ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3859/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3859/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința atacată cu recurs,
sentința civilă nr. 359, pronunțată la data de 19 noiembrie 2002 în dosarul nr.
8054/CA/2002, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios
administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC
H. & Co
SRL Timișoara, împotriva
Ministerului Finanțelor Publice și Direcției Generale a Finanțelor Publice
Timișoara și a anulat decizia nr. 1807 din 8 noiembrie 2001 și procesul-verbal
nr. 37 din 18 iulie 2000, emis și respectiv, încheiat de autoritățile pârâte,
reclamanta fiind exonerată de la plata sumelor de 1.129.782.274 lei, T.V.A. și
1.357.376.035 lei, majorările de întârziere aferente, 293.334.014 lei, impozit
pe veniturile persoanelor nerezidente și 351.361.504 lei, majorările de
întârziere aferente.
Pentru a pronunța această soluție,
curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Prin procesul-verbal nr. 37 din 18
iulie 2001, încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș s-a
stabilit că, în perioada august 1998 – aprilie 2001, în baza facturilor externe
emise de SC
C.B. GmbH
din
Germania, reclamanta a efectuat plăți, reprezentând contravaloarea chiriei
pentru utilajele închiriate, fără a calcula, evidenția și vira la bugetul de
stat, T.V.A. aferentă și nici impozitul aferent veniturilor realizate de firma
germană în România. Totodată, organul de control a stabilit că reclamanta
datorează și impozit suplimentar pe profit, în sumă de 1.338.188 și 568.031
lei, majorări de întârziere.
Ministerul Finanțelor Publice, prin
decizia nr. 1807 din 8 noiembrie 2001 a menținut procesul-verbal pentru
obligațiile bugetare privind T.V.A și impozitul pe veniturile persoanelor
nerezidente. Totodată, a fost admisă contestația și desființat procesul-verbal
pentru capitolul referitor la impozitul pe profit, dispunându-se refacerea
controlului pentru acest aspect.
Admițând în parte acțiunea, instanța
de fond a motivat, în privința T.V.A. și a majorărilor aferente, că în mod
corect, a reținut expertul contabil incidența prevederilor art. 34 lit. c), d)
și e) din Legea nr. 134/1995 și ale art. 5 lit. c) din O.U.G. nr. 17/2000, și
că societatea comercială reclamantă poate beneficia de scutire de la plata
sumelor stabilite de organele fiscale.
În ceea ce privește impozitul pe
veniturile persoanelor nerezidente, instanța de fond a motivat că sunt
aplicabile prevederile Convenției pentru evitarea dublei impuneri dintre
România și Germania, ratificată prin Decretul C.S. nr. 625/1973.
Referitor la ultimul capitol al
actului de control – impozitul pe profit, curtea de apel a reținut că
Ministerul Finanțelor Publice a desființat acest punct al procesului-verbal,
dispunând refacerea controlului, acțiunea reclamantei fiind fără obiect din
acest punct de vedere.
Împotriva acestei soluții a formulat
recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în
numele Ministerului Finanțelor Publice, pe care a criticat-o astfel:
- în privința T.V.A. și majorărilor
de întârziere aferente, a susținut că instanța de fond a confundat prevederile
Legii nr. 134/1995, legea petrolului, cu prevederile O.G. nr. 3/1992 și O.U.G.
nr. 17/2001, pronunțând o hotărâre lipsită de temei legal;
- în privința impozitului pe
veniturile persoanelor nerezidente, a susținut că instanța de fond a ignorat
prevederile O.G. nr. 47/1997 și O.G. nr. 83/1998, potrivit cărora veniturile de
natura chiriei se impun în România cu cota de 15%.
Recursul este întemeiat.
I. În ceea ce privește obligațiile
bugetare legate de T.V.A.;
Este necontestat că în perioada 6
august 1998 – 3 aprilie 2001, societatea comercială intimată a achitat un număr
de 31 facturi externe, emise de societatea germană C.B. GmbH, în sumă totală de
5.506.957.040 lei, reprezentând chirie pentru utilajele petroliere închiriate.
La această sumă, organele de control au stabilit că societatea comercială
intimată era obligată, în temeiul art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 3/1992,
republicată și ale art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 17/2001, T.V.A., să
calculeze, să evidențieze și să vireze suma de 1.129.782.274 lei. Pentru
virarea acestei sume, organele de control au calculat majorări până la data de
11 iulie 2001, în sumă de 1.357.346.035 lei.
