ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 478/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, reclamanta SC „V.H." SRL Carani a solicitat în contradictoriu cu

pârâții Biroul Vamal Arad, Direcția Regională Vamală Timișoara, Autoritatea Națională

a Vămilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală anularea deciziei nr. 1554

din 13 noiembrie 2006, a procesului-verbal din 13 noiembrie 2006 emise de pârâtul

Biroul Vamal Arad, precum și a deciziei nr. 56 din 8 martie 2006 emisă de pârâta

Agenția Națională de Administrare Fiscală, acte care au stabilit în sarcina reclamantei

obligația de a plăti drepturi de import în sumă totală de 530.058 RON.

În motivare, reclamanta a arătat că în

data de 14 octombrie 2003 a încheiat cu societatea A.C. din Anglia un contract de

leasing având ca obiect două tractoare C., cu termen inițial de finalizare data

de 31 ianuarie 2005. A mai arătat reclamanta că în această perioadă a avut calitatea

de utilizator și tractoarele au fost plasate în regim de admitere temporară cu exonerarea

totală de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, în conformitate

cu prevederile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing.

A mai susținut că termenul inițial de leasing

a fost legal prelungit de Biroul Vamal Arad, de 4 ori, la solicitarea titularului

și în baza addendumurilor la contractul inițial de leasing, ultimul termen de finalizare

fiind cel de 31 iulie 2005, aspect pe care organul de soluționare a contestațiilor

l-a ignorat, iar temeiul juridic al obligației de plată stabilită prin actele atacate,

respectiv art. 10 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 nu are aplicabilitate decât în ceea

ce privește contractul de leasing și nu produce efecte referitoare la calcularea

drepturilor de import, natura contractului de leasing neputând fi schimbată decât

prin acordul părților, indiferent de modalitatea de plată a ratelor.

Prin sentința civilă nr. 144/PI din 24

mai 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de reclamanta SC „V.H." SRL Carani și a anulat ca

nelegale decizia nr. 1154 din 13 octombrie 2006 și procesul-verbal din 13

noiembrie 2006 emise de pârâtul Biroul Vamal Arad și decizia nr. 56 din 8

martie 2007 emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 modificată operațiunile

de leasing sunt acelea prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite

pentru o perioadă determinată dreptul de folosință a unui bun, al cărei proprietar

este, celeilalte părți, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei

plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing

locatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra

bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.

Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei

de leasing, dacă părțile convin astfel și dacă utilizatorul își achită toate obligațiile

asumate prin contract.

A constatat instanța de fond că potrivit

art. 11 din O.G. nr. 51/1997 părțile contractului de leasing pot modifica printre

altele și termenele de plată ale ratelor de leasing sau cuantumul acestora prin

simplul acord de voință acest fapt neafectând natura juridică a contractului.

A concluzionat instanța de fond că din

actele dosarului rezultă că societatea reclamantă și-a îndeplinit obligațiile rezultate

din contractul de leasing, astfel cum a fost modificat prin cele 4 addendumuri succesive,

acceptate de Biroul Vamal Arad, iar autorizația de admitere temporară din 19

octombrie 2003 de care a beneficiat reclamanta nu a fost emisă condiționat de respectarea

termenelor de plată, ci de îndeplinirea condițiilor prevăzute la punctele 1-11 din

autorizație, pe care reclamanta nu le-a încălcat.

Împotriva acestei sentințe au declarat

recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice și Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională

Vamală Timișoara, prin motivele de recurs formulate, ambele recurente-pârâte invocând

aceleași critici de nelegalitate și netemeinicie referitoare la hotărârea pronunțată

în prima instanță, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentele-pârâte reiterează,

în esență, apărările formulate în fata instanței de fond susținând următoarele:

- în mod greșit instanța de fond a apreciat

că societatea reclamantă a respectat condițiile și termenele contractului de leasing,

acestea fiind modificate cu acordul locatorului, în realitate neexistând o asemenea

modificare, reclamanta nedepunând documente în acest sens cu ocazia efectuării controlului

ulterior.

