ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3859/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința atacată cu recurs, sentința civilă nr. 359, pronunțată la data de 19 noiembrie 2002 în dosarul nr. 8054/CA/2002, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC H. & Co SRL Timișoara, împotriva Ministerului Finanțelor Publice și Direcției Generale a Finanțelor Publice Timișoara și a anulat decizia nr. 1807 din 8 noiembrie 2001 și procesul-verbal nr. 37 din 18 iulie 2000, emis și respectiv, încheiat de autoritățile pârâte, reclamanta fiind exonerată de la plata sumelor de 1.129.782.274 lei, T.V.A. și 1.357.376.035 lei, majorările de întârziere aferente, 293.334.014 lei, impozit pe veniturile persoanelor nerezidente și 351.361.504 lei, majorările de întârziere aferente.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin procesul-verbal nr. 37 din 18 iulie 2001, încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș s-a stabilit că, în perioada august 1998 – aprilie 2001, în baza facturilor externe emise de SC C.B. GmbH din Germania, reclamanta a efectuat plăți, reprezentând contravaloarea chiriei pentru utilajele închiriate, fără a calcula, evidenția și vira la bugetul de stat, T.V.A. aferentă și nici impozitul aferent veniturilor realizate de firma germană în România. Totodată, organul de control a stabilit că reclamanta datorează și impozit suplimentar pe profit, în sumă de 1.338.188 și 568.031 lei, majorări de întârziere.

Ministerul Finanțelor Publice, prin decizia nr. 1807 din 8 noiembrie 2001 a menținut procesul-verbal pentru obligațiile bugetare privind T.V.A și impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente. Totodată, a fost admisă contestația și desființat procesul-verbal pentru capitolul referitor la impozitul pe profit, dispunându-se refacerea controlului pentru acest aspect. Admițând în parte acțiunea, instanța de fond a motivat, în privința T.V.A. și a majorărilor aferente, că în mod corect, a reținut expertul contabil incidența prevederilor art. 34 lit. c), d) și e) din Legea nr. 134/1995 și ale art. 5 lit. c) din O.U.G. nr. 17/2000, și că societatea comercială reclamantă poate beneficia de scutire de la plata sumelor stabilite de organele fiscale.

În ceea ce privește impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente, instanța de fond a motivat că sunt aplicabile prevederile Convenției pentru evitarea dublei impuneri dintre România și Germania, ratificată prin Decretul C.S. nr. 625/1973. Referitor la ultimul capitol al actului de control – impozitul pe profit, curtea de apel a reținut că Ministerul Finanțelor Publice a desființat acest punct al procesului-verbal, dispunând refacerea controlului, acțiunea reclamantei fiind fără obiect din acest punct de vedere. Împotriva acestei soluții a formulat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, pe care a criticat-o astfel: - în privința T.V.A.

și majorărilor de întârziere aferente, a susținut că instanța de fond a confundat prevederile Legii nr. 134/1995, legea petrolului, cu prevederile O.G. nr. 3/1992 și O.U.G. nr. 17/2001, pronunțând o hotărâre lipsită de temei legal; - în privința impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente, a susținut că instanța de fond a ignorat prevederile O.G. nr. 47/1997 și O.G. nr. 83/1998, potrivit cărora veniturile de natura chiriei se impun în România cu cota de 15%. Recursul este întemeiat. I. În ceea ce privește obligațiile bugetare legate de T.V.A.; Este necontestat că în perioada 6 august 1998 – 3 aprilie 2001, societatea comercială intimată a achitat un număr de 31 facturi externe, emise de societatea germană C.B.

