ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 835/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond.

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la data de 27 februarie 2009, reclamanta SC „V.E.R.” SRL Jimbolia a solicitat în contradictoriu cu pârâții Biroul Vamal Jimbolia, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, Autoritatea Națională a Vămilor București și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, admiterea acțiunii, anularea Deciziei privind soluționarea contestației nr. 300 din 11 septembrie 2008 emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală și, în consecință, anularea parțială a Deciziilor pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 21, 22 și 23 din 14 iulie 2008, împreună cu Procesele-verbale nr. 2009, 2010 și 2011 din 14 iulie 2008, toate emise de către Biroul Vamal Jimbolia, în ceea ce privește obligațiile accesorii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a considerat că actele atacate au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 78 C. vam. comunitar și art. 100 din Legea nr. 86/2006, lipsește orice culpă în stabilirea obligațiilor suplimentare de plată, faptul generator de TVA nu este un impact. 2. Soluția instanței de fond.

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 238 din 6 iulie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC „V.E.R.” SRL, a anulat decizia privind soluționarea Contestației nr. 300 din 11 septembrie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, precum și Deciziile pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 21, 22 și 23 din 14 iulie 2008 și Procesele-verbale nr. 2009, nr. 2010 și 2011 din 14 iulie 2008 emise de Biroul Vamal Jimbolia cu privire la suma de 786.533 RON reprezentând majorări de întârziere la plata taxei pe valoarea adăugată și a dispus obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă a sumei de 786.533 RON, precum și la plata sumei de 7.550,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în perioada 1998 - 31 decembrie 2006, reclamanta SC „V.E.R.” SRL a introdus în România echipamente în regim de admitere temporară cu exonerare totală de la plata drepturilor de import și în regim de admitere temporară cu exonerare parțială de la partenerul social, V.E.C. GmbH, echipamente ce au rămas în România în baza unor contracte de procesare încheiate între societate și V.E.C. GmbH, conform prevederilor contractuale, echipamentele fiind puse la dispoziția societății reclamante cu titlu gratuit în vederea utilizării în procesul de producție.

Cu privire la controlul efectuat de organele vamale, s-a considerat că dreptul autorității vamale de a efectua controlul ulterior, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, nu este supus condiției existenței unor informații incomplete sau incorecte, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, iar impunerea majorărilor nu este condiționată de existența culpei debitorului. Cât privește fondul litigiului, instanța a constatat că reclamanta nu contestă obligația principală, respectiv aceea de plată a taxei pe valoarea adăugată, ci numai impunerea de către organele vamale a majorărilor de întârziere la plata acestei datorii fiscale și a contestat competența organelor vamale de a stabili obligația fiscală respectivă, în condițiile în care operațiunea în litigiu nu este de import.

Pe cale de consecință, s-a reținut că potrivit adresei din 19 decembrie 2006 emisă de către Direcția de Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor către Direcțiile Regionale Vamale, în cazul mărfurilor comunitare aflate în regimuri vamale suspensive, inițiate înainte de aderare și care se încheie după aderare, astfel cum este și cazul reclamantei în prezenta cauză, la punerea în liberă circulație a acestor mărfuri în situația în care declarantul este înregistrat în scopuri de TVA conform art. 153 din C. fisc., declarantul evidențiază TVA în declarația vamală fără să o plătească efectiv la autoritatea vamală (pct. 1 lit. e) din adresă), această interpretare dată textelor legale de către autoritatea centrală vamală specializată în astfel de operațiuni (respectiv de Direcția Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor) ce are caracter oficial și nu a fost contestată de autoritățile pârâte, confirmându-se astfel opinia reclamantei în sensul că nu are obligația de a plăti taxa pe valoarea adăugată la autoritatea vamală.

