ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 230/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

5410/CA din 6 iulie 2000, la Curtea de Apel Timișoara, reclamanta SC W.T. SRL

Timișoara a solicitat anularea procesului-verbal din 24 februarie 2000, a

dispoziției nr. 63 din 28 aprilie 2000, acte emise de Direcția Generală a Finanțelor

Publice și Controlului Financiar de Stat a județului Timiș și deciziei nr. 885

din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanțelor, cu privire la obligația de a plăti

suma de 39.166.967 lei, reprezentând impozit pe profit și majorări de

întârziere, în sumă de 84.300.336 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că prin actele administrative contestate, pârâții au apreciat în mod

eronat că ar fi înregistrat ilegal, pe cheltuieli, suma de 237.402.164 lei,

reprezentând cheltuieli cu deplasarea în străinătate, a personalului

societății, deși acestea erau deductibile fiscal, deoarece sunt legate de

realizarea veniturilor societății.

Curtea de Apel Timișoara, prin

sentința civilă nr. 406 din 5 decembrie 2000, pronunțată în dosarul nr.

5410/CA/2000, a admis acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Timiș, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 2482 din 21 iunie 2001,

pronunțată în dosarul nr. 504/2001, a admis recursul, a casat sentința și a

trimis cauza spre rejudecare, la aceiași instanță, reținând că instanța de fond

și-a fundamentat soluția pe un probatoriu incomplet, în condițiile în care în

raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul nu a stabilit defalcat, pe

fiecare activitate, cheltuielile făcute cu deplasările în străinătate, precum

și scopul acestor deplasări.

Rejudecând cauza, în fond după

casare, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, prin sentința civilă nr. 94/CA din 23 aprilie 2002, a admis

acțiunea formulată de recurenta SC W.T. SRL Timișoara, împotriva pârâților

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș și Ministerul

Finanțelor Publice, a anulat procesul-verbal din 24 februarie 2001, dispoziția

nr. 63 din 28 aprilie 2000, emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

județului Timiș și decizia nr. 885 din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanțelor

Publice, cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de 39.166.967 lei,

impozit pe profit și 84.300.336 lei, majorări de întârziere aferente.

Și această hotărâre a fost atacată

cu recurs de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș,

în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, fiind

criticată pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență recurenții susțin că suma

de 273.402.162 lei, reprezentând cheltuieli de deplasare, nu poate fi

considerată deductibilă la calculul impozitului pe profit, întrucât

respectivele cheltuieli de deplasare nu sunt aferente veniturilor realizate, nu

au fost înregistrate în contabilitate în baza unor documente legal întocmite,

iar activitatea sportivă, pentru care s-au efectuat parte din aceste

cheltuieli, nu a fost autorizată conform legii, pe perioada efectuării

deplasărilor. Cu privire la suma de 39.166.967 lei, reprezentând impozit pe

profit, recurenții apreciează că aceasta a fost în mod legal și corect

stabilită de organele de control, întrucât pentru cheltuielile cu deplasările

în străinătate a trei angajați, reclamanta a prezentat organului de control,

ordine de deplasare care nu cuprind toate informațiile necesare determinării

sumelor în valută și nu a prezentat documente justificative, pentru a dovedi

realitatea efectuării cheltuielilor cu cazarea, transportul, etc.

Examinând sentința atacată, în

raport cu criteriile formulate, probele administrate în cauză, precum și

dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este fondat,

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Legea nr. 82/1991, a contabilității,

prevede în art. 6 alin. (2) că „orice operațiune patrimonială se consemnează în

momentul efectuării ei, într-un înscris, care stă la baza înregistrării în

contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”.

H.G. nr. 518/1995 privind unele

drepturi ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor

misiuni cu caracter temporar, prevede în art. 12 că justificarea sumelor

cheltuite în valută, cu excepția celor reprezentând drepturile de diurnă, se

face pe bază de documente, iar în situația în care, în unele țări potrivit

practicii existente pe plan local, nu se eliberează documente sau acestea sunt

reținute de autorități, sumele cheltuite se justifică pe bază de declarație, pe

proprie răspundere.

În cauză se reține că, reclamanta nu

a depus declarații pe proprie răspundere pentru justificarea sumelor cheltuite

în valută, potrivit prevederilor art. 12 din H.G. nr. 518/1995, declarații

admisibile numai pentru situațiile în care reclamanta ar fi făcut dovada că în

țările în care s-au efectuat deplasările, nu se eliberează, potrivit practicii

locale, documente justificative sau că aceste documente au fost reținute de

autoritățile respectivelor state.

Se reține, de asemenea, că ordinele

de deplasare întocmite de reclamantă, nu reprezintă documente justificative, în

sensul prevederilor art. 6 din Legea nr. 82/1991, în condițiile în care la

acestea nu au fost anexate documente care să conțină viza trecerii frontierei

de stat, la ieșirea și intrarea în țară, pentru a se putea determina perioada

deplasării în străinătate, la calculul diurnei în valută, față de datele

înscrise în ordinul de deplasare, scopul deplasării, cheltuielile de transport

(bilete de avion, de tren, bonuri de benzină) și alte cheltuieli (fax, telefon,

etc.).

În lipsa justificării cheltuielilor

cu transportul, cazarea și a altor cheltuieli, pe cale de consecință, nu se pot

justifica nici cheltuielile cu diurna.

Se constată și că activitatea

sportivă nu era autorizată în perioada efectuării deplasărilor 2 ianuarie 1997

– 1 august 1998, certificatul de înscriere mențiuni emis de Oficiul Registrului

Comerțului Timiș, fiind datat 24 februarie 2000. Potrivit art. 5 din Legea nr.

26/1990, înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților, de la data

efectuăriilor în Registrul Comerțului ori de la publicarea în Monitorul Oficial

ori în altă publicație, acolo unde legea dispune astfel.

Admițând acțiunea cu simpla motivare

că, cheltuielile cu deplasarea în străinătate a personalului se încadrează în

limitele prevăzute de H.G. nr. 518/1995, instanța a pronunțat o hotărâre

nelegală și netemeinică.

Se impunea ca instanța să verifice

mai întâi prin probe suplimentare, dispuse chiar din oficiu, dacă susținerile

reclamantei sunt probate cu documente justificative, potrivit prevederilor

legale.

În consecință, se va admite recursul

declarat de pârâți, se va casa sentința atacată, cu trimiterea cauzei aceleiași

instanțe, spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, se vor avea

în vedere și celelalte critici aduse de recurenți, soluției, aceștia având

posibilitatea să le prezinte ca apărări în fața instanței de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Timis, în nume propriu și în

reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.

94/CA din 23 aprilie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 ianuarie 2003.