ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1491/2010

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 239 din 6 iulie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC V.E. România SRL Timiș (SC S. România SRL), în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., D.R.A.O.V. Timișoara și A.N.V. Drept urmare, instanța de judecată a a nulat decizia privind soluționarea contestației din 12 decembrie 2008, emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, dispoziția din 30 octombrie 2008, emisă de D.R.A.O.V. Timișoara în numele A.N.V., deciziile pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 9 septembrie 2008, precum și procesele-verbale nr. x din 5 septembrie 2008 și nr. y din 5 septembrie 2008, emise de Biroul Vamal J. cu privire la suma de 2.600.877 RON, reprezentând majorări de întârziere la plata taxei pe valoarea adăugată.

Totodată, instanța a dispus obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă a sumei de 2.600.877 RON și la plata către aceeași reclamantă a sumei de 22.651,65 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Societatea reclamantă a introdus în România, în calitate de utilizator, mașini, utilaje și echipamente utilizate în procesul de producție, în baza contractelor de leasing operațional nr. 1 și 2 din 2003, încheiate cu societățile germane V.V., cu acordul V.E. AG, și V.E.C., respectiv V.V. v. mbH, cu acordul V.E. AG și V.E.W. GmbH. Conform art. 27 alin. (1) din Ordonanța de Guvern nr. 51/1997, aceste bunuri au beneficiat de regimul vamal de admitere temporară cu exonerare totală de taxe vamale și alte drepturi de import.

Prin declarațiile vamale din 26 iulie 2007, din 30 iulie 2008 și din 24 august 2008, societatea reclamantă a închis regimul vamal de admitere temporară cu exonerare totală de taxe vamale și alte drepturi de import inițiat în baza Ordonanței Guvernului nr. 51/1997, prin punerea în liberă circulație a bunurilor cu exceptare de la plata taxelor vamale în baza certificatelor T2, ca dovezi ale statutului comunitar al bunurilor și cu exonerare de plata TVA. Organul vamal, după acceptarea declarațiilor de punere în liberă circulație sus-indicate, a efectuat un control ulterior, prin care a considerat că SC V.E. România SRL datorează TVA aferent acestor bunuri, calculat la valoarea de la data introducerii lor în țară.

Cu privire la legalitatea acestui control, instanța de fond reține că, potrivit art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006, „autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declarația vamală.", apreciind, în raport cu această reglementare, că dreptul autorității vamale de a modifica declarația vamală nu este condiționat de o constatare anterioară a existenței unor informații incomplete sau incorecte.

Cât privește dispozițiile 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, conform cărora „când după reverificarea declarației sau după controlul ulterior rezultă că dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situației, ținând seama de noile elemente de care dispune", instanța de fond apreciază că acest text nu reglementează condițiile declanșării controlului ulterior, ci posibilitatea autorităților vamale de a proceda - ulterior efectuării controlului - la regularizarea situației, limitând această regularizare numai la ipotezele în care se constată că dispozițiile legale „au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete". Instanța de fond consideră, așadar, că dreptul autorității vamale de a efectua controlul ulterior, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, nu este supus condiției existenței unor informații incomplete sau incorecte.

Referitor la argumentul privind lipsa oricărei culpe a reclamantei, instanța de fond apreciază că din datele dosarului nu rezultă că este imputabilă reclamantei omisiunea stabilirii de către organele vamale a obligației de plată a taxei pe valoarea adăugată la închiderea regimurilor de admitere temporară cu exonerare totală sau parțială de la plata drepturilor de import sub care au fost plasate inițial echipamentele. În acest sens, reține prima instanță, nici autoritățile pârâte nu au invocat lipsa bunei credințe a reclamantei și nici nu au justificat efectuarea controlului ulterior decât prin dispozițiile art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006. Pe de altă parte, se arată în considerentele sentinței atacate, impunerea majorărilor de întârziere la plata cu întârziere a unei obligații fiscale nu este condiționată de existența unei culpe din partea debitorului.

