheltuielile efectuate de către recurentă cu datoria vamală (TVA și acciză) în legătura cu contractul de leasing financiar nu sunt în sarcina utilizatorului (intimatei). - Instanța de apel a reținut ca fapt exonerator pentru intimata aspectul că nivelul accizei nu era menționat expres în contract. Prin aprecierile sale, practic instanța de apel ridica deasupra legii pe intimata - comerciant care ar avea dreptul să invoce necunoașterea legii (a cuantumului accizei) ca fapt exonerator de răspundere. - Interpretarea dată de instanța de apel clauzelor contractuale referitoare la cheltuielile cu taxele și impozitele pe care intimata-utilizator le suporta, în sensul că aceste clauze ar fi nule demonstrează că instanța de apel aplică eronat prevederile art. 977 C. civ., făcând interpretarea unor clauze strict după sensul literal al termenilor și nu după intenția comună a părților contractante.

- Instanța de apel consideră că reclamanta, în mod greșit, a achitat datoria vamală înainte de emiterea actului constatator. În realitate, așa cum a arătat în apel, conform art. 2 din Ordinul A.N.A.F. 7982/2006, art. V din Anexa la acest Ordin și art. IV din Instrucțiunile de completare a formularului „Document pentru regularizarea operațiunilor vamale deschise în baza prevederilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997" plata datoriei vamale trebuia efectuată înainte de emiterea documentului de regularizare mai sus menționat. - Instanța de apel a reținut în favoarea intimatei ca plata uno ictu a accizei și a diferenței de TVA a făcut „astfel situația intimatei să fie mai împovărătoare decât dacă această sumă ar fi fost repartizată uniform în cuprinsul ratelor de leasing”.

- Instanța de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1305, art. 1361 și urm. C. civ. - Instanța de apel a apreciat greșit că „soluția pronunțată de prima instanță pe fondul cauzei este legală și temeinică”. În ceea ce privește aprecierile instanței de fond acceptate de instanța de apel cu privire la echitate, previzibilitate, securitatea actelor juridice, lipsa culpei intimatei, recurenta consideră că nici față de aceasta nu ar fi echitabil să nu i se achite un debit datorat de intimată. Datoria achitată către stat trebuia recuperată de la utilizator, conform legii, principiilor de echitate și a contractului de leasing.

În al doilea rând, recurenta a susținut că în motivarea deciziei Curții de Apel există motive străine de natura pricinii pentru că, deși natura pricinii este legată de pretențiile recurentei dintr-un contract de leasing legate de plata cheltuielilor efectuate cu acciza și TVA, din considerentele reținute din oficiu de instanța de apel reies aspecte legate mai degrabă de o contestație a unui act vamal/ administrativ ilegal. În al treilea rând, recurenta a mai susținut că instanța de apel a emis o decizie care prin considerentele sale este contrară principiului stabilit de art. 296 C. proc. civ. potrivit căruia: „apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată”.

Și în privința cheltuielilor de judecată efectuate de intimata la fond și apel, recurenta a învederat că soluția instanței de apel este eronată. Înalta Curte analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și reținând că acestea se pot încadra juridic la motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., va respinge recursul pentru următoarele considerente: Cât privește primul set de critici pe care Înalta Curte le subsumează motivului prevăzut de art. 304 pct. 9, acestea sunt nefondate deoarece modalitatea de interpretare a legii de către instanța de apel nu denaturează esența leasingului financiar. Pretențiile formulate de către reclamantă nu se pot circumscrie riscului, astfel încât să fie suportate de către utilizator.

Astfel, se reține în mod corect că potrivit dispozițiilor art. 4 pct. 13 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, datoria vamală reprezintă obligația unei persoane de a plăti cuantumul drepturilor de import sau de export. Punctul 14 al aceluiași articol definește drepturile de import ca fiind taxele vamale și taxele cu efect echivalent al taxelor vamale de plătit la importul de mărfuri. Ordinul nr. 84/2007 al Ministerului Finanțelor Publice, a fost edictat pentru aprobarea măsurilor de aplicare a reglementărilor în domeniul taxelor vamale, taxei pe valoarea adăugată și accizelor datorate în vamă în cazul operațiunilor de leasing aflate în derulare la data aderării României la Uniunea Europeană.

