ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 835/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 835/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel

Timișoara la data de 27 februarie 2009, reclamanta SC „V.E.R.” SRL Jimbolia a

solicitat în contradictoriu cu pârâții Biroul Vamal Jimbolia, Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, Autoritatea Națională a

Vămilor București și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor, admiterea acțiunii, anularea Deciziei

privind soluționarea contestației nr. 300 din 11 septembrie 2008 emisă de către

Agenția Națională de Administrare Fiscală și, în consecință, anularea parțială

a Deciziilor pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare

stabilite de controlul vamal nr. 21, 22 și 23 din 14 iulie 2008, împreună cu

Procesele-verbale nr. 2009, 2010 și 2011 din 14 iulie 2008, toate emise de

către Biroul Vamal Jimbolia, în ceea ce privește obligațiile accesorii, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a considerat că actele atacate au fost emise cu încălcarea

prevederilor art. 78 C. vam. comunitar și art. 100 din Legea nr. 86/2006,

lipsește orice culpă în stabilirea obligațiilor suplimentare de plată, faptul

generator de TVA nu este un impact.

de fond.

Curtea de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr.

238 din 6 iulie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC „V.E.R.” SRL,

a anulat decizia privind soluționarea Contestației nr. 300 din 11 septembrie

2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor, precum și Deciziile pentru regularizarea

situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 21,

22 și 23 din 14 iulie 2008 și Procesele-verbale nr. 2009, nr. 2010 și 2011 din

14 iulie 2008 emise de Biroul Vamal Jimbolia cu privire la suma de 786.533 RON

reprezentând majorări de întârziere la plata taxei pe valoarea adăugată și a

dispus obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă a sumei de 786.533

RON, precum și la plata sumei de 7.550,55 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că, în perioada 1998 - 31 decembrie 2006, reclamanta

SC „V.E.R.” SRL a introdus în România echipamente în regim de admitere

temporară cu exonerare totală de la plata drepturilor de import și în regim de

admitere temporară cu exonerare parțială de la partenerul social, V.E.C. GmbH,

echipamente ce au rămas în România în baza unor contracte de procesare

încheiate între societate și V.E.C. GmbH, conform prevederilor contractuale,

echipamentele fiind puse la dispoziția societății reclamante cu titlu gratuit

în vederea utilizării în procesul de producție.

Cu privire la

controlul efectuat de organele vamale, s-a considerat că dreptul autorității

vamale de a efectua controlul ulterior, într-o perioadă de 5 ani de la

acordarea liberului de vamă, nu este supus condiției existenței unor informații

incomplete sau incorecte, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 100 alin.

(3) din Legea nr. 86/2006, iar impunerea majorărilor nu este condiționată de

existența culpei debitorului.

Cât privește fondul

litigiului, instanța a constatat că reclamanta nu contestă obligația

principală, respectiv aceea de plată a taxei pe valoarea adăugată, ci numai

impunerea de către organele vamale a majorărilor de întârziere la plata acestei

datorii fiscale și a contestat competența organelor vamale de a stabili

obligația fiscală respectivă, în condițiile în care operațiunea în litigiu nu

este de import.

Pe cale de

consecință, s-a reținut că potrivit adresei din 19 decembrie 2006 emisă de

către Direcția de Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul Autorității

Naționale a Vămilor către Direcțiile Regionale Vamale, în cazul mărfurilor

comunitare aflate în regimuri vamale suspensive, inițiate înainte de aderare și

care se încheie după aderare, astfel cum este și cazul reclamantei în prezenta

cauză, la punerea în liberă circulație a acestor mărfuri în situația în care

declarantul este înregistrat în scopuri de TVA conform art. 153 din C. fisc.,

declarantul evidențiază TVA în declarația vamală fără să o plătească efectiv la

autoritatea vamală (pct. 1 lit. e) din adresă), această interpretare dată

textelor legale de către autoritatea centrală vamală specializată în astfel de

operațiuni (respectiv de Direcția Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul

Autorității Naționale a Vămilor) ce are caracter oficial și nu a fost

contestată de autoritățile pârâte, confirmându-se astfel opinia reclamantei în

sensul că nu are obligația de a plăti taxa pe valoarea adăugată la autoritatea

vamală.