Instanța de fond a subliniat că starea de fapt a fost interpretată diferit de două autorități vamale, ceea ce contravine principiului certitudinii impunerii prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. c) din C. fisc. dar și art. 12 din același cod, articol ce consacră principiul bunei-credințe care guvernează relațiile dintre contribuabili și organele fiscale. 3. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs D.G.F.P. Timiș - Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea M.F.R. și în nume propriu și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara. I. În recursul declarat de D.G.F.P. Timiș se invocă: - excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește anularea debitului principal cuprins în Deciziile privind regularizarea situației nr. 21, 22 și 23 din 14 iulie 2008 emise de Biroul Vamal Jimbolia și se solicită, în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea excepției inadmisibilității se arată că, în procedura administrativă, reclamanta a contestat accesoriile TVA în cuantum de 786.533 RON, iar în cererea adresată instanței critică nelegalitatea emiterii actului și în ceea ce privește debitul principal, ori acesta nu a fost contestat. Referitor la criticile aduse soluției instanței de fond, se arată că agentul economic, pentru a încheia operațiunile vamale de admitere temporară inițiate înainte de aderarea României la UE, a depus declarație vamală de punere în liberă circulație și s-a trecut la efectuarea unui control ulterior al declarației vamale în cauză. S-a constatat, cu această ocazie, că acesta deși înscrisese în declarațiile vamale în căsuța 47 „mod de plată” codul 2, ceea ce înseamnă scutire/suspendare/amânare la plată, nu a depus certificatul de amânare de la plata TVA și nici nu a achitat suma reprezentând TVA datorată.

Pentru că nu a prezentat certificatul de amânare plată TVA, operațiunile au fost considerate ca fiind importuri și se pot calcula la controlul ulterior TVA, astfel că nu este vorba de importuri și nu poate fi calculat TVA. Organul vamal nu putea cunoaște, la momentul acordării liberului de vamă, faptul că reclamanta nu-și va îndeplini condițiile pentru a putea beneficia de facilitățile oferite în acel moment pentru admitere temporară. În acest fel au devenit aplicabile prevederile art. 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, iar în speță erau informații incomplete, respectiv lipsa certificatului de amânare la plata TVA și care dau dreptul organului de control să ia măsuri de regularizare a situației.

Se apreciază că se impune a se analiza dacă accesoriile aferente obligațiilor fiscale stabilite de controlul vamal ulterior sunt datorate de societate de la data declarației vamale de import sau se calculează începând cu data comunicării deciziei de regularizare prin care au fost individualizate obligațiile principale. În stabilirea datei de la care începe să curgă calculul obligației de plată accesorii aferente datoriei vamale sunt aplicabile prevederile art. 90 alin. (2) C. fisc. care prevăd că data declarației vamale acceptate este data înregistrării ei și ale art. 223 alin. (1) și (2) C. vam. al României care stabilesc că datoria vamală se naște în momentul acceptării declarației vamale, astfel că, în mod corect, majorările de întârziere au fost calculate de la data declarațiilor vamale de import, când a luat naștere datoria vamală.

S-a solicitat să fie respinse susținerile reclamantei potrivit cărora autoritatea vamală a acceptat și aprobat declarațiile vamale deoarece societatea este cea care a întocmit declarațiile vamale, în calitatea sa de „declarant” și având în vedere art. 87 din Legea nr. 86/2006, art. 85 din același act normativ și art. 130 alin. (1) din H.G. nr. 707/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului Vamal al României (declarantul răspunde pentru corectitudinea informațiilor înscrise în declarație), nu poate fi culpa organului fiscal că reclamanta nu a respectat regimul de admitere temporară iar în urma controlului ulterior au fost recalificate operațiunile. II. În recursul declarat de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale, în reprezentarea A.N.V., s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și respingerea acțiunii.

Se invocă faptul că instanța de fond a dat o hotărâre fără aplicarea corectă a prevederilor Codului Fiscal modificat. Deși instanța de fond a invocat adresa din 19 decembrie 2006 a A.N.V., nu s-a ținut seama de faptul că acea adresă relua dispoziția legală în vigoare la acel moment (art. 157 alin. (4) C. fisc.), dar textul a fost modificat prin O.U.G. nr. 22/2007, cu aplicabilitate de la 15 aprilie 2007, astfel că nu se mai poate discuta despre incidența acelei adrese, iar modificările au stabilit că nu se mai face plata efectivă la organele vamale a TVA numai dacă s-a obținut certificat de amânare la plată. La momentul depunerii declarației vamale de punere în liberă circulație (24 august 2007) erau în vigoare dispozițiile modificate ale art. 157 alin. (4) C. fisc.

