ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1491/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1491/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de

față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 239 din 6 iulie 2009, Curtea

de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC V.E. România SRL Timiș (SC S. România SRL), în contradictoriu

cu pârâtele A.N.A.F., D.R.A.O.V. Timișoara și A.N.V. Drept urmare, instanța de judecată

a a

nulat decizia privind soluționarea contestației din 12

decembrie 2008, emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor,

dispoziția din 30 octombrie 2008, emisă de D.R.A.O.V. Timișoara în numele A.N.V.,

deciziile pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite

de controlul vamal din 9 septembrie 2008, precum și procesele-verbale nr. x din

5 septembrie 2008 și nr. y din 5 septembrie 2008, emise de Biroul Vamal J. cu privire

la suma de 2.600.877 RON, reprezentând majorări de întârziere la plata taxei pe

valoarea adăugată. Totodată, instanța a dispus obligarea pârâtelor la restituirea

către reclamantă a sumei de 2.600.877 RON și la plata către aceeași reclamantă a

sumei de 22.651,65 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Societatea

reclamantă a introdus în România, în calitate de utilizator, mașini, utilaje și

echipamente utilizate în procesul de producție, în baza contractelor de leasing

operațional nr. 1 și 2 din 2003, încheiate cu societățile germane V.V., cu acordul

V.E.  AG, și V.E.C., respectiv V.V. v.  mbH, cu acordul V.E. AG și V.E.W. GmbH.

Conform

art. 27 alin. (1) din Ordonanța de Guvern nr. 51/1997, aceste bunuri au beneficiat

de regimul vamal de admitere temporară cu exonerare totală de taxe vamale și alte

drepturi de import.

Prin

declarațiile vamale din 26 iulie 2007, din 30 iulie 2008 și din 24 august 2008,

societatea reclamantă a închis regimul vamal de admitere temporară cu exonerare

totală de taxe vamale și alte drepturi de import inițiat în baza Ordonanței Guvernului

nr. 51/1997, prin punerea în liberă circulație a bunurilor cu exceptare de la plata

taxelor vamale în baza certificatelor T2, ca dovezi ale statutului comunitar al

bunurilor și cu exonerare de plata TVA.

Organul

vamal, după acceptarea declarațiilor de punere în liberă circulație sus-indicate,

a efectuat un control ulterior, prin care a considerat că SC V.E. România SRL datorează

TVA aferent acestor bunuri, calculat la valoarea de la data introducerii lor în

țară.

Cu

privire la legalitatea acestui control, instanța de fond reține că, potrivit

art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006,

„autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu

sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului

de vamă, să modifice declarația vamală.",

apreciind,

în raport cu această reglementare, că dreptul autorității vamale de a modifica declarația

vamală nu este condiționat de o constatare anterioară a existenței unor informații

incomplete sau incorecte.

Cât

privește dispozițiile 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, conform cărora

„când după reverificarea declarației sau după

controlul ulterior rezultă că dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv

au fost aplicate pe baza unor informații

inexacte

sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situației, ținând

seama de noile elemente de care dispune",

instanța de fond

apreciază că acest text nu reglementează condițiile declanșării controlului ulterior,

ci posibilitatea autorităților vamale de a proceda - ulterior efectuării controlului

- la regularizarea situației, limitând această regularizare numai la ipotezele în

care se constată că dispozițiile legale

„au

fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete".

Instanța

de fond consideră, așadar, că dreptul autorității vamale de a efectua controlul

ulterior, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, nu este supus

condiției existenței unor informații incomplete sau incorecte.

Referitor

la argumentul privind lipsa oricărei culpe a reclamantei, instanța de fond apreciază

că din datele dosarului nu rezultă că este imputabilă reclamantei omisiunea stabilirii

de către organele vamale a obligației de plată a taxei pe valoarea adăugată la închiderea

regimurilor de admitere temporară cu exonerare totală sau parțială de la plata drepturilor

de import sub care au fost plasate inițial echipamentele.

În

acest sens, reține prima instanță, nici autoritățile pârâte nu au invocat lipsa

bunei credințe a reclamantei și nici nu au justificat efectuarea controlului ulterior

decât prin dispozițiile art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006.