Instanța de fond, însușindu-și
concluziile expertului contabil, a apreciat că, potrivit prevederilor art. 5
alin. (3) din O.G. nr. 3/1992, republicată și ale art. 5 alin. (3) din O.U.G.
nr. 17/2001, plățile respective sunt scutite de T.V.A., concluzie greșită în
raport cu natura operațiunilor efectuate în cauză.
Așa cum s-a arătat, este necontestat
că temeiul plăților făcute de societatea comercială intimată în favoarea
partenerului german, l-au constituit contractele de închiriere a unor utilaje
petroliere.
Or, potrivit prevederilor art. 8
alin. (3) din O.G. nr. 3/1992, republicată și ale art. 8 alin. (1) liniuța a
patra din O.U.G. nr. 17/2001, T.V.A. datorată bugetului de stat se plătește de
către persoanele juridice sau fizice cu sediul sau cu domiciliul în România,
pentru bunurile din import închiriate.
Astfel fiind, în mod legal au
reținut organele fiscale că intimata-reclamantă datorează bugetului de stat
T.V.A. și majorările de întârziere aferente pentru cele 31 de facturi achitate
partenerului străin în perioada 6 august 1998 – 3 aprilie 2001.
Invocarea prevederilor art. 5 alin.
(3) din O.G. nr. 3/1992, republicată și din O.U.G. nr. 17/2001, cu referire la
prevederile Legii petrolului nr. 134/1995, este neîntemeiată, în cauză nefiind
vorba de livrări de utilaje și echipamente și nici de prestări servicii care să
fi fost efectuate de partenerul străin.
Astfel fiind, rezultă că actele
administrative contestate sunt legale și temeinice în privința obligațiilor
bugetare ale intimatei-reclamante legate de T.V.A., pentru perioada arătată mai
sus.
II. De asemenea, așa cum a reținut
și instanța de fond, decizia atacată a desființat procesul-verbal de control în
privința capitolului referitor la impozitul pe profit și majorările de
întârziere, din acest punct de vedere acțiunea fiind fără obiect.
III. În ceea ce privește obligațiile
bugetare legate de veniturile obținute în România, de persoanele nerezidente;
Organele de control au stabilit că,
pentru sumele plătite partenerului străin cu titlu de chirii, societatea
comercială era obligată să calculeze și să vireze la bugetul statului impozitul
datorat de nerezidenți, pentru venituri realizate în România, în conformitate
cu prevederile O.G. nr. 47/1997 și O.G. nr. 83/1998, privind impunerea unor
venituri realizate în România, de persoane juridice și fizice nerezidente,
potrivit cărora veniturile din chirii se impozitează cu 15%.
Deși au reținut că ulterior a fost
depus certificatul de rezidență fiscală și că în cauză sunt aplicabile
prevederile art. 11 din Convenția între România și Germania pentru evitarea
dublei impuneri, organele fiscale au stabilit că societatea comercială intimată
datorează bugetului de stat 10% impozit pe veniturile respective.
Între-adevăr, potrivit art. 11 alin.
(1) din Convenție, drepturile de licență care provin dintr-un stat contractant
și sunt plătite unei persoane care își are reședința în celălalt stat
contractant, pot fi impuse numai în acest celălalt stat.
Este adevărat că, potrivit alin. (2)
din același articol al Convenției, aceste drepturi de licență pot fi impuse și
în statul contractant din care provin, în conformitate cu legislația acelui
stat, situație în care impozitul nu poate depăși 10% din suma reprezentând
drepturile de licență.
În mod judicios a
interpretat instanța de fond că cele două reguli de impozitare citate mai sus
nu pot fi aplicate simultan, una excluzând-o pe cealaltă.
Or, cum în cauză a fost depus
certificatul de rezidență fiscală pentru veniturile respective, tocmai pentru
evitarea dublei impuneri a acestora, organele fiscale nu puteau legal să impună
și intimatei-reclamante să achite 10% din veniturile respective.
În raport cu considerentele de mai
sus, recursul formulat va fi admis și, rejudecând cauza, acțiunea reclamantei
va fi admisă numai în privința exonerării de plata sumelor referitoare la
impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcția
Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în nume propriu și în numele
Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 359 din 19
noiembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.
Modifică sentința atacată și admite
în parte acțiunea, în sensul că anulează în parte decizia nr. 1807/2001 a
Ministerului Finanțelor Publice și procesul-verbal de control nr. 37/2000 al
Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Timiș.
Exonerează pe reclamantă de plata
sumelor de 293.334.014 lei, impozit pe veniturile persoanelor nerezidente și
351.361.504 lei, majorări de întârziere aferente.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 13 noiembrie 2003.