Astfel, arată instanța de fond, conform 119 alin. (1) C. proc. fisc., „pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere", iar potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. fisc., „majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv". Apreciază instanța de fond că, potrivit dispozițiilor legale citate, legea stipulează calcularea majorărilor de întârziere în toate ipotezele în care obligațiile fiscale sunt achitate după expirarea termenul de scadență, indiferent dacă s-a stabilit sau nu culpa debitorului, ceea ce înseamnă că este irelevantă, în stabilirea obligației de plată a majorărilor de întârziere, lipsa oricărei culpe a reclamantei în omisiunea organelor vamale de a stabili obligația reclamantei de plată a taxei pe valoarea adăugată.

Cât privește fondul litigiului, instanța de fond reține că reclamanta nu contestă obligația principală, respectiv aceea de plată a taxei pe valoarea adăugată, ci numai impunerea de către organele vamale a majorărilor de întârziere la plata acestei datorii fiscale. În acest sens, se arată în considerentele sentinței recurate, reclamanta a contestat și competența organelor vamale de a stabili obligația fiscală respectivă, în condițiile în care operațiunea în litigiu nu este un import. De asemenea, reține prima instanță, potrivit adresei din 19 decembrie 2006 emise de către Direcția Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul A.N.V.

către Direcțiile Regionale Vamale, în cazul mărfurilor comunitare aflate în regimuri vamale suspensive, inițiate înainte de aderare și care se încheie după aderare - astfel cum este și cazul reclamantei în prezenta cauză - la punerea în liberă circulație a acestor mărfuri, în situația în care declarantul este înregistrat în scopuri de TVA conform art. 153 din C. fisc., declarantul evidențiază TVA în declarația vamală fără să o plătească efectiv la autoritatea vamală [pct. 1 lit. e) din adresă]. Instanța de fond reține că această interpretare, dată textelor legale de către autoritatea centrală vamală specializată în astfel de operațiuni (respectiv de Direcția Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul A.N.V.), are caracter oficial și nu a fost contestată de autoritățile pârâte; or, această interpretare confirmă opinia reclamantei, conform căreia nu are obligația de a plăti taxa pe valoarea adăugată la autoritatea vamală.

Cu toate acestea, organele vamale au impus reclamantei plata taxei pe valoarea adăugată la autoritatea vamală, calculând și majorări de întârziere retroactiv, respectiv de la data acordării liberului de vamă. S-a subliniat că starea de fapt a fost interpretată diferit de două autorități vamale, respectiv de Direcția Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul A.N.V. și de autoritatea vamală emitentă a actelor contestate de reclamantă în prezenta cauză. Astfel, arată prima instanță, în timp ce interpretarea dată de Direcția Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul A.N.V. exonerează reclamanta de plata taxei pe valoarea adăugată la autoritatea vamală, deci și de plata unor majorări de întârziere, (având caracter accesoriu în raport cu obligația fiscală de plată a taxei pe valoarea adăugată), interpretarea dată de D.R.A.O.V.

Timișoara în deciziile pentru regularizarea contestate de reclamantă impun acesteia plata taxei pe valoarea adăugată (și a accesoriilor) la autoritatea vamală. O astfel de situație, reține instanța de fond, contravine principiului certitudinii impunerii, prevăzut de art. 3 alin. (1) lit. c) din C. fisc., conform căruia certitudinea impunerii implică „elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale”.