Chiar din titulatura Ordinului în cauză reiese indiscutabil distincția taxă vamală - TVA - accize. Potrivit art. 1.2 din Anexa la acest act normativ, la punerea în liberă circulație a mărfurilor comunitare (cazul bărcii achiziționate în speță din Italia - fila 14 a dosarului de fond), nu se datorează taxe vamale și nici dobânzi compensatorii, acest lucru reieșind de altfel și din declarația vamală de import de la 23 iunie 2006, unde taxele sunt zero. Pe cale de consecință, este nefondată și a fost înlăturată corect susținerea recurentei potrivit cu care intimata datorează sumele pretinse în cerere în temeiul legii , întrucât dispozițiile art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 51/1997 (în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de leasing) fac referire numai la taxe vamale, care în speță erau zero, iar reclamanta solicită despăgubiri provenind numai din T.V.A.

și din accize, acestea fiind în sarcina sa potrivit considerentelor reținute de către curtea de apel și care se vor arăta. În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 125 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal o definesc drept un impozit indirect datorat bugetului de stat, iar dispozițiile art. 126 alin. (2), raportat la art. 128 alin. (1) și la art. 129 alin. (2) lit. a) din același act normativ prevăd că o astfel de taxă se aplică livrării de bunuri și prestărilor de servicii, în care include și contractul de leasing. Potrivit dispozițiilor art. 127 C. fisc., TVA este în sarcina persoanei impozabile, recurenta - reclamantă, ca proprietar inițial al bunului și ca importator, încadrându-se în această categorie [art. 127 alin. (1) și (2)]. În același sens sunt și dispozițiile art. 150 alin. (2) C. fisc., în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de leasing.

În ceea ce privește accizele, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 162 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal le definesc drept taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru o serie de produse provenite din producția internă sau din import. Art. 164 din același act normativ prevede că produsele sunt supuse accizelor la momentul importului lor în țară, iar art. 165 teza I, raportat la art. 166 alin. (1) lit. c) C. fisc. prevede momentul exigibilității acestei taxe, care nu este prevăzut niciodată ca fiind momentul transferului proprietății bunului către utilizator, dispozițiile art. 193 alin. (2) C. fisc. fiind relevant în acest sens. Din coroborarea tuturor dispozițiilor legale invocate reiese că atât taxa pe valoarea adăugată, cât și accizele sunt taxe datorate pentru bunuri de import, dar că acestea nu fac parte din drepturile de import, deci din datoria vamală, fiind distincte de aceasta din urmă.

Având în vedere modul de calcul al accizelor și al taxei pe valoarea adăugată, precum și dispozițiile art. 157 alin. (2) C. fisc., rezultă că singura alăturare care se poate realiza între taxa pe valoarea adăugată (ce are în componența ei și accizele) și drepturile de import este dată de faptul că acestea se plătesc în cazul importurilor la organul vamal, numitorul comun al celor două taxe fiind așadar organul care le colectează. Nici una din dispozițiile legale la care s-a făcut referire și nici o altă dispoziție din Codul vamal, Codul fiscal, H.G. nr. 44/2004, H.G. nr. 610/2005 sau Ordinul M.F.P. nr. 84/2007 nu îl indică drept debitor al obligației de plată a TVA-ului și a accizelor pe utilizatorul din contractul de leasing financiar.

Din interpretarea art. 127, a art. 150 alin. (2) și a art. 164-166 C. fisc. reiese că debitoarea TVA și a accizelor este persoana impozabilă, respectiv cel care importă bunul, respectiv recurenta - reclamantă. În același sens este și recunoașterea pe care apelanta însăși o face în motivele de apel atunci când susține că este debitor direct al statului ca titular al importului și proprietar al bunului importat (fila 4 a dosarului de apel, Secțiunea 1. 1 "Aspecte care țin de obligația intimatei de plată a datoriei vamale"). Așadar, curtea de apel a apreciat corect că principiul „ nemo censetur ignorare legem ” nu poate fi aplicat în contra intimatei pârâte, pe care dispozițiile Codului fiscal și cele ale Codului vamal nu o definesc drept debitoare de T.V.A.

și de accize la import . Așadar singurul temei al acțiunii în pretenții îndreptată împotriva intimatei - pârâte rămâne convenția părților, respectiv art. 3.3. și art. 10.1 din Condițiile generale ce fac parte din contractul de leasing, precum și prevederea similară din actul adițional (fila 16 a dosarului de fond). Așa cum s-a arătat în precedent, în cazul operațiunilor de import importatorul este cel care datorează bugetului de stat taxa pe valoarea adăugată și acciza, acest lucru reieșind indiscutabil și din dispozițiile legale care reglementează momentul exigibilității și momentul plății accizelor. Nici o altă dispoziție legală ulterioară, nici măcar H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, modificată prin H.G.

nr. 610/2005 și nici chiar Ordinul M.F.P. nr. 84/2007 care aprobă măsurile unitare de aplicare a reglementărilor în domeniul taxelor vamale, taxei pe valoarea adăugată și accizele datorate în vamă în cazul operațiunilor de leasing aflate în derulare nu schimbă pe titularul acestor obligații și nici nu îi conferă dreptul de a le transfera utilizatorului. Dispozițiile legale care stabilesc obligația de plată a TVA și a accizelor sunt imperative. În ambele cazuri, debitorul obligației de plată are la îndemână pentru înlăturarea acestei obligații doar procedura de scutire de la plata celor două taxe, prevăzută de art. 152 și urm. C. fisc. pentru TVA, respectiv de art. 199 și urm. din același act normativ pentru accize.

