ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 478/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC „V.H." SRL Carani a solicitat în contradictoriu cu pârâții Biroul Vamal Arad, Direcția Regională Vamală Timișoara, Autoritatea Națională a Vămilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală anularea deciziei nr. 1554 din 13 noiembrie 2006, a procesului-verbal din 13 noiembrie 2006 emise de pârâtul Biroul Vamal Arad, precum și a deciziei nr. 56 din 8 martie 2006 emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, acte care au stabilit în sarcina reclamantei obligația de a plăti drepturi de import în sumă totală de 530.058 RON.

În motivare, reclamanta a arătat că în data de 14 octombrie 2003 a încheiat cu societatea A.C. din Anglia un contract de leasing având ca obiect două tractoare C., cu termen inițial de finalizare data de 31 ianuarie 2005. A mai arătat reclamanta că în această perioadă a avut calitatea de utilizator și tractoarele au fost plasate în regim de admitere temporară cu exonerarea totală de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing. A mai susținut că termenul inițial de leasing a fost legal prelungit de Biroul Vamal Arad, de 4 ori, la solicitarea titularului și în baza addendumurilor la contractul inițial de leasing, ultimul termen de finalizare fiind cel de 31 iulie 2005, aspect pe care organul de soluționare a contestațiilor l-a ignorat, iar temeiul juridic al obligației de plată stabilită prin actele atacate, respectiv art. 10 lit. d) din O.G.

nr. 51/1997 nu are aplicabilitate decât în ceea ce privește contractul de leasing și nu produce efecte referitoare la calcularea drepturilor de import, natura contractului de leasing neputând fi schimbată decât prin acordul părților, indiferent de modalitatea de plată a ratelor. Prin sentința civilă nr. 144/PI din 24 mai 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC „V.H." SRL Carani și a anulat ca nelegale decizia nr. 1154 din 13 octombrie 2006 și procesul-verbal din 13 noiembrie 2006 emise de pârâtul Biroul Vamal Arad și decizia nr. 56 din 8 martie 2007 emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din O.G.

nr. 51/1997 modificată operațiunile de leasing sunt acelea prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință a unui bun, al cărei proprietar este, celeilalte părți, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dacă părțile convin astfel și dacă utilizatorul își achită toate obligațiile asumate prin contract.

A constatat instanța de fond că potrivit art. 11 din O.G. nr. 51/1997 părțile contractului de leasing pot modifica printre altele și termenele de plată ale ratelor de leasing sau cuantumul acestora prin simplul acord de voință acest fapt neafectând natura juridică a contractului. A concluzionat instanța de fond că din actele dosarului rezultă că societatea reclamantă și-a îndeplinit obligațiile rezultate din contractul de leasing, astfel cum a fost modificat prin cele 4 addendumuri succesive, acceptate de Biroul Vamal Arad, iar autorizația de admitere temporară din 19 octombrie 2003 de care a beneficiat reclamanta nu a fost emisă condiționat de respectarea termenelor de plată, ci de îndeplinirea condițiilor prevăzute la punctele 1-11 din autorizație, pe care reclamanta nu le-a încălcat.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice și Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională Vamală Timișoara, prin motivele de recurs formulate, ambele recurente-pârâte invocând aceleași critici de nelegalitate și netemeinicie referitoare la hotărârea pronunțată în prima instanță, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, recurentele-pârâte reiterează, în esență, apărările formulate în fata instanței de fond susținând următoarele: - în mod greșit instanța de fond a apreciat că societatea reclamantă a respectat condițiile și termenele contractului de leasing, acestea fiind modificate cu acordul locatorului, în realitate neexistând o asemenea modificare, reclamanta nedepunând documente în acest sens cu ocazia efectuării controlului ulterior.

În mod greșit a reținut instanța de fond că organele vamale au recunoscut cele 4 addendumuri la contractul de leasing, acestea având în vedere, când au emis autorizația de admitere temporară, documentația și contractul de leasing în forma inițială, utilizatorul având obligația de a pune în aplicare contractul de leasing astfel cum a fost prezentat organelor vamale în momentul acordării regimului. Din interpretarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile rezultă că societatea nu putea beneficia de exonerarea totală a drepturilor de import pentru operațiunea suspensivă solicitată în baza contractului de leasing, în condițiile în care modul de derulare a contractului nu respectă forma și trăsăturile leasingului astfel cum este definit în O.G.

nr. 51/1997. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare. Temeiul juridic al deciziei de regularizare, reținut și în soluționarea contestației este art. 10 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, potrivit căruia una dintre obligațiile utilizatorului este „să achite toate sumele datorate conform contractului de leasing - rate leasing, asigurări, impozite, taxe - în cuantumul și la termenele menționate în contract". Prin actele administrativ-fiscale atacate s-a constatat că societatea reclamantă nu poate beneficia de exonerarea totală de la plata drepturilor vamale de import, în condițiile în care nu și-a respectat obligațiile stabilite inițial prin contractul de leasing din 14 octombrie 2003 încheiat cu societatea A.C.

din Anglia. Pe de altă parte, cele două tractoare care au făcut obiectul contractului de leasing au fost plasate în regim de admitere temporară cu exonerarea totală de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import - în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, în vigoare la momentul încheierii contractului privind operațiunile de leasing. Textul legal menționat stabilește că „bunurile mobile care sunt introduse în țară de către utilizatori, persoane fizice și juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăți de leasing, persoane juridice străine, se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului, cu exonerarea totală de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanțiilor vamale". Aceste dispoziții trebuie corelate cu prevederile art. 92 alin. (3) și ale art. 93 din Legea nr. 141/1997 privind C. vam.