Pe

de altă parte, se arată în considerentele sentinței atacate, impunerea majorărilor

de întârziere la plata cu întârziere a unei obligații fiscale nu este condiționată

de existența unei culpe din partea debitorului.

Astfel,

arată instanța de fond, conform 119 alin. (1) C. proc. fisc.,

„pentru neachitarea la termenul de scadență

de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări

de întârziere",

iar potrivit art. 120

alin. (1) C. proc. fisc.,

„majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de

întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la

data stingerii sumei datorate, inclusiv".

Apreciază instanța de fond că, potrivit

dispozițiilor

legale citate, legea stipulează calcularea majorărilor de întârziere în toate ipotezele

în care obligațiile fiscale sunt achitate după expirarea termenul de scadență, indiferent

dacă s-a stabilit sau nu culpa debitorului, ceea ce înseamnă că este irelevantă,

în stabilirea obligației de plată a majorărilor de întârziere, lipsa oricărei culpe

a reclamantei în omisiunea organelor vamale de a stabili obligația reclamantei de

plată a taxei pe valoarea adăugată.

Cât

privește fondul litigiului, instanța de fond reține că reclamanta nu contestă obligația

principală, respectiv aceea de plată a taxei pe valoarea adăugată, ci numai impunerea

de către organele vamale a majorărilor de întârziere la plata acestei datorii fiscale.

În

acest sens, se arată în considerentele sentinței recurate, reclamanta a contestat

și competența organelor vamale de a stabili obligația fiscală respectivă, în condițiile

în care operațiunea în litigiu nu este un import.

De

asemenea, reține prima instanță, potrivit adresei din 19 decembrie 2006 emise de

către Direcția Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul A.N.V. către Direcțiile

Regionale Vamale, în cazul mărfurilor comunitare aflate în regimuri vamale suspensive,

inițiate înainte de aderare și care se încheie după aderare - astfel cum este și

cazul reclamantei în prezenta cauză - la punerea în liberă circulație a acestor

mărfuri, în situația în care declarantul este înregistrat în scopuri de TVA conform

art. 153 din C. fisc., declarantul evidențiază TVA în declarația vamală fără să

o plătească efectiv la autoritatea vamală [pct. 1 lit. e) din adresă].

Instanța

de fond reține că această interpretare, dată textelor legale de către autoritatea

centrală vamală specializată în astfel de operațiuni (respectiv de Direcția Tehnici

de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul A.N.V.), are caracter oficial și nu a fost

contestată de autoritățile pârâte; or, această interpretare confirmă opinia reclamantei,

conform căreia nu are obligația de a plăti taxa pe valoarea adăugată la autoritatea

vamală.

Cu

toate acestea, organele vamale au impus reclamantei plata taxei pe valoarea adăugată

la autoritatea vamală, calculând și majorări de întârziere retroactiv, respectiv

de la data acordării liberului de vamă.

S-a

subliniat că starea de fapt a fost interpretată diferit de două autorități vamale,

respectiv de Direcția Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul A.N.V. și de

autoritatea vamală emitentă a actelor contestate de reclamantă în prezenta cauză.

Astfel,

arată prima instanță, în timp ce interpretarea dată de Direcția Tehnici de Vămuire

și Tarif Vamal din cadrul A.N.V. exonerează reclamanta de plata taxei pe valoarea

adăugată la autoritatea vamală, deci și de plata unor majorări de întârziere, (având

caracter accesoriu în raport cu obligația fiscală de plată a taxei pe valoarea adăugată),

interpretarea dată de D.R.A.O.V. Timișoara în deciziile pentru regularizarea contestate

de reclamantă impun acesteia plata taxei pe valoarea adăugată (și a accesoriilor)

la autoritatea vamală.

O

astfel de situație, reține instanța de fond, contravine principiului certitudinii

impunerii, prevăzut de art. 3 alin. (1) lit. c) din C. fisc., conform căruia certitudinea

impunerii implică

„elaborarea

de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele,

modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor,

respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum

și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii

lor fiscale”.