Transferul acestei obligații către un terț, prin încheierea unei convenții în acest scop, încalcă astfel norme imperative, fiind evident că importatorul, care în cauză este și finanțator în contractul de leasing, își asigură de plano exonerarea de la plata stabilită de lege în sarcina sa pentru tipul de operațiune comercială pe care o desfășoară. Altfel spus, simpla contopire în persoana aceluiași subiect de drept a calității de importator și a celei de finanțator în contractul de leasing nu autorizează transferul unei obligații pe care legea o pune în sarcina importatorului ca proprietar inițial al bunului importat.

Acesta este motivul pentru care curtea de apel a apreciat corect că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ., aplicabile doar în cazul convențiilor legal făcute, reținând că toate clauzele contractuale din Condițiile generale anexă la contractul de leasing și din actul adițional la acest contract, referitoare la obligația utilizatorului de plată a costurilor în legătură cu importul, altele decât taxele vamale, contravin dispozițiilor legale imperative sus-amintite, prin care legea fiscală și vamală l-au definit indiscutabil pe debitorul obligației. Potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de leasing, pentru livrările de bunuri și pentru prestările de servicii persoana impozabilă plătitoare de T.V.A.

este obligată să emită factură fiscală, dispozițiile alin. (8) lit. f)-h) prevăzând expres mențiunile necesare pentru determinarea T.V.A. Prin prisma acestor prevederi legale, curtea de apel a apreciat în mod legal că recurenta-reclamantă, dincolo de faptul că era obligată să cunoască la momentul completării declarației vamale obligația proprie de plată a accizei pentru bunul importat, avea și obligația ca finanțator în contractul de leasing de a include acciza în costul total al bunului achiziționat de intimată, pentru ca aceasta din urmă să își evalueze resursele financiare și să accepte în cunoștință de cauză acest cost la momentul când a acceptat să plătească T.V.A.-ul și acciza datorate de importator.

Cuprinderea tuturor elementelor de cost este deosebit de importantă chiar pentru formarea voinței de a contracta, de a încheia ori nu actul juridic. Este de asemenea de luat în seamă și împrejurarea că reclamanta, omițând din culpă introducerea accizei în costul total al contractului, solicită, ulterior emiterii facturii pentru rata reziduală, plata uno ictu a accizei și a diferenței de T.V.A., într-un cuantum considerabil, făcând astfel ca situația intimatei să fie mult mai împovărătoare decât dacă această sumă ar fi fost repartizată uniform în cuprinsul ratelor de leasing, după cum în mod corect a reținut instanța de apel. Astfel, Înalta Curtea, răspunzând printr-un considerent comun tuturor criticilor în legătură cu fondul cauzei, apreciază că instanța de apel a aplicat în mod corect legea.

Dispozițiile art. 970 alin. (1) C. civ. instituie obligația executării convențiilor cu bună-credință, iar intimata a efectuat plata tuturor obligațiilor contractuale pe care le-a cunoscut. Nefiind obligată în temeiul legii și la plata accizelor și neconvenind expres prin contract aceasta, față de calculul prezentat de recurentă, și la plata acestei taxe, Înalta Curte apreciază că nu i se poate imputa că nu a anticipat o datorie pe care nu a consimțit în cunoștință de cauză să o preia.

Ca atare, și dacă in extremis , s-ar considera ca legală o clauză de preluare a accizei ca efect al voinței exprese a părților, datoria cu privire la acciză nu poate fi considerată ca o urmare neexprimată în contract, dar pe care o impune echitatea în raport de tipul contractului de leasing, astfel cum prevăd dispozițiile art. 970 alin. (2) C. civ., dimpotrivă , criteriul de echitate operează în favoarea contractantului care și-a dus la bun sfârșit obligațiile exprese asumate în cunoștință de cauză . Același principiu de echitate, coroborat cu principiul securității circuitului civil, impune ca, la sfârșitul contractului de leasing, utilizatorul care a optat pentru cumpărarea bunului să aibă garanția că, o dată plătite toate datoriile sale astfel cum au fost prevăzute în contract, cuantumul acestora să nu mai poată fi rediscutat, iar exercitarea prerogativelor de proprietar să nu fie îngrădită.