Mai mult, organele vamale au solicitat reclamantei să depună certificatul de amânare a plății TVA, iar aceasta a comunicat (la 26 iunie 2008) că nu deține astfel de documente. Referitor la momentul de la care începe să curgă obligația de plată a accesoriilor aferente datoriei fiscale, s-au făcut referiri la art. 119, art. 120 alin. (1) C. proc. fisc., dar și art. 90 alin. (2) C. vam. al României, astfel că în materia obligațiilor vamale, scadența o reprezintă momentul nașterii datoriei vamale. Intimata SC „V.E.R.” SRL Jimbolia a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursurilor ca neîntemeiate. A fost depusă jurisprudența Curții Europene de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

4. Soluția instanței de fond. După examinarea motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursurile declarate pentru următoarele considerente: - mai întâi, instanța de recurs va analiza excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește anularea debitului principal și o va respinge deoarece așa cum a reținut și instanța de fond, reclamanta a contestat numai majorările de întârziere în sumă de 718.288 RON aferente TVA și nu debitul principal, în sumă de 1.843.796 RON. Este adevărat că unul dintre motivele pentru care reclamanta solicită exonerarea de plata majorărilor de întârziere este și acela că operațiunile efectuate, care ar fi generat plata TVA nu ar fi importuri, dar cu privire la acest motiv instanța de recurs se va pronunța atunci când va analiza legalitatea majorărilor de întârziere calculate și contestate în prezenta cauză.

Așa cum ambele părți o recunosc, sumele reprezentând TVA au fost achitate, ca și majorările de întârziere, iar sumele reprezentând TVA au și fost restituite reclamantei. - Referitor la motivele de recurs invocate de către cele două autorități publice acestea vor fi analizate împreună având în vedere că ele vizează aproape aceleași aspecte. Prezentul litigiu are la bază operațiuni vamale desfășurate de societatea reclamantă. Înainte de anul 2007, anul aderării României la U.E., societatea reclamantă a introdus în România echipamente în regim de admitere temporară cu exonerare totală de la plata drepturilor de import și în regim de admitere temporală cu exonerare parțială a acelorași drepturi.

După 1 ianuarie 2007 aceste bunuri au rămas în România în baza unor contracte încheiate, iar regimurile de admitere temporară cu exonerare totală sau parțială de la plata drepturilor de import au fost incluse prin punerea echipamentelor în liberă circulație în baza declarațiilor întocmite la 13 iunie 2007 și 24 august 2007 sub nr. 165, 176, 177. La momentul întocmirii declarațiilor vamale de către reclamantă, în căsuța „mod de plată” a fost înscris codul 2, ceea ce presupunea scutire/ suspendare/ amânare la plată, iar bunurile au primit liber de vamă. La un control ulterior al operațiunilor de punere în liberă circulație, organele vamale au constatat că această operațiune nu era scutită de plata TVA și, de aceea, au stabilit obligația achitării de către societatea reclamantă a sumei de 1.843.796 RON TVA și 718.288 RON - majorări de întârziere aferente TVA.

Referitor la obligația principală de plată a TVA, reclamanta nu a contestat această sumă ci numai majorările de întârziere. În aceste condiții, motivul invocat referitor la nelegalitatea majorărilor de întârziere pentru că faptul generator de TVA nu este un import nu poate fi analizat pentru că, dacă ar fi dorit să dovedească faptul că nu se impune obligarea plății TVA pentru că nu a avut loc o operațiune de import, atunci societatea reclamantă trebuia să conteste debitul principal, respectiv plata TVA. Însă, reclamanta a preferat să achite debitul principal reprezentând TVA, pentru că știa că acesta îi va fi restituit și să conteste numai majorările de întârziere, dar invocând ca principal motiv, tot lipsa importului de mărfuri care să genereze plata TVA.