Or, se arată în considerentele sentinței recurate, în prezenta cauză este evidentă lipsa de coerență a acțiunii organelor vamale în materia plății taxei pe valoarea adăugată în astfel de situații. Indiferent dacă această lipsă de coerență se datorează normelor juridice lipsite de claritate sau interpretărilor date acestor norme de către organele vamale, ea afectează situația financiară a reclamantei, care se vede în imposibilitatea de a determina influența deciziilor sale de management financiar asupra sarcinii sale fiscale. Instanța de fond apreciază că această lipsă de coerență în aplicarea dispozițiilor legale aduce atingere și principiului bunei credințe, care guvernează relațiile dintre contribuabili și organele fiscale, conform art. 12 C. proc.

fisc., care prevede că „relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii”, în condițiile în care D.R.A.O.V. Timișoara ignoră interpretarea dată unor situații similare de către autoritatea centrală vamală specializată în operațiunile vamale respective (respectiv de Direcția Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul A.N.V.). Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâtele D.R.A.O.V. Timișoara, în nume propriu și pentru A.N.V. și respectiv, D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea Autorității de Administrare Fiscală, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Prin recursul declarat de A.N.V. și D.R.A.O.V. Timișoara au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-au susținut, în esență, următoarele: Hotărârea atacată este criticabilă, întrucât prima instanță a nesocotit prevederile legale aplicabile la data depunerii declarațiilor vamale și exercitării controlului ulterior. Se susține, astfel, prin acest recurs, că adresa A.N.V. din 19 decembrie 2006 a redat prevederea legală în vigoare la data emiterii ei, respectiv la 14 decembrie 2006, însă dispozițiile art. 157 C. fisc. au fost modificate prin O.U.G. nr. 22/2007, cu aplicabilitate de la 15 aprilie 2007, astfel că punctul de vedere exprimat anterior nu mai putea fi aplicat.

Conform prevederilor art. 157 alin. (4), așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 22/2007, prin exceptare de la prevederile alin. (3), în perioada 15 aprilie 2007 - 31 decembrie 2008, inclusiv, nu se va face plata efectivă la organele vamale de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153, care au obținut certificat de amânare de la plată, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice. De la data de 1 ianuarie 2009, prin exceptare de la prevederile alin. (3), nu se face plata efectivă la organele vamale de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153. Ca atare, instanța era datoare să sesizeze că aceste dispoziții legale erau incidente la data depunerii declarațiilor vamale de punere în liberă circulație (26 iulie 2007, 24 august 2007, 30 iulie 2007), fără să mai intre în cercetarea conținutului adresei administrative emise de către A.N.V.

Mai mult, autoritatea vamală a solicitat contestatoarei, în scris, prin adresa din 25 iunie 2008, să facă dovada înlesnirii de plată a TVA, însă aceasta a precizat că nu deține astfel de documente. Se constată, susțin recurentele, că impunerea era legal stabilită, la momentul încheierii regimului suspensiv și în lipsa certificatului de amânare născându-se obligația de plată a TVA. În speță, regimul de admitere temporară cu exonerarea totală de la plata drepturilor vamale a fost acordat ca urmare a contractelor de leasing, conform clauzelor din acestea, sub condiția derulării lor conform respectivelor clauze, iar din analiza modului de derulare a contractelor a rezultat că societatea nu a achitat nici o rată de leasing aferentă bunurilor al căror regim vamal suspensiv a fost închis cu import definitiv.

În condițiile în care în mod legal a fost stabilit în sarcina societății un debit de natura taxei pe valoare adăugată în vamă, s-a apreciat că, în raport cu prevederile legale aplicabile, aceasta datorează și accesoriile în sumă totală de 2.600.877 RON, conform principiului de drept accesorium sequitur principale. Pârâta-recurentă A.N.A.F. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a făcut referire, în esență, la aceleași aspecte de nelegalitate a hotărârii. S-a susținut astfel că modul de derulare al contractului de leasing în discuție nu respectă forma și trăsăturile esențiale ale acestui tip de contract, reclamanții încălcând obligațiile prevăzute de legea specială de reglementare în baza căreia a obținut regimul vamal de admitere temporară cu exonerarea totală de la plată, respectiv art. 10 din O.G.

