ÎCCJ, decizie (scj.ro #85303)

Impozit

pe profit. Condițiile deductibilității, din venitul impozabil, a cheltuielilor

de deplasare în străinătate

Deductibilitatea sumei cheltuielilor

de deplasare în străinătate se admite numai pe baza de acte justificative, în

sensul prevăzut în art.6 alin.2 al Legii contabilității nr.82/1991, și în H.G.

br.518/1995 și numai dacă cheltuielile sunt aferente veniturilor realizate.

Secția de contencios administrativ, decizia nr.230 din 23

ianuarie 2003

Reclamanta SC „W.T.H.C.” SRL a solicitat anularea procesului-verbal din 24

februarie 2000, dispoziției nr.63 din 28 aprilie 2000, acte emise de Direcția

Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a județului

Timiș și deciziei nr.885 din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanțelor, cu

privire la obligația de a plăti suma de 39.166.967 lei reprezentând impozit pe

profit și majorări de întârziere în sumă de 84.300.336 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrative

contestate, pârâții au apreciat în mod eronat că ar fi înregistrat ilegal, pe

cheltuieli, suma de 237.402.164 lei reprezentând cheltuieli cu deplasarea în

străinătate, a personalului societății, deși acestea erau deductibile fiscal

deoarece sunt legate de realizarea veniturilor societății.

Curtea de Apel Timișoara – Secția comercială și de contencios administrativ,

prin sentința civilă nr.94/CA din 23 aprilie 2002, a admis acțiunea.

Hotărâre a fost atacată cu recurs de pârâți, susținând în

esență, că suma       cheltuielilor de deplasare

nu poate fi considerată deductibilă la calculul impozitului pe profit, întrucât

nu sunt aferente veniturilor realizate, și nu au fost înregistrate în

contabilitate în baza unor documente legal întocmite.

Recursul este fondat.

Legea nr.82/1991 a contabilității prevede în art.6 alin.2 că „orice operațiune

patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă

la baza înregistrării în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document

justificativ”.

Hotărârea Guvernului nr.518/1995 privind unele drepturi ale personalului român

trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar

prevede în art.12 că, justificarea sumelor cheltuite în valută, cu excepția

celor reprezentând drepturile de diurnă, se face pe bază de documente, iar în

situația în care, în unele țări potrivit practicii existente pe plan local nu

se eliberează documente sau acestea sunt reținute de autorități, sumele

cheltuite se justifică pe bază de declarație, pe proprie răspundere.

În cauză, reclamanta nu a depus declarații pe proprie răspundere pentru

justificarea sumelor cheltuite în valută, admisibile numai pentru situațiile în

care reclamanta ar fi făcut dovada că în țările în care s-au efectuat

deplasările nu se eliberează, potrivit practicii locale, documente

justificative sau că, aceste documente au fost reținute de autoritățile

respectivelor state.

Ordinele de deplasare, întocmite de reclamantă nu reprezintă documente

justificative în sensul prevederilor art.6 din Legea nr.82/1991, în condițiile

în care la acestea nu au fost anexate documente care să conțină viza trecerii

frontierei de stat, la ieșirea și intrarea în țară, pentru a se putea determina

perioada deplasării în străinătate, la calculul diurnei în valută, față de

datele înscrise în ordinul de deplasare, scopul  deplasării, cheltuielile

de transport (bilete de avion, de tren, bonuri de benzină) și alte cheltuieli

(fax, telefon, etc.).

În lipsa justificării cheltuielilor cu transportul, cazarea și a altor

cheltuieli, pe cale de consecință, nu se pot justifica nici cheltuielile cu

diurna.

Admițând acțiunea cu simpla motivare că, cheltuielile cu deplasarea în

străinătate a personalului se încadrează în limitele prevăzute de H.G.

nr.518/1995, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică.

Se impunea ca instanța să verifice mai întâi prin  probe suplimentare,

dispuse chiar din oficiu, dacă susținerile reclamantei sunt probate cu

documente justificative, potrivit prevederilor legale.

În consecință, s-a admis recursul, s-a casat sentința și s-a trimis cauza

aceleiași instanțe spre rejudecare.