Faptul că organele fiscale au procedat la restituirea TVA-ului plătit de reclamantă nu înseamnă o recunoaștere a culpei Autorității Naționale a Vămilor în obligarea reclamantei la plata TVA-ului aferent operațiunilor din prezenta cauză și nu s-a făcut altceva decât să se dispună restituirea TVA-ului plătit conform prevederilor art. și acesta nu este un motiv de anulare al majorărilor de întârziere ce sunt contestate în prezenta cauză. De altfel, chiar reclamanta a precizat că nu a contestat debitul principal pentru că a preferat o cale procedurală mult mai simplă și mai scurtă ca durată și care a avut ca efect restituirea sumei, respectiv, necontestarea debitului principal, achitarea acestuia și restituirea lui, ca urmare a unei cereri de rambursare TVA.

De altfel, nici instanța de fond nu a reținut faptul că nu s-ar datora majorări de întârziere pentru că faptul generator de TVA nu ar fi un import. Însă, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei plecând de la interpretarea dată de Direcția Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor în adresa din 19 decembrie 2006. Aceste susțineri ale instanței de fond referitoare la interpretarea diferită a unor dispoziții din lege dată de două autorități vamale nu pot fi reținute. Adresa din 19 decembrie 2006 nu a făcut altceva decât să redea textul art. 157 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, astfel cum acesta era reglementat la 19 decembrie 2006. Dar, la momentul depunerii declaraților vamale, respectiv la 13 iunie 2007 și 24 august 2007 și la cel al controlului ulterior, textul art. 157 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 era modificat de O.U.G.

nr. 22/2007 în sensul că: „Prin exceptare de la prevederile alin. (3), în perioada 15 aprilie 2007 - 31 decembrie 2008 inclusiv, nu se face plata efectivă la organele vamale de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153 care au obținut certificat de amânare de la plată, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice. Ce la data de 1 ianuarie 2009, prin exceptare de la prevederile alin. (3), nu se face plata efectivă la organele vamale de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153. Cum la data depunerii declarației vamale de punere în liberă circulație, textul art. 157 alin. (4) din C. fisc.

aveau o altă formă, nu se poate invoca interpretarea dată la 19 decembrie 2006 de către o structură autorității vamale, ci trebuie aplicat textul așa cum a fost modificat și cum era aplicabil de la 15 aprilie 2007. Reclamanta invocă în fața instanței de recurs, dar prin Concluziile scrise, faptul că modificările aduse art. 157 din C. fisc. prin O.U.G. nr. 22/2007 ar contraveni Directivei nr. 2006/112/CEE și, implicit, principiului supremației dreptului comunitar. Dar, în susținerea acestui punct de vedere, reclamanta face referire la Directiva nr. 2006/112/CEE, respectiv art. 30 alin. (1) care definește importul de mărfuri care înseamnă intrarea în Comunitate a unor bunuri care nu se află în libera circulație în sensul art. 24 din Tratat.

Or, așa cum am subliniat, instanța de fond, ca și în procedura administrativă, nu a fost învestită cu legalitatea stabilirii obligației de plată a TVA ca urmare a operațiunilor efectuate și, deci, nu se poate analiza dacă în cauză a fost vorba de un import sau nu de bunuri, astfel că nici instanța de recurs nu poate stabili dacă dispozițiile art. 157 din C. fisc., modificate prin O.U.G. nr. 22/2007, încalcă sau nu Directiva 2006/112/CEE sau să dea prioritatea dreptului comunitar în această chestiune. Mai mult, nici reclamanta nu poate invoca faptul că nu cunoștea prevederea legală în vigoare la momentul întocmirii declarației vamale de punere în liberă circulație. Pentru că pe această declarație vamală a fost indicat ca mod de plată codul 2, societatea reclamantă, pornind și de la prevederile art. 157 alin. (4) C. fisc., trebuia să obțină certificatul de a mânare la plată a TVA-ului.