nr. 51/1997. Totodată, întrucât aceste operațiuni au fost închise în afara termenului de 7 ani prevăzut de respectivul act normativ, în speță sunt aplicabile prevederile art. 95 alin. (2) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam., în vigoare la data acordării regimului vamal suspensiv, potrivit căruia „autoritatea vamală poate dispune, din oficiu, încheierea regimului vamal suspensiv atunci când titularul nu finalizează operațiunile acestui regim în termenul aprobat”. În condițiile date, menținerea regimului vamal de admitere temporară nu se justifică, organele stabilind în mod legal obligația de plată pentru suma de 937.727 RON TVA, cu accesoriile aferente.

S-a apreciat, totodată, că instanța a tratat superficial rezolvarea problemei legată de adresa nr. 68829 din 19 decembrie 2006, reținând că aceasta emană de la autoritatea indicată de reclamantă doar pe baza unor simple prezumții, aceasta nefiind semnată de reprezentantul autorității emitente și ștampilată, astfel încât asupra temeiniciei hotărârii plutește o urmă de incertitudine care conduce, în mod firesc, la necesitatea reanalizării situației de fapt și de drept. Reclamanta-intimată SC V.E. România SRL (actuală S. România SRL) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondate, cu obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecate ocazionate de judecarea acestora.

În combaterea motivelor de recurs s-a apreciat, în esență, că atâta timp cât organul vamal nu face dovada existenței unor informații noi care să răstoarne situația de fapt declarată de către titularul operațiunii supuse încadrării vamale, iar societatea a pus la dispoziția organelor vamale întreaga documentație ce a stat la baza întocmirii declarațiilor vamale, fără a fi informată cu privire la necesitatea prezentării altor documente necesare stabilirii situației de fapt și fără a menționa existența vreunei obligații principale de plată, calcularea ulterioară a accesoriilor nesocotește sensul și scopul legii naționale.

S-a făcut referire și la imposibilitatea calculării de către organele fiscale a obligațiilor fiscale accesorii născute din neachitarea unei obligații principale scadente, în lipsa culpei societății, apreciindu-se totodată că prin impunerea acesteia la plata unei obligații necomunicate în termen legal se aduce atingere în mod grav principiului bunei - credințe ce ar trebui să guverneze relația organ fiscal-contribuabil, dar și principiilor certitudinii impunerii și proporționalității, ceea ce contravine atât legislației naționale cât și jurisprudenței Curții Europene de Justiție.

În opinia intimatei, măsura luată de stat nu poate fi considerată proporțională cu scopul urmărit, atât timp cât prin aceasta organul fiscal sancționează societatea în scopul recuperării unor debite accesorii aferente unui debit principal recunoscut nedatorat și restituit, în condițiile în care pasivitatea în respectarea obligațiilor impuse de lege revine întrutotul organului fiscal și nu societății, aceasta conformându-se oricăror cereri ce i-au fost adresate de-a lungul procedurii urmate. A fost invocată și încălcarea garanțiilor conferite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin impunerea la plata majorărilor de întârziere, soluție spre care converge și jurisprudența comunitară, în cauza Bendenoum contra Franței fiind extinsă protecția laturii penale a acestui text în materia penalităților fiscale.

În alte cauze din materia fiscală cu nuanță penală, prin decizii precum cea pronunțată în cauza Janosevici contra Suediei, Curtea a considerat aplicabilă garanția prezumției de nevinovăție oferită de Convenție și a conchis că reclamantului i s-a impus o sarcină a probei insurmontabilă pentru a demonstra că nu ar fi trebuit să i se impună penalități fiscale ca instanțele să se pronunțe asupra legalității actului, fiindu-i practic imposibil să beneficieze de principiul in dubiu pro reo. În mod similar, în cauză, reclamanta a invocat în apărarea sa prezumția de nevinovăție ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, solicitând în acest sens protecția instanței în scopul exonerării ei de la plata majorărilor de întârziere, în lipsa oricărei culpe în nașterea lor.