În mod greșit a reținut instanța de fond

că organele vamale au recunoscut cele 4 addendumuri la contractul de leasing, acestea

având în vedere, când au emis autorizația de admitere temporară, documentația și

contractul de leasing în forma inițială, utilizatorul având obligația de a pune

în aplicare contractul de leasing astfel cum a fost prezentat organelor vamale în

momentul acordării regimului.

Din interpretarea corectă a dispozițiilor

legale aplicabile rezultă că societatea nu putea beneficia de exonerarea totală

a drepturilor de import pentru operațiunea suspensivă solicitată în baza contractului

de leasing, în condițiile în care modul de derulare a contractului nu respectă forma

și trăsăturile leasingului astfel cum este definit în O.G. nr. 51/1997.

Examinând sentința atacată în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurente, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta

în continuare.

Temeiul juridic al deciziei de regularizare,

reținut și în soluționarea contestației este art. 10 lit. d) din O.G. nr. 51/1997,

potrivit căruia una dintre obligațiile utilizatorului este „să achite toate sumele

datorate conform contractului de leasing - rate leasing, asigurări, impozite, taxe

- în cuantumul și la termenele menționate în contract". Prin actele administrativ-fiscale

atacate s-a constatat că societatea reclamantă nu poate beneficia de exonerarea

totală de la plata drepturilor vamale de import, în condițiile în care nu și-a respectat

obligațiile stabilite inițial prin contractul de leasing din 14 octombrie 2003 încheiat

cu societatea A.C. din Anglia.

Pe de altă parte, cele două tractoare care

au făcut obiectul contractului de leasing au fost plasate în regim de admitere temporară

cu exonerarea totală de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de

import - în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997,

în vigoare la momentul încheierii contractului privind operațiunile de leasing.

Textul legal menționat stabilește că „bunurile mobile care sunt introduse în țară

de către utilizatori, persoane fizice și juridice române, în baza unor contracte

de leasing încheiate cu societăți de leasing, persoane juridice străine, se încadrează

în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului, cu exonerarea

totală de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv

a garanțiilor vamale".

Aceste dispoziții trebuie corelate cu prevederile

art. 92 alin. (3) și ale art. 93 din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României

care stabilesc faptul că prelungirea termenului pentru încheierea regimului vamal

suspensiv se face la cererea expresă a titularului operațiunii, cu aprobarea autorității

vamale, titularul aprobării fiind obligat să informeze autoritatea vamală asupra

oricăror modificări care influențează derularea operațiunii sub regimul vamal aprobat.

De asemenea, art. 144 alin. (1) lit. b) și c) prevede că datoria vamală ia naștere

în cazul neîndeplinirii uneia dintre condițiile stabilite prin regimul vamal sub

care au fost plasate, precum și dacă mărfurile au fost utilizate în alte scopuri

decât cele stabilite pentru a beneficia de scutiri de taxe vamale.

Din înscrisurile depuse la dosar în susținerea

acțiunii sau în apărare, rezultă cu certitudine că societatea reclamantă a încheiat

la data de 14 octombrie 2003 un contract de leasing cu societatea străină A.C. din

Anglia, cu termen inițial de finalizare la data de 31 ianuarie 2005, având ca obiect

două tractoare, în scopul folosirii acestora pentru executarea de lucrări agricole.

Tractoarele au fost plasate în regim de admitere temporară, cu exonerarea totală

de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import și a garanțiilor

vamale astfel cum permiteau dispozițiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997

privind operațiunile de leasing, termenul inițial de încheiere a regimului vamal

fiind același cu cel de finalizare a contractului de leasing – 31 ianuarie 2005.

Respectând principiul consensualității,

care guvernează încheierea contractelor civile și comerciale, părțile contractului

de leasing au convenit prin patru addendumuri succesive, modificarea convenției

în sensul prelungirii duratei acestuia și datei de finalizare, până la 31 iulie

2005.

Aceste modificări au fost aduse la cunoștința

autorității vamale, care le-a acceptat, prelungind regimul vamal suspensiv până

la data de 31 iulie 2005, astfel încât susținerile recurentelor-pârâte în sensul

că autoritățile vamale nu au cunoscut situația prelungirii contractului de leasing

nu sunt susținute de actele dosarului.