Or,

se arată în considerentele sentinței recurate, în prezenta cauză este evidentă lipsa

de coerență a acțiunii organelor vamale în materia plății taxei pe valoarea adăugată

în astfel de situații. Indiferent dacă această lipsă de coerență se datorează normelor

juridice lipsite de claritate sau interpretărilor date acestor norme de către organele

vamale, ea afectează situația financiară a reclamantei, care se vede în imposibilitatea

de a determina influența deciziilor sale de management financiar asupra sarcinii

sale fiscale.

Instanța

de fond apreciază că această lipsă de coerență în aplicarea dispozițiilor legale

aduce atingere și principiului bunei credințe, care guvernează relațiile dintre

contribuabili și organele fiscale, conform art. 12 C. proc. fisc., care prevede

că

„relațiile

dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință,

în scopul realizării cerințelor legii”,

în condițiile în care

D.R.A.O.V. Timișoara ignoră interpretarea dată unor situații similare de către autoritatea

centrală vamală specializată în operațiunile vamale respective (respectiv de Direcția

Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul A.N.V.).

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâtele D.R.A.O.V. Timișoara,

în nume propriu și pentru A.N.V. și respectiv, D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea

Autorității de Administrare Fiscală, solicitând modificarea ei în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiată.

Prin recursul declarat

de A.N.V. și D.R.A.O.V. Timișoara au fost invocate motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-au susținut, în esență,

următoarele:

Hotărârea atacată este

criticabilă, întrucât prima instanță a nesocotit prevederile legale aplicabile la

data depunerii declarațiilor vamale și exercitării controlului ulterior.

Se susține, astfel, prin

acest recurs, că adresa A.N.V. din 19 decembrie 2006 a redat prevederea legală în

vigoare la data emiterii ei, respectiv la 14 decembrie 2006, însă dispozițiile

art. 157 C. fisc. au fost modificate prin O.U.G. nr. 22/2007, cu aplicabilitate

de la 15 aprilie 2007, astfel că punctul de vedere exprimat anterior nu mai putea

fi aplicat.

Conform prevederilor

art. 157 alin. (4), așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 22/2007, prin exceptare

de la prevederile alin. (3), în perioada 15 aprilie 2007 - 31 decembrie 2008, inclusiv,

nu se va face plata efectivă la organele vamale de către persoanele impozabile înregistrate

în scopuri de TVA, conform art. 153, care au obținut certificat de amânare de la

plată, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice. De

la data de 1 ianuarie 2009, prin exceptare de la prevederile alin. (3), nu se face

plata efectivă la organele vamale de către persoanele impozabile înregistrate în

scopuri de TVA, conform art. 153.

Ca atare, instanța era

datoare să sesizeze că aceste dispoziții legale erau incidente la data depunerii

declarațiilor vamale de punere în liberă circulație (26 iulie 2007, 24 august 2007,

30 iulie 2007), fără să mai intre în cercetarea conținutului adresei administrative

emise de către A.N.V.

Mai mult, autoritatea

vamală a solicitat contestatoarei, în scris, prin adresa din 25 iunie 2008, să facă

dovada înlesnirii de plată a TVA, însă aceasta a precizat că nu deține astfel de

documente.

Se constată, susțin recurentele,

că impunerea era legal stabilită, la momentul încheierii regimului suspensiv și

în lipsa certificatului de amânare născându-se obligația de plată a TVA.

În speță, regimul de admitere

temporară cu exonerarea totală de la plata drepturilor vamale a fost acordat ca

urmare a contractelor de leasing, conform clauzelor din acestea, sub condiția derulării

lor conform respectivelor clauze, iar din analiza modului de derulare a contractelor

a rezultat că societatea nu a achitat nici o rată de leasing aferentă bunurilor

al căror regim vamal suspensiv a fost închis cu import definitiv.

În condițiile în care

în mod legal a fost stabilit în sarcina societății un debit de natura taxei pe valoare

adăugată în vamă, s-a apreciat că, în raport cu prevederile legale aplicabile, aceasta

datorează și accesoriile în sumă totală de 2.600.877 RON, conform principiului de

drept accesorium sequitur principale.

Pârâta-recurentă A.N.A.F.

a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea

căruia a făcut referire, în esență, la aceleași aspecte de nelegalitate a hotărârii.