Pentru ipoteza în care se consideră că organele fiscale aveau posibilitatea să revină asupra deciziei liberului de vamă în regim de scutire TVA, s-a apreciat că acestea au încălcat voința părților fără dubiu exprimată prin contractele de leasing și au catalogat operațiunile de leasing derulate drept import de bunuri, calculând totodată în mod greșit TVA la valoarea echipamentelor la intrarea în țară, în pofida dispozițiilor legale care impun calcularea taxelor vamale la valoarea reziduală a bunurilor. Recursurile sunt fondate. Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și în mod grupat, criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, precum și în raport cu jurisprudența națională și comunitară invocată de părți, Înalta Curte reține incidența în speță a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru argumentele ce succed. 1. În raport cu prevederile art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006, dreptul autorității vamale de a efectua controlul ulterior, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, nu este supus condiției existenței unor informații incomplete sau incorecte, așa cum în mod corect a statuat și judecătorul fondului. Dispozițiile art. 100 alin. (3) din aceeași lege nu reglementează condițiile declanșării controlului, ci posibilitatea autorităților vamale de a proceda – ulterior efectuării controlului – la regularizarea situației, limitând această regularizare numai la ipotezele în care se constată că dispozițiile legale au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete.

2. Impunerea majorărilor de întârziere pentru plata cu întârziere a unei obligații fiscale nu este condiționată de existența unei culpe din partea debitorului, astfel cum rezultă din prevederile art. 119 alin. (1) și 120 alin. (1) C. proc. fisc. Potrivit acestor prevederi legale, majorările de întârziere se calculează în toate ipotezele în care obligațiile fiscale sunt achitate după expirarea termenului de scadență, irelevantă fiind în stabilirea obligației de plată a acestora lipsa oricărei culpe a reclamantei în omisiunea organelor vamale de a stabili obligația de plată a TVA. 3. Sub aspectul fondului litigiului, se impune precizarea că reclamanta nu a contestat obligația principală, respectiv aceea de plată a TVA, ci numai impunerea de către organele vamale a majorărilor de întârziere la plata acestei datorii fiscale.

Pentru a reține temeinicia acțiunii reclamantei, prima instanță s-a raportat în exclusivitate la conținutul adresei din 19 decembrie 2006 emisă de Direcția Tehnică de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul A.N.V., care ar confirma opinia reclamantei conform căreia nu are obligația de a plăti TVA la autoritatea vamală. S-a apreciat că lipsa de coerență a acțiunilor organelor vamale în aplicarea dispozițiilor legale aduce atingere principiilor certitudinii impunerii și bunei-credințe în relațiile dintre contribuabili și organele fiscale, reglementate prin art. 3 alin. (1) lit. c) C. fisc. și art. 12 C. proc. fisc. Prima instanță a omis însă să observe că adresa în discuție nu a făcut altceva decât să redea conținutul normei legale conținută de art. 157 alin. (4) C. fisc., în vigoare la data emiterii ei, normă ce a fost modificată ulterior, prin O.U.G.

nr. 22/2007, cu aplicabilitate de la 15 aprilie 2007. Conform dispozițiilor art. 157 alin. (4) C. fisc., astfel modificate, în vigoare la data depunerii declarațiilor vamale de punere în liberă circulație, prin excepție de la prevederile alin. (3), în perioada 15 aprilie 2007 – 31 decembrie 2008, nu se face plata efectivă la organele vamale de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153, care au obținut certificat de amânare de la plată, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice. În sensul acestor prevederi legale, la data exercitării controlului ulterior, autoritatea i-a adus la cunoștință reclamantei necesitatea prezentării înlesnirii de plată a TVA, aceasta precizând însă că nu deține astfel de documente.

