ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4638/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 6 iulie 2000 la Curtea de Apel Timișoara, reclamanta SC W.T. SRL Timișoara a

solicitat anularea procesului-verbal din 24 februarie 2000, dispoziția nr. 63

din 28 aprilie 2000, acte emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice și

Controlului Financiar de Stat a județului Timiș și decizia nr. 885 din 12 iunie

2000 a Ministerului Finanțelor, cu privire la obligația de a plăti suma de

39.166.967 lei reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere în sumă

de 84.300.336 lei.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că prin actele administrative contestate pârâții au apreciat în mod

eronat că ar fi înregistrat ilegal, pe cheltuieli cu deplasarea în străinătate,

a personalului societății, deși aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal

deoarece sunt legate de realizarea veniturilor societății.

Curtea de Apel Timișoara, prin

sentința civilă nr. 406 din 5 decembrie 2000 pronunțată în dosarul nr.

5410/CA/2000, a admis acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în

nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 2482 din 21 iunie 2001 a admis

recursul, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceiași

instanță, reținând că, instanța de fond și-a fundamentat soluția pe un

probatoriu incomplet, în condițiile în care prin raportul de expertiză întocmit

în cauză, expertul nu a stabilit defalcat, pe fiecare activitate, cheltuielile

făcute cu deplasările în străinătate, precum și scopul acestor deplasări.

Rejudecând cauza, în fond după

casare, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, prin sentința civilă nr. 94/CA din 23 aprilie 2002, a admis

acțiunea formulată de recurenta SC W.T. SRL Timișoara împotriva pârâților

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș și Ministerul

Finanțelor Publice, a anulat procesul-verbal din 24 februarie 2001, dispoziția

nr. 63 din 28 aprilie 2000 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș și

decizia nr. 885 din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanțelor Publice cu privire

la obligarea reclamantei la plata sumei de 39.166.967 lei – impozit pe profit

și 84.300.336 lei – majorări de întârziere aferente.

În urma recursului formulat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș în nume propriu și în

numele Ministerului Finanțelor Publice, Curtea Supremă de Justiție, secția de

contencios administrativ, prin decizia nr. 230 din 23 ianuarie 2003 a admis

recursul, a casat sentința civilă nr. 94/CA din 23 aprilie 2002 a Curții de

Apel Timișoara și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecare, pentru a

verifica prin probe suplimentare dacă susținerile reclamantei sunt probate cu

documente justificative.

În considerentele deciziei, instanța

supremă a reținut, că în raport cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

82/1991, pentru a putea fi deductibile la calculul impozitului pe profit,

cheltuielile trebuie dovedite cu documente justificative întocmite potrivit

reglementărilor legale incidente.

În cauză, H.G. nr. 518/1995 privind

unele drepturi ale personalului român trimis în străinătate, reglementează

deducerea cheltuielilor efectuate cu ocazia acestor deplasări prin prezentarea

de documente justificative.

În urma rejudecării pricinii, Curtea

de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin

sentința civilă nr. 181 din 27 mai 2003, a respins acțiunea reclamantei SC W.T.

SRL Timișoara, ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:

- reclamanta nu a probat cu nici un

act cheltuielile de deplasare efectuate cu personalul trimis în străinătate;

- declarațiile pe proprie răspundere

ale personalului care a călătorit în străinătate, nu au fost vizate de

reprezentanțele României în aceste țări;

- nu a dovedit împrejurarea că în

țările în care s-au efectuat deplasările personalului societății, autoritățile

străine nu eliberează documente justificative sau că acestea sunt (au fost)

reținute de aceste autorități;

- cu privire la autorizarea

activității sportive a reținut că certificatul eliberat de Oficiul Registrului

Comerțului Timiș datează din 24 februarie 2000, iar deplasările în străinătate

în scopul desfășurării de activități sportive s-au efectuat în perioada 21

ianuarie 1997 – 1 august 1998.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta SC W.T. SRL Timișoara, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

A susținut că în mod greșit a

apreciat instanța de fond probele dosarului.

Că nu a ținut cont de faptul că

toate cheltuielile de deplasare în străinătate sunt reale, aceasta rezultând

atât din vizele de intrare-ieșire aplicate pe pașapoarte, cât și din ordinele

de deplasare și declarațiile pe proprie răspundere depuse în xerocopie la

dosar; iar în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 518/1996, modificată de

H.G. nr. 420/1998, cheltuielile de deplasare în străinătate se justifică în

principiu cu acte și documente, dar nu se exclude posibilitatea justificării

acestora și pe bază de declarație pe proprie răspundere.

Recursul este nefondat.

Legea nr. 82/1991, a contabilității,

prevede în art. 6 alin. (2) că „orice operațiune patrimonială se consemnează în

momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrării în

contabilitate, dobândind astfel calitate de document justificativ”.

H.G. nr. 518/1995 privind unele

drepturi ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor

misiuni cu caracter temporar, prevede în art. 12 că justificarea sumelor cheltuite

în valută, cu excepția celor reprezentând drepturile de diurnă, se fac pe bază

de documente, iar în situația în care în unele țări, potrivit practicii

existente pe plan local, nu se eliberează documente sau acestea sunt reținute

de autorități, sumele cheltuite se justifică pe bază de declarație, pe proprie

răspundere.

În cauză însă, deși reclamanta a

prezentat declarații pe propria răspundere a personalului trimis în misiune, nu

a făcut dovada că în țările în care s-au efectuat deplasările, nu se eliberează

potrivit practicii locale, documente justificative sau că, aceste documente au

fost reținute de autoritățile respectivelor state.

Or, din redactarea art. nr. 12 din

H.G. nr. 518/1995 rezultă că numai în această situație declarațiile pe proprie

răspundere ar fi admisibile pentru justificarea sumelor cheltuite în valută.

Totodată, se mai reține că la

ordinele de deplasare nu s-au anexat documente justificative pentru

cheltuielile de transport, biletele de avion, de tren, bonuri de benzină, alte

cheltuieli. În lipsa justificării cheltuielilor cu transportul, cazarea și a

altor cheltuieli, pe cale de consecință nu se pot justifica nici cheltuielile

cu diurna.

Pe de altă parte, activitatea

sportivă nu era autorizată în perioada efectuării deplasărilor 2 ianuarie 1997

– 1 august 1998, certificatul de înscriere mențiuni emis de Oficiul Registrului

Comerțului Timiș, fiind datat 24 februarie 2000. Potrivit art. 5 din Legea nr.

26/1990, înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data

efectuării lor în registrul comerțului ori de la publicarea în Monitorul

Oficial sau în altă publicație, acolo unde legea dispune astfel.

Pentru aceste considerente se va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

W.T. SRL Timișoara împotriva sentinței nr. 181 din 27 mai 2003 a Curții de Apel

Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 decembrie 2003.