Datoria vamală constată în sarcina societății

reclamante, în urma efectuării controlului ulterior, nu are bază legală, iar temeiul

juridic invocat - art. 10 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 nu are incidență pe planul

drepturilor și obligațiilor născute din operațiunea de import a celor două tractoare.

Astfel, din interpretarea logico-gramaticală

a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din O.G. 51/1997 rezultă că singura condiție pentru

acordarea regimului vamal de admitere temporară cu exonerarea totală de la plata

drepturilor de import și a garanțiilor vamale este aceea a existenței unui contract

de leasing încheiat între o persoană juridică străină, în calitate de locator și

o persoană juridică/fizică română, în calitate de utilizator, astfel cum acest contract

este definit prin art. 1 din O.G. nr. 51/1997.

Cum în mod corect a reținut și instanța

de fond, natura juridică a contractului de leasing nu poate fi schimbată decât prin

acordul de voință a părților contractante, actul normativ cadru menționat mai sus

prevăzând clauzele obligatorii care trebuie cuprinse în conținutul actului dar și

posibilitatea părților să convină alte clauze suplimentare [art. 6 alin. (3) din

O.G. nr. 51/1997

]

, inclusiv prelungirea contractului, drept

prevăzut expres și în contractul de leasing la Capitolul 9, pct. 9.3.

Prin urmare, prelungirea termenului de

încheiere a contractului de leasing a fost efectuată în mod legal, și chiar dacă

ar fi existat o întârziere la plata ratelor, aceasta nu schimbă natura juridică

a operațiunii de leasing, producând efecte doar între părțile contractului, prin

curgerea dobânzilor și a penalităților de întârziere.

Mai mult decât atât, prin acceptarea de

către autoritatea vamală competentă a celor 4 addendumuri prin care a fost prelungit

termenul de finalizare a contractului de leasing, acordându-se în continuare beneficiul

regimului vamal suspensiv de admitere temporară, s-a recunoscut implicit natura

juridică a contractului ca fiind „de leasing", în mod contrar, putând refuza,

încă din acel moment, acordarea regimului vamal cu exonerarea de la plata drepturilor

de import. Or, autoritățile pârâte, la momentul finalizării contractului și anume

la data de 31 iulie 2005 au acceptat toate plățile făcute de societatea reclamantă

reprezentând taxe vamale și au eliberat toate actele de vamă necesare societății

utilizatoare, în vederea transferării și înscrierii dreptului de proprietate asupra

bunurilor în persoana acesteia. Mai mult posibilitatea prelungirii termenului pentru

încheierea regimului vamal suspensiv este prevăzută expres în dispozițiile art.

92 alin. (3) C. vam. al României, în vigoare la acea dată (Legea nr. 141/1997).

În continuarea celor reținute mai sus,

instanța de recurs constată că înlăturarea beneficiului exonerării de la plata drepturilor

de import pe durata contractului de leasing, ar fi putut fi dispusă de autoritățile

vamale doar în temeiul dispozițiilor C. vam. în vigoare la data acordării regimului

vamal suspensiv (Legea nr. 141/1997 - în prezent abrogată prin Legea nr. 86/2006)

referitoare la nașterea datoriei vamale, în cazurile prevăzute de art. 144

alin. (1) lit. b) și c).

Cum însă societatea reclamantă nu a încălcat

nici una dintre obligațiile înscrise în autorizația de admitere temporară la punctele

1-11, finalizând operațiunea de leasing în termenul legal aprobat atât de locator

cât și de autoritatea vamală și anume data de 31 iulie 2005 și folosind bunurile

în scopul declarat - executarea de lucrări agricole, nu sunt îndeplinite condițiile

art. 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României referitoare

la controlul ulterior al declarațiilor vamale.

Pentru argumentele prezentate mai sus,

Înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică și în conformitate

cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Agenția

Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Județului Timiș și Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională Vamală

Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 144/PI din 24 mai 2007 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

7 februarie 2008.