În aceste condiții, punctul de vedere al unei direcții din cadrul A.N.V., circumscris aplicării unor prevederi legale care nu mai erau în vigoare la data depunerii declarațiilor vamale de punere în liberă circulație, nu putea primi eficiența juridică ce i-a fost dată de prima instanță, impunându-se examinarea legalității actelor contestate în raport cu prevederile legale incidente la momentul anterior indicat. La solicitarea regimului vamal de admitere temporară cu exonerare totală de la plata drepturilor vamale, societatea a prezentat organelor vamale autorizația de admitere temporară și contractele de leasing ce cuprind prevederi cu privire la durata contractului, cuantumul ratelor de leasing, valoarea reziduală, drepturile după expirarea contractului, aceasta fiind admisă cu condiția derulării contractelor în conformitate cu clauzele asumate ale acestuia, în sensul prevederilor O.G.

nr. 51/1997, cu modificările și completările ulterioare, act normativ cu caracter special care instituie regimul de admitere temporară în cazul derulării unor astfel de operațiuni. Din analiza modului de derulare a contractelor a rezultat că societatea nu a achitat nici o rată de leasing aferentă bunurilor al căror regim vamal suspensiv a fost închis cu import definitiv. În aceste condiții, menținerea regimului vamal acordat nu s-a mai justificat, devenind scadentă datoria vamală pentru bunurile importate în regim de leasing, în același sens fiind și jurisprudența unitară a acestei instanțe. Mai mult, o serie de operațiuni au fost finalizate ulterior împlinirii termenului de cel mult 7 ani de la data introducerii bunurilor, prevăzut de O.U.G.

nr. 1997, cu modificările ulterioare, în situația dată și în condițiile în care nu s-a obținut certificatul de amânare a plății TVA, organele vamale stabilind în mod legal în sarcina societății reclamante obligația de plată a TVA în cuantum de 937.927 RON, cu accesoriile aferente în sumă de 2.600.877 RON. Examinarea modalității de îndeplinire a obligațiilor contractuale s-a făcut numai din perspectiva regimului vamal aplicabil, neputându-se reține că s-ar fi încălcat voința părților exprimată prin clauzele acestora, cum a pretins societatea intimată, iar prin nemenținerea regimului de admitere temporară reclamanta a fost repusă în situația anterioară acordării acestuia, astfel că nu se justifică determinarea cuantumului accesoriilor doar în raport cu valoarea reziduală a mărfurilor, cum s-a solicitat.

4. Nu pot fi primite nici celelalte apărări ale societății intimate, circumscrise unei pretinse încălcări principiului proporționalității și a garanțiilor conferite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Restituirea TVA s-a făcut în baza altui temei legal și nicidecum pentru că nu ar fi fost datorat, neputându-se aprecia că societatea ar fi fost sancționată în scopul recuperării unor debite accesorii aferente unui debit principal nedatorat și restituit, cum a susținut aceasta. Nu se poate vorbi nici de o recunoaștere a propriei culpe a organelor fiscale care au restituit TVA, logica reclamantei conducând la ideea că organele vamale nu ar putea să solicite achitarea TVA, în urma unui control ulterior, pentru simplul motiv că oricum sumele achitate se restituie.

Totodată, circumstanțele concrete ale cauzei nu sunt identice cu cele reținute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de societatea intimată, a cărei prezumție de nevinovăție nu a fost încălcat în niciun mod și căreia nu i-a fost impusă nicio sarcină a probei care să fie apreciată ca fiind insurmontabilă pentru a demonstra că nu ar fi trebuit să se calculeze accesoriile în discuție. Față de cele expuse, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3), corelat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursurile formulate în cauză și va modifica, în tot, această hotărâre, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea A.N.A.F. și de D.R.A.O.V. Timișoara, în nume propriu și în reprezentarea A.N.V. împotriva sentinței nr. 239 din 6 iulie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică, în tot, sentința atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC V.E. România SRL Timiș (SC S. România SRL). Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2010.