Autoritatea vamală a solicitat, cu adresa din 25 iunie 2008, să prezinte o asemenea dovadă, dar chiar reclamanta cu adresa din 26 iunie 2008, a arătat că nu deținea documente în acest sens. Acesta este motivul pentru care s-au stabilit obligații suplimentare de plată și majorări de întârziere. În privința majorărilor de întârziere, instanța de fond, plecând de la interpretarea eronată a dispozițiilor legale, a considerat că există o încălcare a principiului certitudinii impunerii și a principiului bunei-credințe care guvernează relațiile dintre contribuabili și organele fiscale. În condițiile în care instanța de recurs a constatat că adresa din 19 decembrie 2006 nu putea fi invocată în cauză pentru că textul art. 157 alin. (4) din C. fisc.

a fost modificat începând cu luna aprilie 2007, nu se mai poate reține nici încălcarea celor două principii - respectiv certitudinea impunerii și al bunei-credințe. Se constată că instanța de fond a procedat la aplicarea unor principii generale, dar a ignorat textele legale care dau posibilitatea organelor fiscale să procedeze la calcularea majorărilor de întârziere. Astfel, potrivit art. 119 alin. (1) C. proc. fisc. „pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere”, iar conform art. 120 alin. (1) din același act normativ „majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență până la data stingerii sumei datorate, inclusiv”.

Prin urmare, pentru plata majorărilor de întârziere este important de stabilit data de la care încep acestea să curgă, iar art. 90 alin. (2) C. vam. al României arată că „dacă nu se prevede în mod expres altfel, data declarației vamale acceptate este data înregistrării ei și determină stabilirea și aplicarea tuturor dispozițiilor privind regimul vamal”. În conformitate cu prevederile art. 223 alin. (1) din același cod: „Datoria vamală de import ia naștere prin: a) punerea în liberă circulație a mărfurilor supuse drepturilor de import, b) plasarea unor astfel de mărfuri sub regimul de admitere temporară cu exonerarea parțială de drepturi de import”, iar alin. (2) prevede că „datoria vamală se naște în momentul acceptării declarației vamale în cauză”.

În raport de aceste dispoziții, organele vamale au procedat la calcularea majorărilor de întârziere de la data declarațiilor vamale de import când a luat naștere datoria vamală și nu se poate impune plata acestora numai de la data comunicării deciziei de regularizare prin care a fost individualizată obligația principală pentru că s-ar nesocoti aceste prevederi.

De asemenea, este importat de subliniat faptul că declarațiile vamale, potrivit art. 87 din Legea nr. 86/2006, pot fi făcute de orice persoană care este în măsură să prezinte mărfurile în cauză sau să facă posibilă prezentarea acestora autorității vamale competente, impusă cu toate documentele prevăzute pentru aplicarea dispozițiilor privind regimul vamal pentru care se declară mărfurile, iar, conform art. 85 din același act normativ, declarația se face pe un formulat aprobat de autoritatea vamală, se semnează de titularul operațiunii sau de reprezentantul său și conțin datele necesare aplicării dispozițiilor privind regimul vamal. Întreaga răspundere pentru corectitudinea informațiilor înscrise în declarație, pentru autenticitatea documentelor anexate și respectarea obligațiilor care decurg din plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat revine declarantului, respectiv fiecărei reclamante.

În momentul în care se acordă liberul de vamă, organele vamale fac un control fizic și documentar al mărfurilor, dar întreaga responsabilitate pentru cele consemnate în declarația vamală revine declarantului. Tocmai de aceea, așa cum prevede art. 78 C. vam. comunitar instituit prin Regulamentul CEE nr. 2913/1992 dar și art. 100 C. vam. al României, se dă posibilitatea organelor vamale să facă un „control ulterior” al declarațiilor vamale, control care vizează verificarea datelor și informațiilor cuprinse în declarație în raport de prevederile legale în domeniul vamal. Toate acestea sunt de natură să demonstreze faptul că susținerile reclamantei că nu datorează majorări de întârziere pentru că nu au nicio culpă în îndeplinirea obligațiilor legale sunt nefondate.