S-a susținut astfel că

modul de derulare al contractului de leasing în discuție nu respectă forma și trăsăturile

esențiale ale acestui tip de contract, reclamanții încălcând obligațiile prevăzute

de legea specială de reglementare în baza căreia a obținut regimul vamal de admitere

temporară cu exonerarea totală de la plată, respectiv art. 10 din O.G. nr. 51/1997.

Totodată, întrucât aceste

operațiuni au fost închise în afara termenului de 7 ani prevăzut de respectivul

act normativ, în speță sunt aplicabile prevederile art. 95 alin. (2) din Legea

nr. 141/1997 privind C. vam., în vigoare la data acordării regimului vamal suspensiv,

potrivit căruia „autoritatea vamală poate dispune, din oficiu, încheierea regimului

vamal suspensiv atunci când titularul nu finalizează operațiunile acestui regim

în termenul aprobat”.

În condițiile date, menținerea

regimului vamal de admitere temporară nu se justifică, organele stabilind în mod

legal obligația de plată pentru suma de 937.727 RON TVA, cu accesoriile aferente.

S-a apreciat, totodată,

că instanța a tratat superficial rezolvarea problemei legată de adresa nr.

68829 din 19 decembrie 2006, reținând că aceasta emană de la autoritatea indicată

de reclamantă doar pe baza unor simple prezumții, aceasta nefiind semnată de reprezentantul

autorității emitente și ștampilată, astfel încât asupra temeiniciei hotărârii plutește

o urmă de incertitudine care conduce, în mod firesc, la necesitatea reanalizării

situației de fapt și de drept.

Reclamanta-intimată SC

V.E. România SRL (actuală S. România SRL) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

recursului ca nefondate, cu obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor

de judecate ocazionate de judecarea acestora.

În combaterea motivelor

de recurs s-a apreciat, în esență, că atâta timp cât organul vamal nu face dovada

existenței unor informații noi care să răstoarne situația de fapt declarată de către

titularul operațiunii supuse încadrării vamale, iar societatea a pus la dispoziția

organelor vamale întreaga documentație ce a stat la baza întocmirii declarațiilor

vamale, fără a fi informată cu privire la necesitatea prezentării altor documente

necesare stabilirii situației de fapt și fără a menționa existența vreunei obligații

principale de plată, calcularea ulterioară a accesoriilor nesocotește sensul și

scopul legii naționale.

S-a făcut referire și

la imposibilitatea calculării de către organele fiscale a obligațiilor fiscale accesorii

născute din neachitarea unei obligații principale scadente, în lipsa culpei societății,

apreciindu-se totodată că prin impunerea acesteia la plata unei obligații necomunicate

în termen legal se aduce atingere în mod grav principiului bunei - credințe ce ar

trebui să guverneze relația organ fiscal-contribuabil, dar și principiilor certitudinii

impunerii și proporționalității, ceea ce contravine atât legislației naționale cât

și jurisprudenței Curții Europene de Justiție.

În opinia intimatei, măsura

luată de stat nu poate fi considerată proporțională cu scopul urmărit, atât timp

cât prin aceasta organul fiscal sancționează societatea în scopul recuperării unor

debite accesorii aferente unui debit principal recunoscut nedatorat și restituit,

în condițiile în care pasivitatea în respectarea obligațiilor impuse de lege revine

întrutotul organului fiscal și nu societății, aceasta conformându-se oricăror cereri

ce i-au fost adresate de-a lungul procedurii urmate.

A fost invocată și încălcarea

garanțiilor conferite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin

impunerea la plata majorărilor de întârziere, soluție spre care converge și jurisprudența

comunitară, în cauza Bendenoum contra Franței fiind extinsă protecția laturii penale

a acestui text în materia penalităților fiscale.

În alte cauze din materia

fiscală cu nuanță penală, prin decizii precum cea pronunțată în cauza Janosevici

contra Suediei, Curtea a considerat aplicabilă garanția prezumției de nevinovăție

oferită de Convenție și a conchis că reclamantului i s-a impus o sarcină a probei

insurmontabilă pentru a demonstra că nu ar fi trebuit să i se impună penalități

fiscale ca instanțele să se pronunțe asupra legalității actului, fiindu-i practic

imposibil să beneficieze de principiul in dubiu pro reo.