al României care stabilesc faptul că prelungirea termenului pentru încheierea regimului vamal suspensiv se face la cererea expresă a titularului operațiunii, cu aprobarea autorității vamale, titularul aprobării fiind obligat să informeze autoritatea vamală asupra oricăror modificări care influențează derularea operațiunii sub regimul vamal aprobat. De asemenea, art. 144 alin. (1) lit. b) și c) prevede că datoria vamală ia naștere în cazul neîndeplinirii uneia dintre condițiile stabilite prin regimul vamal sub care au fost plasate, precum și dacă mărfurile au fost utilizate în alte scopuri decât cele stabilite pentru a beneficia de scutiri de taxe vamale. Din înscrisurile depuse la dosar în susținerea acțiunii sau în apărare, rezultă cu certitudine că societatea reclamantă a încheiat la data de 14 octombrie 2003 un contract de leasing cu societatea străină A.C.

din Anglia, cu termen inițial de finalizare la data de 31 ianuarie 2005, având ca obiect două tractoare, în scopul folosirii acestora pentru executarea de lucrări agricole. Tractoarele au fost plasate în regim de admitere temporară, cu exonerarea totală de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import și a garanțiilor vamale astfel cum permiteau dispozițiile art. 27 alin. (1) din O.G.

nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing, termenul inițial de încheiere a regimului vamal fiind același cu cel de finalizare a contractului de leasing – 31 ianuarie 2005. Respectând principiul consensualității, care guvernează încheierea contractelor civile și comerciale, părțile contractului de leasing au convenit prin patru addendumuri succesive, modificarea convenției în sensul prelungirii duratei acestuia și datei de finalizare, până la 31 iulie 2005. Aceste modificări au fost aduse la cunoștința autorității vamale, care le-a acceptat, prelungind regimul vamal suspensiv până la data de 31 iulie 2005, astfel încât susținerile recurentelor-pârâte în sensul că autoritățile vamale nu au cunoscut situația prelungirii contractului de leasing nu sunt susținute de actele dosarului.

Datoria vamală constată în sarcina societății reclamante, în urma efectuării controlului ulterior, nu are bază legală, iar temeiul juridic invocat - art. 10 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 nu are incidență pe planul drepturilor și obligațiilor născute din operațiunea de import a celor două tractoare. Astfel, din interpretarea logico-gramaticală a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din O.G. 51/1997 rezultă că singura condiție pentru acordarea regimului vamal de admitere temporară cu exonerarea totală de la plata drepturilor de import și a garanțiilor vamale este aceea a existenței unui contract de leasing încheiat între o persoană juridică străină, în calitate de locator și o persoană juridică/fizică română, în calitate de utilizator, astfel cum acest contract este definit prin art. 1 din O.G.

nr. 51/1997. Cum în mod corect a reținut și instanța de fond, natura juridică a contractului de leasing nu poate fi schimbată decât prin acordul de voință a părților contractante, actul normativ cadru menționat mai sus prevăzând clauzele obligatorii care trebuie cuprinse în conținutul actului dar și posibilitatea părților să convină alte clauze suplimentare [art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 51/1997 ] , inclusiv prelungirea contractului, drept prevăzut expres și în contractul de leasing la Capitolul 9, pct. 9.3. Prin urmare, prelungirea termenului de încheiere a contractului de leasing a fost efectuată în mod legal, și chiar dacă ar fi existat o întârziere la plata ratelor, aceasta nu schimbă natura juridică a operațiunii de leasing, producând efecte doar între părțile contractului, prin curgerea dobânzilor și a penalităților de întârziere.

Mai mult decât atât, prin acceptarea de către autoritatea vamală competentă a celor 4 addendumuri prin care a fost prelungit termenul de finalizare a contractului de leasing, acordându-se în continuare beneficiul regimului vamal suspensiv de admitere temporară, s-a recunoscut implicit natura juridică a contractului ca fiind „de leasing", în mod contrar, putând refuza, încă din acel moment, acordarea regimului vamal cu exonerarea de la plata drepturilor de import. Or, autoritățile pârâte, la momentul finalizării contractului și anume la data de 31 iulie 2005 au acceptat toate plățile făcute de societatea reclamantă reprezentând taxe vamale și au eliberat toate actele de vamă necesare societății utilizatoare, în vederea transferării și înscrierii dreptului de proprietate asupra bunurilor în persoana acesteia.

Mai mult posibilitatea prelungirii termenului pentru încheierea regimului vamal suspensiv este prevăzută expres în dispozițiile art. 92 alin. (3) C. vam. al României, în vigoare la acea dată (Legea nr. 141/1997). În continuarea celor reținute mai sus, instanța de recurs constată că înlăturarea beneficiului exonerării de la plata drepturilor de import pe durata contractului de leasing, ar fi putut fi dispusă de autoritățile vamale doar în temeiul dispozițiilor C. vam.

în vigoare la data acordării regimului vamal suspensiv (Legea nr. 141/1997 - în prezent abrogată prin Legea nr. 86/2006) referitoare la nașterea datoriei vamale, în cazurile prevăzute de art. 144 alin. (1) lit. b) și c). Cum însă societatea reclamantă nu a încălcat nici una dintre obligațiile înscrise în autorizația de admitere temporară la punctele 1-11, finalizând operațiunea de leasing în termenul legal aprobat atât de locator cât și de autoritatea vamală și anume data de 31 iulie 2005 și folosind bunurile în scopul declarat - executarea de lucrări agricole, nu sunt îndeplinite condițiile art. 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României referitoare la controlul ulterior al declarațiilor vamale.

Pentru argumentele prezentate mai sus, Înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș și Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională Vamală Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 144/PI din 24 mai 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 februarie 2008.