Referitor la invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în privința aplicării art. 6 din Convenție în cazul litigiilor fiscale, Înalta Curte subliniază faptul că chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se au în vedere „interesele financiare ale statului în materie fiscală, taxele fiind principala sursă de venit a statului”, iar „un sistem de impozitare bazat în principal pe informații furnizate de contribuabil nu ar funcționa în mod adecvat fără o anumită formă de sancțiune împotriva furnizării de informații inexacte sau incomplete 100%” (cauza Janosevic împotriva Suediei).

Chiar dacă se recunoaște o protecție sub aspectul „acuzației în materie penală”, în înțelesul art. 6 din Convenție, sub cele trei criterii care pot determina caracterizarea sancțiunilor fiscale drept „penale”, respectiv: clarificările juridice ale faptelor conform dreptului intern, natura faptei și natura și gradul de securitate al sancțiunii posibile, este de remarcat faptul că aceeași instanța europeană consideră că, în general, litigiile fiscale nu intră sub incidența obiectului „drepturilor și obligațiilor” conform art. 6 din Convenție, în pofida efectelor pecuniare pe care le produc în mod necesar asupra contribuabilului (cauza Janosevic împotriva Suediei).

Este adevărat că cerințele procesului echitabil impuse de art. 6 din Convenție cer instanțelor naționale să analizeze sancțiunile „penale” de tipul penalităților fiscale, chiar dacă o asemenea posibilitate este sau nu prevăzută de legislația națională, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statele membre pentru că nu au făcut acest lucru (cauza Janosevic împotriva Suediei), dar în speță, instanțele tocmai acest lucru l-au analizat, respectiv legalitatea obligării la plata majorărilor de întârziere. Însă, societatea reclamantă nu a contestat cuantumul acestor majorări și nu a solicitat diminuarea lor pentru că ar fi excesive, ci a invocat permanent lipsa culpei sale în neplata TVA-ului și, implicit, a majorărilor de întârziere.

Or, am prezentat anterior motivele pentru care instanța de recurs consideră că reclamanta datorează majorările de întârziere calculate de organele vamale. Nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la încălcarea principiilor consacrate în jurisprudența comunitară, respectiv, principiul certitudinii impunerii și cel al proporționalității. Într-adevăr, potrivit principiului certitudinii impunerii, organele fiscale au obligația de a informa contribuabilul cu privire la termenele, modalitatea și sumele de plată care trebuie să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, astfel încât aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

În speță, organele fiscale, în urma controlului ulterior al declarațiilor, control prevăzut atât de Codul vamal comunitar cât și de Codul vamal al României, a întocmit procese-verbale de control și decizii pentru regularizarea situației, acte ce au fost comunicate reclamantei, unde au fost stabilite sumele ce reprezentau TVA-ul de plată și majorările și penalitățile calculate, cu indicarea datelor scadente și a modului de calcul al majorărilor. Și principiul proporționalității a fost respectat pentru că modul de calcul al majorărilor de întârziere este același pentru toți contribuabilii care nu achită taxele către stat la datele scadente.

Nu se poate vorbi de lipsa oricărui prejudiciu adus bugetului statului sau de o recunoaștere a propriei culpe a organelor fiscale care u restituit TVA-ul achitat de reclamantă pentru că, în logica societății reclamante, organele vamale sau fiscale nu ar putea să solicite achitarea TVA, în urma unui control ulterior, pentru că oricum sumele achitate se restituie. TVA-ul, potrivit art. …… din Codul fiscal, este un impozit indirect datorat bugetului statului și care este restituit, în condițiile legii, dar acesta trebuie plătit la orice livrare de mărfuri, tot în condițiile legii și neplata acestuia duce la calcularea de majorări de întârziere.

Cum majorările de întârziere au fost calculate cu respectarea prevederilor legale și pentru că instanțele nu au fost învestite cu verificarea legalității stabilirii debitului principal, se constată că soluția instanței de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor legale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civilă. De aceea, vor fi admise recursurile declarate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi modificată sentința atacată și respinsă cererea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva Sentinței civile nr. 238 din 6 iulie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.