ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3063/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 29 mai

2000, reclamanta SC S.C. SRL Timișoara a solicitat ca în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului

Financiar de Stat a județului Timiș și Administrația Financiară a municipiului

Timișoara, să se anuleze decizia nr. 767 din 15 mai 2000, dispoziția nr. 117

din 10 decembrie 1999, hotărârea nr. 114 din 18 octombrie 1999 și

procesul-verbal din 30 septembrie 1999, cu privire la obligația sa de a plăti

la bugetul statului, suma de 559.892.877 lei, reprezentând impozit pe profit,

impozit pe veniturile persoanelor nerezidente, majorări de întârziere aferente

celor două impozite și penalități stabilite conform O.G. nr. 83/1998.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că nu datorează diferența de impozit pe profit calculată de pârâți,

întrucât beneficiază de deducerea fiscală din profitul impozabil a întregii

sume, plătită cu titlul de rată în baza contractului de leasing, încheiat la 15

septembrie 1998, cu firma germană J. GmbH. De asemenea, reclamanta a susținut

că a fost nelegal obligată să plătească impozitul pentru redevențele încasate

de firma germană și care sunt supuse impozitării în țara de origine a

beneficiarului.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 376

din 21 noiembrie 2000, prin care a admis acțiunea și a anulat actele întocmite de

pârâți, cu privire la obligația reclamantei de a plăti diferența de impozit pe

profit în sumă de 218.252.020 lei și majorările de întârziere aferente în sumă

de 92.512.935 lei, respingând cererea de anulare a actelor pentru impozitul pe

redevențe, majorările de întârziere și penalitățile aferente acestui impozit.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamanta are dreptul la deducerea cheltuielilor efectuate

în baza contractului de leasing încheiat la 15 septembrie 1998 și că diferența de

impozit pe profit a fost stabilită de pârâți, cu încălcarea prevederilor art. 4

alin. (2) din O.G. nr. 70/1994. Actele de încălcare a prevederilor art. 4 alin.

(2) din O.G. nr. 70/1994, actele de control întocmite de pârâți, au fost

menținute, pentru obligația reclamantei de a plăti impozitul pe veniturile persoanelor

nerezidente, reținându-se că în Convenția pentru evitarea dublei impuneri

încheiată între țara noastră și Germania, nu există o prevedere referitoare la

redevență și că, în atare situație, venitul respectiv se impozitează la sursă.

Împotriva acestei sentințe și în

termen legal, a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice și

Controlului Financiar de Stat a județului Timiș, în nume propriu și în numele

Ministerului Finanțelor, solicitând casarea hotărârii, ca nelegală și

netemeinică.

Recurenții au susținut că instanța

de fond a apreciat eronat că intimata-reclamantă are dreptul la deducerea

întregii sume de 10.000 mărci germane reprezentând rata de leasing, fără să

țină seama că această rată nu a fost calculată în conformitate cu dispozițiile art.

5 lit. c) din O.G. nr. 51/1997, completată și modificată prin Legea nr. 90/1978.

În acest sens, recurenții au arătat că instanța de fond nu a avut în vedere

marja de profit și amortizarea integrală a bunului sau cel puțin a unei părți

din valoarea lui, în regimul de amortizare a bunurilor instituit prin Legea nr.

15/1994.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport cu motivele de casare și cu dispozițiile art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

În procesul-verbal întocmit la 30 septembrie

1999, Administrația Financiară a municipiului Timișoara a dispus reîntregirea

profitului impozabil și obligarea intimatei-reclamante, la plata diferenței de

impozit pe profit în sumă de 218.252.020 lei, cu majorările de întârziere aferente,

reținând că în contractul de leasing nr. 1 din 15 septembrie1998, plata ratelor

nu a fost defalcată, pentru a se stabili în mod corect profitul supus

impozitării.

În dispoziția nr. 117 din 10

decembrie 1999 și în decizia nr. 767 din 15 mai 20000, recurenții-pârâți au

menținut această obligație fiscală stabilită în sarcina societății intimate, cu

motivarea că a fost nelegal diminuat profitul impozabil, prin prevederea unei

rate de leasing care nu cuprinde și marjă de profit și în care amortizarea a

fost calculată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 15/1994.

Instanța de fond a constatat corect

nelegalitatea actelor administrative sus-menționate și a dispus anularea lor

parțială, reținând că intimata-reclamantă nu datorează impozitul pe profit și

majorările de întârziere, calculate pentru executarea contractului de leasing nr.

1 din 15 septembrie 1998, încheiat cu firma germană J. GmbH.

Atât din contractul de leasing nr. 1

din 15 septembrie 1998, cât și din cele două anexe ale contractului, rezultă că

intimata-reclamantă a respectat dispozițiile art. 5 lit. c) din O.G. nr. 51/1997,

completată și modificată prin Legea nr. 90/1998, întrucât în redevența plătită

au fost defalcate marja de profit, dobânda și amortizarea, astfel încât este

nereală constatarea din procesul-verbal întocmit la 30 septembrie 1999, privind

imposibilitatea de a se stabili în mod corect profitul supus impozitului.

De asemenea, este nefondată

susținerea organelor de control fiscal, reiterată în prezentul recurs, privind

nerespectarea regimului de amortizare a bunului prevăzut în Legea nr. 15/1994,

în sensul că amortizarea inclusă în rată nu a fost calculată prin aplicarea

cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a mijloacelor fixe.

Recurenții-pârâți au indicat însă,

numai temeiul de drept al apărării astfel formulate, dar nu au făcut referiri

la situația de fapt și nu au fost precizate cotele legale de amortizare, pe

care intimata-reclamantă avea obligația să le aplice în raport cu natura

bunului. De asemenea, recurenții-pârâți nu au avut în vedere că, potrivit clauzelor

contractului de leasing, intimatei-reclamante i-a fost transmis numai dreptul

de folosință asupra bunului, iar nu dreptul de proprietate.

Conform art. 11 alin. (2) din Legea nr.

15/1994, republicată, amortizarea mijloacelor fixe închiriate se calculează de către

agentul economic care le are în proprietate. Din Anexa nr. 2 a contractului de leasing nr. 1 din 15 septembrie 1998, rezultă că amortizarea bunului s-a

înregistrat la firma germană, în calitate de locator, și nu la societatea

intimată, ca utilizator al bunului.

Constatând că sunt nefondate

criticile formulate de recurenți și că, nu există motive de casare sau de

modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge ca nefondat,

prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în nume propriu și pentru

Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 376 din 21 noiembrie 2000 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 iunie 2004.