În mod similar, în cauză,

reclamanta a invocat în apărarea sa prezumția de nevinovăție ca o garanție a dreptului

la un proces echitabil, solicitând în acest sens protecția instanței în scopul exonerării

ei de la plata majorărilor de întârziere, în lipsa oricărei culpe în nașterea lor.

Pentru ipoteza în care

se consideră că organele fiscale aveau posibilitatea să revină asupra deciziei liberului

de vamă în regim de scutire TVA, s-a apreciat că acestea au încălcat voința părților

fără dubiu exprimată prin contractele de leasing și au catalogat operațiunile de

leasing derulate drept import de bunuri, calculând totodată în mod greșit TVA la

valoarea echipamentelor la intrarea în țară, în pofida dispozițiilor legale care

impun calcularea taxelor vamale la valoarea reziduală a bunurilor.

Recursurile sunt fondate.

Examinând actele dosarului,

hotărârea atacată și în mod grupat, criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor

legale incidente în materia supusă controlului judiciar, precum și în raport cu

jurisprudența națională și comunitară invocată de părți, Înalta Curte reține incidența

în speță a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pentru argumentele ce succed.

art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006, dreptul autorității vamale de a efectua

controlul ulterior, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă,

nu este supus condiției existenței unor informații incomplete sau incorecte, așa

cum în mod corect a statuat și judecătorul fondului.

Dispozițiile art. 100

alin. (3) din aceeași lege nu reglementează condițiile declanșării controlului,

ci posibilitatea autorităților vamale de a proceda – ulterior efectuării controlului

– la regularizarea situației, limitând această regularizare numai la ipotezele în

care se constată că dispozițiile legale au fost aplicate pe baza unor informații

inexacte sau incomplete.

de întârziere pentru plata cu întârziere a unei obligații fiscale nu este condiționată

de existența unei culpe din partea debitorului, astfel cum rezultă din prevederile

art. 119 alin. (1) și 120 alin. (1) C. proc. fisc.

Potrivit acestor prevederi

legale, majorările de întârziere se calculează în toate ipotezele în care obligațiile

fiscale sunt achitate după expirarea termenului de scadență, irelevantă fiind în

stabilirea obligației de plată a acestora lipsa oricărei culpe a reclamantei în

omisiunea organelor vamale de a stabili obligația de plată a TVA.

litigiului, se impune precizarea că reclamanta nu a contestat obligația principală,

respectiv aceea de plată a TVA, ci numai impunerea de către organele vamale a majorărilor

de întârziere la plata acestei datorii fiscale.

Pentru a reține temeinicia

acțiunii reclamantei, prima instanță s-a raportat în exclusivitate la conținutul

adresei din 19 decembrie 2006 emisă de Direcția Tehnică de Vămuire și Tarif Vamal

din cadrul A.N.V., care ar confirma opinia reclamantei conform căreia nu are obligația

de a plăti TVA la autoritatea vamală.

S-a apreciat că lipsa

de coerență a acțiunilor organelor vamale în aplicarea dispozițiilor legale aduce

atingere principiilor certitudinii impunerii și bunei-credințe în relațiile dintre

contribuabili și organele fiscale, reglementate prin art. 3 alin. (1) lit. c)

C. fisc. și art. 12 C. proc. fisc.

Prima instanță a omis

însă să observe că adresa în discuție nu a făcut altceva decât să redea conținutul

normei legale conținută de art. 157 alin. (4) C. fisc., în vigoare la data emiterii

ei, normă ce a fost modificată ulterior, prin O.U.G. nr. 22/2007, cu aplicabilitate

de la 15 aprilie 2007.

Conform dispozițiilor

art. 157 alin. (4) C. fisc., astfel modificate, în vigoare la data depunerii declarațiilor

vamale de punere în liberă circulație, prin excepție de la prevederile alin. (3),

în perioada 15 aprilie 2007 – 31 decembrie 2008, nu se face plata efectivă la organele

vamale de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform

art. 153, care au obținut certificat de amânare de la plată, în condițiile stabilite

prin ordin al ministrului finanțelor publice.

În sensul acestor prevederi

legale, la data exercitării controlului ulterior, autoritatea i-a adus la cunoștință

reclamantei necesitatea prezentării înlesnirii de plată a TVA, aceasta precizând

însă că nu deține astfel de documente.

