ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4638/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 iulie 2000 la Curtea de Apel Timișoara, reclamanta SC W.T. SRL Timișoara a solicitat anularea procesului-verbal din 24 februarie 2000, dispoziția nr. 63 din 28 aprilie 2000, acte emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a județului Timiș și decizia nr. 885 din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanțelor, cu privire la obligația de a plăti suma de 39.166.967 lei reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere în sumă de 84.300.336 lei. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin actele administrative contestate pârâții au apreciat în mod eronat că ar fi înregistrat ilegal, pe cheltuieli cu deplasarea în străinătate, a personalului societății, deși aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal deoarece sunt legate de realizarea veniturilor societății.

Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 406 din 5 decembrie 2000 pronunțată în dosarul nr. 5410/CA/2000, a admis acțiunea reclamantei. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice. Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 2482 din 21 iunie 2001 a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță, reținând că, instanța de fond și-a fundamentat soluția pe un probatoriu incomplet, în condițiile în care prin raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul nu a stabilit defalcat, pe fiecare activitate, cheltuielile făcute cu deplasările în străinătate, precum și scopul acestor deplasări.

Rejudecând cauza, în fond după casare, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 94/CA din 23 aprilie 2002, a admis acțiunea formulată de recurenta SC W.T. SRL Timișoara împotriva pârâților Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș și Ministerul Finanțelor Publice, a anulat procesul-verbal din 24 februarie 2001, dispoziția nr. 63 din 28 aprilie 2000 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș și decizia nr. 885 din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanțelor Publice cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de 39.166.967 lei – impozit pe profit și 84.300.336 lei – majorări de întârziere aferente.

În urma recursului formulat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 230 din 23 ianuarie 2003 a admis recursul, a casat sentința civilă nr. 94/CA din 23 aprilie 2002 a Curții de Apel Timișoara și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecare, pentru a verifica prin probe suplimentare dacă susținerile reclamantei sunt probate cu documente justificative. În considerentele deciziei, instanța supremă a reținut, că în raport cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991, pentru a putea fi deductibile la calculul impozitului pe profit, cheltuielile trebuie dovedite cu documente justificative întocmite potrivit reglementărilor legale incidente.

În cauză, H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi ale personalului român trimis în străinătate, reglementează deducerea cheltuielilor efectuate cu ocazia acestor deplasări prin prezentarea de documente justificative. În urma rejudecării pricinii, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 181 din 27 mai 2003, a respins acțiunea reclamantei SC W.T.

SRL Timișoara, ca neîntemeiată pentru următoarele considerente: - reclamanta nu a probat cu nici un act cheltuielile de deplasare efectuate cu personalul trimis în străinătate; - declarațiile pe proprie răspundere ale personalului care a călătorit în străinătate, nu au fost vizate de reprezentanțele României în aceste țări; - nu a dovedit împrejurarea că în țările în care s-au efectuat deplasările personalului societății, autoritățile străine nu eliberează documente justificative sau că acestea sunt (au fost) reținute de aceste autorități; - cu privire la autorizarea activității sportive a reținut că certificatul eliberat de Oficiul Registrului Comerțului Timiș datează din 24 februarie 2000, iar deplasările în străinătate în scopul desfășurării de activități sportive s-au efectuat în perioada 21 ianuarie 1997 – 1 august 1998. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC W.T.

SRL Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. A susținut că în mod greșit a apreciat instanța de fond probele dosarului. Că nu a ținut cont de faptul că toate cheltuielile de deplasare în străinătate sunt reale, aceasta rezultând atât din vizele de intrare-ieșire aplicate pe pașapoarte, cât și din ordinele de deplasare și declarațiile pe proprie răspundere depuse în xerocopie la dosar; iar în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 518/1996, modificată de H.G. nr. 420/1998, cheltuielile de deplasare în străinătate se justifică în principiu cu acte și documente, dar nu se exclude posibilitatea justificării acestora și pe bază de declarație pe proprie răspundere. Recursul este nefondat.

Legea nr. 82/1991, a contabilității, prevede în art. 6 alin. (2) că „orice operațiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrării în contabilitate, dobândind astfel calitate de document justificativ”. H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, prevede în art. 12 că justificarea sumelor cheltuite în valută, cu excepția celor reprezentând drepturile de diurnă, se fac pe bază de documente, iar în situația în care în unele țări, potrivit practicii existente pe plan local, nu se eliberează documente sau acestea sunt reținute de autorități, sumele cheltuite se justifică pe bază de declarație, pe proprie răspundere.

În cauză însă, deși reclamanta a prezentat declarații pe propria răspundere a personalului trimis în misiune, nu a făcut dovada că în țările în care s-au efectuat deplasările, nu se eliberează potrivit practicii locale, documente justificative sau că, aceste documente au fost reținute de autoritățile respectivelor state. Or, din redactarea art. nr. 12 din H.G. nr. 518/1995 rezultă că numai în această situație declarațiile pe proprie răspundere ar fi admisibile pentru justificarea sumelor cheltuite în valută. Totodată, se mai reține că la ordinele de deplasare nu s-au anexat documente justificative pentru cheltuielile de transport, biletele de avion, de tren, bonuri de benzină, alte cheltuieli.

În lipsa justificării cheltuielilor cu transportul, cazarea și a altor cheltuieli, pe cale de consecință nu se pot justifica nici cheltuielile cu diurna. Pe de altă parte, activitatea sportivă nu era autorizată în perioada efectuării deplasărilor 2 ianuarie 1997 – 1 august 1998, certificatul de înscriere mențiuni emis de Oficiul Registrului Comerțului Timiș, fiind datat 24 februarie 2000. Potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990, înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor în registrul comerțului ori de la publicarea în Monitorul Oficial sau în altă publicație, acolo unde legea dispune astfel. Pentru aceste considerente se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC W.T. SRL Timișoara împotriva sentinței nr. 181 din 27 mai 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2003.