În această ordine de idei, Înalta Curte apreciază că previzibilitatea întinderii obligațiilor contractuale, ridicată de prima instanță la rang de principiu de drept, se impune a fi asigurată cu deosebire în materie comercială, unde transferul proprietății bunurilor se desfășoară cu rapiditate, cumpărarea în scop de revânzare ținând de esența comerțului, iar acest imperativ al previzibilității făcând parte integrantă din securitatea circuitului civil. Pe de altă parte , dispozițiile Ordinului nr. 3512/2008 al Ministrului Finanțelor Publice prevăd că facturile fiscale au regim de documente justificative, pe baza cărora se fac înregistrările în contabilitate. Efectul acestor prevederi legale constă în aceea că beneficiarul prestației, în speță intimata pârâtă, poate să efectueze plata numai în temeiul unei facturi fiscale emise cu respectarea cerințelor legale.

Din acest punct de vedere, recurenta nu era în drept să pretindă, iar pârâta nu avea posibilitatea de a face o plată legală în baza facturii fiscale seria VBL, nr. 72206865 din 31 martie 2008 , întrucât în această factură, aflată la fila 19 a dosarului de fond, la rubrica denumirea produselor sau a serviciilor apare cheltuiala cu accize, rezultând ad literam că recurenta se consideră în drept să factureze acciză separat și să îi aplice T.V.A., respectiv să aplice impozit indirect la o taxă specială de consum . Acest mod de întocmire a facturii contravine dispozițiilor art. 155 alin. (8) C. fisc., care prevăd ce anume trebuie să conțină o factură fiscală, cu raportare specială la lit. f-h ale acestui alineat.

Pe de altă parte, pentru regularizarea datoriei și în îndeplinirea obligației legale de a emite facturi fiscale corespunzătoare, recurenta avea obligația de a storna facturile emise pe parcursul contractului de leasing și de a emite facturi noi, cu evidențierea corectă a T.V.A. În acest sens sunt prevederile art. 208 alin. (7) C. fisc., care prevăd că, la produsele de import, cota de acciză se aplică la suma rezultată din valoarea bunului în vamă, taxele vamale și taxele speciale . Totodată, și prevederile art. 139 alin. (1) și (2) din același act normativ, prevăd că T.V.A se aplică la baza de impozitare, compusă din valoarea în vamă a bunului, taxe vamale, comision vamal, accize și alte taxe.

Coroborând aceste prevederi legale, rezultă că este absolut exclus ca T.V.A. să se aplice individual pe componentele bazei de impozitare, iar o factură emisă în condițiile sus-enunțate nu poate servi drept document justificativ al plății pentru intimată, câtă vreme datoria nu constă , așa cum susține recurenta în: „ acciză și T.V.A.-ul aferent” , ci în acciză și diferența de T.V.A. calculată la întreaga bază de impozitare. Intimata era în drept să aștepte să facă plata tuturor obligațiilor născute și nefacturate doar în baza actului constatator emis de organul vamal competent, astfel cum chiar părțile au prevăzut în art. 10.1. din Condițiile generale. Numai că un astfel de act constatator nu s-a dovedit a fi fost emis în cauză.

Reclamanta a dat curs adresei nr. 3998 din 28 martie 2008 a Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, adresă prin care i se solicită refacerea documentului de regularizare, această adresă neputând fi încadrată în categoria actelor constatatoare prevăzute de Codul vamal.

În condițiile în care prin adresa sus-menționată se indica modul de calcul al accizei raportat la dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 84/2007, iar acest ordin era ulterior încheierii contractului și putea fi pusă în discuție inaplicabilitatea lui în raport de art. 15 alin. (2) din Constituția României, în condițiile în care acest ordin făcea trimitere la aplicarea art. 221 C. fisc., iar acest articol nu exista la momentul încheierii contractului, fiind introdus ulterior prin art. 213 din Legea nr. 343 din 17 iulie 2006, Înalta Curte apreciază că, raportat chiar la stipulația din art. 10.1 din Condițiile generale, recurenta-reclamantă avea obligația de a aștepta emiterea de către organul vamal a unui act constatator, prezervându-și implicit dreptul de a-l contesta în condițiile art. 266 și urm. C. vamal și asigurându-i intimatei - pârâte garanția bunei credințe că acciza și diferența de TVA sunt legal datorate, astfel cum prevăd chiar dispozițiile art. 3.3 din Condițiile generale.