În aceste condiții, punctul

de vedere al unei direcții din cadrul A.N.V., circumscris aplicării unor prevederi

legale care nu mai erau în vigoare la data depunerii declarațiilor vamale de punere

în liberă circulație, nu putea primi eficiența juridică ce i-a fost dată de prima

instanță, impunându-se examinarea legalității actelor contestate în raport cu prevederile

legale incidente la momentul anterior indicat.

La solicitarea regimului

vamal de admitere temporară cu exonerare totală de la plata drepturilor vamale,

societatea a prezentat organelor vamale autorizația de admitere temporară și contractele

de leasing ce cuprind prevederi cu privire la durata contractului, cuantumul ratelor

de leasing, valoarea reziduală, drepturile după expirarea contractului, aceasta

fiind admisă cu condiția derulării contractelor în conformitate cu clauzele asumate

ale acestuia, în sensul prevederilor O.G. nr. 51/1997, cu modificările și completările

ulterioare, act normativ cu caracter special care instituie regimul de admitere

temporară în cazul derulării unor astfel de operațiuni.

Din analiza modului de

derulare a contractelor a rezultat că societatea nu a achitat nici o rată de leasing

aferentă bunurilor al căror regim vamal suspensiv a fost închis cu import definitiv.

În aceste condiții, menținerea

regimului vamal acordat nu s-a mai justificat, devenind scadentă datoria vamală

pentru bunurile importate în regim de leasing, în același sens fiind și jurisprudența

unitară a acestei instanțe.

Mai mult, o serie de operațiuni

au fost finalizate ulterior împlinirii termenului de cel mult 7 ani de la data introducerii

bunurilor, prevăzut de O.U.G. nr. 1997, cu modificările ulterioare, în situația

dată și în condițiile în care nu s-a obținut certificatul de amânare a plății TVA,

organele vamale stabilind în mod legal în sarcina societății reclamante obligația

de plată a TVA în cuantum de 937.927 RON, cu accesoriile aferente în sumă de 2.600.877

RON.

Examinarea modalității

de îndeplinire a obligațiilor contractuale s-a făcut numai din perspectiva regimului

vamal aplicabil, neputându-se reține că s-ar fi încălcat voința părților exprimată

prin clauzele acestora, cum a pretins societatea intimată, iar prin nemenținerea

regimului de admitere temporară reclamanta a fost repusă în situația anterioară

acordării acestuia, astfel că nu se justifică determinarea cuantumului accesoriilor

doar în raport cu valoarea reziduală a mărfurilor, cum s-a solicitat.

celelalte apărări ale societății intimate, circumscrise unei pretinse încălcări

principiului proporționalității și a garanțiilor conferite de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Restituirea TVA s-a făcut

în baza altui temei legal și nicidecum pentru că nu ar fi fost datorat, neputându-se

aprecia că societatea ar fi fost sancționată în scopul recuperării unor debite accesorii

aferente unui debit principal nedatorat și restituit, cum a susținut aceasta.

Nu se poate vorbi nici

de o recunoaștere a propriei culpe a organelor fiscale care au restituit TVA, logica

reclamantei conducând la ideea că organele vamale nu ar putea să solicite achitarea

TVA, în urma unui control ulterior, pentru simplul motiv că oricum sumele achitate

se restituie.

Totodată, circumstanțele

concrete ale cauzei nu sunt identice cu cele reținute în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului invocată de societatea intimată, a cărei prezumție de nevinovăție

nu a fost încălcat în niciun mod și căreia nu i-a fost impusă nicio sarcină a probei

care să fie apreciată ca fiind insurmontabilă pentru a demonstra că nu ar fi trebuit

să se calculeze accesoriile în discuție.

Față de cele expuse, reținând

că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (1) și (3), corelat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va

admite recursurile formulate în cauză și va modifica, în tot, această hotărâre,

în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea A.N.A.F. și de D.R.A.O.V. Timișoara, în nume

propriu și în reprezentarea A.N.V. împotriva sentinței nr. 239 din 6 iulie 2009

a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în tot, sentința

atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta

SC V.E. România SRL Timiș (SC S. România SRL).

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 martie 2010.