GmbH, în sumă totală de 5.506.957.040 lei, reprezentând chirie pentru utilajele petroliere închiriate. La această sumă, organele de control au stabilit că societatea comercială intimată era obligată, în temeiul art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 3/1992, republicată și ale art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 17/2001, T.V.A., să calculeze, să evidențieze și să vireze suma de 1.129.782.274 lei. Pentru virarea acestei sume, organele de control au calculat majorări până la data de 11 iulie 2001, în sumă de 1.357.346.035 lei. Instanța de fond, însușindu-și concluziile expertului contabil, a apreciat că, potrivit prevederilor art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 3/1992, republicată și ale art. 5 alin. (3) din O.U.G.

nr. 17/2001, plățile respective sunt scutite de T.V.A., concluzie greșită în raport cu natura operațiunilor efectuate în cauză. Așa cum s-a arătat, este necontestat că temeiul plăților făcute de societatea comercială intimată în favoarea partenerului german, l-au constituit contractele de închiriere a unor utilaje petroliere. Or, potrivit prevederilor art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 3/1992, republicată și ale art. 8 alin. (1) liniuța a patra din O.U.G. nr. 17/2001, T.V.A. datorată bugetului de stat se plătește de către persoanele juridice sau fizice cu sediul sau cu domiciliul în România, pentru bunurile din import închiriate. Astfel fiind, în mod legal au reținut organele fiscale că intimata-reclamantă datorează bugetului de stat T.V.A.

și majorările de întârziere aferente pentru cele 31 de facturi achitate partenerului străin în perioada 6 august 1998 – 3 aprilie 2001. Invocarea prevederilor art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 3/1992, republicată și din O.U.G. nr. 17/2001, cu referire la prevederile Legii petrolului nr. 134/1995, este neîntemeiată, în cauză nefiind vorba de livrări de utilaje și echipamente și nici de prestări servicii care să fi fost efectuate de partenerul străin. Astfel fiind, rezultă că actele administrative contestate sunt legale și temeinice în privința obligațiilor bugetare ale intimatei-reclamante legate de T.V.A., pentru perioada arătată mai sus. II. De asemenea, așa cum a reținut și instanța de fond, decizia atacată a desființat procesul-verbal de control în privința capitolului referitor la impozitul pe profit și majorările de întârziere, din acest punct de vedere acțiunea fiind fără obiect.

III. În ceea ce privește obligațiile bugetare legate de veniturile obținute în România, de persoanele nerezidente; Organele de control au stabilit că, pentru sumele plătite partenerului străin cu titlu de chirii, societatea comercială era obligată să calculeze și să vireze la bugetul statului impozitul datorat de nerezidenți, pentru venituri realizate în România, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 47/1997 și O.G. nr. 83/1998, privind impunerea unor venituri realizate în România, de persoane juridice și fizice nerezidente, potrivit cărora veniturile din chirii se impozitează cu 15%. Deși au reținut că ulterior a fost depus certificatul de rezidență fiscală și că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 11 din Convenția între România și Germania pentru evitarea dublei impuneri, organele fiscale au stabilit că societatea comercială intimată datorează bugetului de stat 10% impozit pe veniturile respective.

Între-adevăr, potrivit art. 11 alin. (1) din Convenție, drepturile de licență care provin dintr-un stat contractant și sunt plătite unei persoane care își are reședința în celălalt stat contractant, pot fi impuse numai în acest celălalt stat. Este adevărat că, potrivit alin. (2) din același articol al Convenției, aceste drepturi de licență pot fi impuse și în statul contractant din care provin, în conformitate cu legislația acelui stat, situație în care impozitul nu poate depăși 10% din suma reprezentând drepturile de licență. În mod judicios a interpretat instanța de fond că cele două reguli de impozitare citate mai sus nu pot fi aplicate simultan, una excluzând-o pe cealaltă. Or, cum în cauză a fost depus certificatul de rezidență fiscală pentru veniturile respective, tocmai pentru evitarea dublei impuneri a acestora, organele fiscale nu puteau legal să impună și intimatei-reclamante să achite 10% din veniturile respective.

În raport cu considerentele de mai sus, recursul formulat va fi admis și, rejudecând cauza, acțiunea reclamantei va fi admisă numai în privința exonerării de plata sumelor referitoare la impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 359 din 19 noiembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Modifică sentința atacată și admite în parte acțiunea, în sensul că anulează în parte decizia nr. 1807/2001 a Ministerului Finanțelor Publice și procesul-verbal de control nr. 37/2000 al Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Timiș. Exonerează pe reclamantă de plata sumelor de 293.334.014 lei, impozit pe veniturile persoanelor nerezidente și 351.361.504 lei, majorări de întârziere aferente.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2003.