Art. 1305 C. civ. prevede că: „Spezele vânzării sînt în sarcina cumpărătorului, în lipsa de stipulație contrarie”, iar art. 1361 din același cod prevede că: „Principala obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul la ziua și la locul determinat prin contract”. Se observă lesne că aceste dispoziții ale Codului civil se referă la contractul de vânzare cumpărare, în timp ce judecății se deduce un contract de leasing financiar ce se supune unor dispoziții legale speciale, pe care însăși recurenta reclamantă și-a întemeiat cererea de chemare în judecată. Deci, nu se poate reproșa instanței de apel că nu a aplicat dispoziții legale, care oricum nu sunt incidente în cauză, iar temeiul juridic, cauza acțiunii nu mai pot fi modificate de către reclamantă în fața instanței de apel și cu atât mai puțin în fața celei de recurs, conform art. 294 alin. (1) coroborat cu art. 316 C. proc.

civ. Este neîntemeiată și a fost corect înlăturată și critica relativă la acordarea unor cheltuieli de judecată nepotrivit de mari. Se constată că prezenta cauză deduce judecății o pretenție de 133.237,16 lei, iar cauza este numai în aparență una obișnuită, aceasta presupunând studiul legislației specifice operațiunilor de leasing, al legislației vamale și fiscale, cu nenumăratele modificări. Din acest punct de vedere, curtea de apel a apreciat corect ca fiind lipsite de relevanță susținerile privitoare la numărul termenelor de judecată și la lipsa unei probațiuni complexe și de durată, după cum lipsită de relevanță este și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, câtă vreme soluția pe fondul cauzei îi este favorabilă intimatei-pârâte și parțial se întemeiază și pe argumente expuse de aceasta în întâmpinare.

De asemenea, s-a constatat corect că apelanta - reclamantă s-a limitat la a invoca disproporția dintre cheltuielile de judecată acordate, pe de o parte, și complexitatea cauzei și munca avocatului, pe de altă parte, fără a prezenta un contracalcul care să convingă Curtea de această disproporție, ceea ce conduce la concluzia că partea însăși nu are reprezentarea sumei datorate în concret, așadar contestarea cuantumului cheltuielilor de judecată este fără fundament și nu i se poate da eficiență în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Este nefondată susținerea recurentei care a învederat că instanța de apel a emis o decizie care, prin considerentele sale, este contrară principiului stabilit de art. 296 C. proc.

civ. potrivit căruia: „apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată”. Decizia pronunțată nu creează reclamantei o situație mai grea în apel. Instanța de apel nu pronunță o soluție diferită de cea a primei instanțe. Doar argumentează logico-juridic decizia pronunțată, potrivit exigențelor unei instanțe de control judiciar. Instanța de apel nu face decât să aducă argumente de drept suplimentare, dar care consolidează soluția primei instanțe, în considerarea caracterului devolutiv al apelului. Prin aceste argumente suplimentare, soluția pronunțată este motivată cu mai multă acuratețe, este mai convingătoare și mai clară pentru părți.

Astfel, instanța de apel s-a conformat întocmai obligației legale prevăzute de Codul de procedură civilă care dispune imperativ că: „hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde: motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.” Așadar, nu poate fi admis recursul pentru acest motiv și nu i poate imputa instanței de apel că nu a făcut altceva decât să motiveze laborios în fapt și în drept soluția pronunțată. Este nefondată și critica prin care recurenta a susținut că în motivarea deciziei curții de apel exista motive străine de natura pricinii pentru că, deși natura pricinii este legată de pretențiile reclamantei dintr-un contract de leasing legate de plata cheltuielilor efectuate cu acciza și TVA, din considerentele reținute de instanța de apel reies aspecte legate mai degrabă de o contestație a unui act vamal/ administrativ ilegal.

Înalta Curte reține că instanța de apel a motivat în mod corect decizia prin care nu a schimbat cu nimic natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății. Instanța de apel a analizat, a interpretat și a aplicat unui contract de leasing legislația fiscală și vamală incidentă, astfel după cum s-a dezvoltat în cele ce preced. În raport de aceste motive, prin care s-a răspuns global tuturor criticilor din recurs, Înalta Curte apreciază ca nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. care să atragă modificarea deciziei atacate și apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel este legală și temeinică prin prisma considerentelor expuse în precedent și care, văzând caracterul devolutiv al apelului, vin în complinirea motivării sentinței primei instanțe.

Pentru toate considerentele reținute, conform dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamanta SC V.B.L.R.I.F.N. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 569 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC V.B.L.R.I.F.N. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 569 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.