ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3063/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 29 mai 2000, reclamanta SC S.C. SRL Timișoara a solicitat ca în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a județului Timiș și Administrația Financiară a municipiului Timișoara, să se anuleze decizia nr. 767 din 15 mai 2000, dispoziția nr. 117 din 10 decembrie 1999, hotărârea nr. 114 din 18 octombrie 1999 și procesul-verbal din 30 septembrie 1999, cu privire la obligația sa de a plăti la bugetul statului, suma de 559.892.877 lei, reprezentând impozit pe profit, impozit pe veniturile persoanelor nerezidente, majorări de întârziere aferente celor două impozite și penalități stabilite conform O.G.

nr. 83/1998. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că nu datorează diferența de impozit pe profit calculată de pârâți, întrucât beneficiază de deducerea fiscală din profitul impozabil a întregii sume, plătită cu titlul de rată în baza contractului de leasing, încheiat la 15 septembrie 1998, cu firma germană J. GmbH. De asemenea, reclamanta a susținut că a fost nelegal obligată să plătească impozitul pentru redevențele încasate de firma germană și care sunt supuse impozitării în țara de origine a beneficiarului.

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 376 din 21 noiembrie 2000, prin care a admis acțiunea și a anulat actele întocmite de pârâți, cu privire la obligația reclamantei de a plăti diferența de impozit pe profit în sumă de 218.252.020 lei și majorările de întârziere aferente în sumă de 92.512.935 lei, respingând cererea de anulare a actelor pentru impozitul pe redevențe, majorările de întârziere și penalitățile aferente acestui impozit. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta are dreptul la deducerea cheltuielilor efectuate în baza contractului de leasing încheiat la 15 septembrie 1998 și că diferența de impozit pe profit a fost stabilită de pârâți, cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (2) din O.G.

nr. 70/1994. Actele de încălcare a prevederilor art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 70/1994, actele de control întocmite de pârâți, au fost menținute, pentru obligația reclamantei de a plăti impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente, reținându-se că în Convenția pentru evitarea dublei impuneri încheiată între țara noastră și Germania, nu există o prevedere referitoare la redevență și că, în atare situație, venitul respectiv se impozitează la sursă. Împotriva acestei sentințe și în termen legal, a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a județului Timiș, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor, solicitând casarea hotărârii, ca nelegală și netemeinică.

Recurenții au susținut că instanța de fond a apreciat eronat că intimata-reclamantă are dreptul la deducerea întregii sume de 10.000 mărci germane reprezentând rata de leasing, fără să țină seama că această rată nu a fost calculată în conformitate cu dispozițiile art. 5 lit. c) din O.G. nr. 51/1997, completată și modificată prin Legea nr. 90/1978. În acest sens, recurenții au arătat că instanța de fond nu a avut în vedere marja de profit și amortizarea integrală a bunului sau cel puțin a unei părți din valoarea lui, în regimul de amortizare a bunurilor instituit prin Legea nr. 15/1994. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de casare și cu dispozițiile art. 304 și 304 1 C. proc.

civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente: În procesul-verbal întocmit la 30 septembrie 1999, Administrația Financiară a municipiului Timișoara a dispus reîntregirea profitului impozabil și obligarea intimatei-reclamante, la plata diferenței de impozit pe profit în sumă de 218.252.020 lei, cu majorările de întârziere aferente, reținând că în contractul de leasing nr. 1 din 15 septembrie1998, plata ratelor nu a fost defalcată, pentru a se stabili în mod corect profitul supus impozitării. În dispoziția nr. 117 din 10 decembrie 1999 și în decizia nr. 767 din 15 mai 20000, recurenții-pârâți au menținut această obligație fiscală stabilită în sarcina societății intimate, cu motivarea că a fost nelegal diminuat profitul impozabil, prin prevederea unei rate de leasing care nu cuprinde și marjă de profit și în care amortizarea a fost calculată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 15/1994.

Instanța de fond a constatat corect nelegalitatea actelor administrative sus-menționate și a dispus anularea lor parțială, reținând că intimata-reclamantă nu datorează impozitul pe profit și majorările de întârziere, calculate pentru executarea contractului de leasing nr. 1 din 15 septembrie 1998, încheiat cu firma germană J. GmbH. Atât din contractul de leasing nr. 1 din 15 septembrie 1998, cât și din cele două anexe ale contractului, rezultă că intimata-reclamantă a respectat dispozițiile art. 5 lit. c) din O.G. nr. 51/1997, completată și modificată prin Legea nr. 90/1998, întrucât în redevența plătită au fost defalcate marja de profit, dobânda și amortizarea, astfel încât este nereală constatarea din procesul-verbal întocmit la 30 septembrie 1999, privind imposibilitatea de a se stabili în mod corect profitul supus impozitului.

De asemenea, este nefondată susținerea organelor de control fiscal, reiterată în prezentul recurs, privind nerespectarea regimului de amortizare a bunului prevăzut în Legea nr. 15/1994, în sensul că amortizarea inclusă în rată nu a fost calculată prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a mijloacelor fixe. Recurenții-pârâți au indicat însă, numai temeiul de drept al apărării astfel formulate, dar nu au făcut referiri la situația de fapt și nu au fost precizate cotele legale de amortizare, pe care intimata-reclamantă avea obligația să le aplice în raport cu natura bunului. De asemenea, recurenții-pârâți nu au avut în vedere că, potrivit clauzelor contractului de leasing, intimatei-reclamante i-a fost transmis numai dreptul de folosință asupra bunului, iar nu dreptul de proprietate.

Conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 15/1994, republicată, amortizarea mijloacelor fixe închiriate se calculează de către agentul economic care le are în proprietate. Din Anexa nr. 2 a contractului de leasing nr. 1 din 15 septembrie 1998, rezultă că amortizarea bunului s-a înregistrat la firma germană, în calitate de locator, și nu la societatea intimată, ca utilizator al bunului. Constatând că sunt nefondate criticile formulate de recurenți și că, nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 376 din 21 noiembrie 2000 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2004.