Instanța de fond a

subliniat că starea de fapt a fost interpretată diferit de două autorități

vamale, ceea ce contravine principiului certitudinii impunerii prevăzută de

art. 3 alin. (1) lit. c) din C. fisc. dar și art. 12 din același cod, articol

ce consacră principiul bunei-credințe care guvernează relațiile dintre

contribuabili și organele fiscale.

exercitată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs D.G.F.P. Timiș - Agenția Națională de Administrare

Fiscală, în reprezentarea M.F.R. și în nume propriu și Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara.

I. În recursul

declarat de D.G.F.P. Timiș se invocă:

- excepția

inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește anularea debitului principal

cuprins în Deciziile privind regularizarea situației nr. 21, 22 și 23 din 14

iulie 2008 emise de Biroul Vamal Jimbolia și se solicită, în subsidiar,

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea excepției

inadmisibilității se arată că, în procedura administrativă, reclamanta a

contestat accesoriile TVA în cuantum de 786.533 RON, iar în cererea adresată

instanței critică nelegalitatea emiterii actului și în ceea ce privește debitul

principal, ori acesta nu a fost contestat.

Referitor la

criticile aduse soluției instanței de fond, se arată că agentul economic,

pentru a încheia operațiunile vamale de admitere temporară inițiate înainte de

aderarea României la UE, a depus declarație vamală de punere în liberă

circulație și s-a trecut la efectuarea unui control ulterior al declarației

vamale în cauză.

S-a constatat, cu

această ocazie, că acesta deși înscrisese în declarațiile vamale în căsuța 47

„mod de plată” codul 2, ceea ce înseamnă scutire/suspendare/amânare la plată,

nu a depus certificatul de amânare de la plata TVA și nici nu a achitat suma

reprezentând TVA datorată.

Pentru că nu a

prezentat certificatul de amânare plată TVA, operațiunile au fost considerate

ca fiind importuri și se pot calcula la controlul ulterior TVA, astfel că nu

este vorba de importuri și nu poate fi calculat TVA.

Organul vamal nu

putea cunoaște, la momentul acordării liberului de vamă, faptul că reclamanta

nu-și va îndeplini condițiile pentru a putea beneficia de facilitățile oferite

în acel moment pentru admitere temporară.

În acest fel au

devenit aplicabile prevederile art. 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, iar în

speță erau informații incomplete, respectiv lipsa certificatului de amânare la

plata TVA și care dau dreptul organului de control să ia măsuri de regularizare

a situației.

Se apreciază că se

impune a se analiza dacă accesoriile aferente obligațiilor fiscale stabilite de

controlul vamal ulterior sunt datorate de societate de la data declarației

vamale de import sau se calculează începând cu data comunicării deciziei de

regularizare prin care au fost individualizate obligațiile principale.

În stabilirea datei

de la care începe să curgă calculul obligației de plată accesorii aferente

datoriei vamale sunt aplicabile prevederile art. 90 alin. (2) C. fisc. care

prevăd că data declarației vamale acceptate este data înregistrării ei și ale

art. 223 alin. (1) și (2) C. vam. al României care stabilesc că datoria vamală

se naște în momentul acceptării declarației vamale, astfel că, în mod corect,

majorările de întârziere au fost calculate de la data declarațiilor vamale de

import, când a luat naștere datoria vamală.

S-a solicitat să fie

respinse susținerile reclamantei potrivit cărora autoritatea vamală a acceptat

și aprobat declarațiile vamale deoarece societatea este cea care a întocmit

declarațiile vamale, în calitatea sa de „declarant” și având în vedere art. 87

din Legea nr. 86/2006, art. 85 din același act normativ și art. 130 alin. (1)

din H.G. nr. 707/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului

Vamal al României (declarantul răspunde pentru corectitudinea informațiilor

înscrise în declarație), nu poate fi culpa organului fiscal că reclamanta nu a

respectat regimul de admitere temporară iar în urma controlului ulterior au

fost recalificate operațiunile.

II. În recursul

declarat de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale, în

reprezentarea A.N.V., s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței

și respingerea acțiunii.

Se invocă faptul că instanța

de fond a dat o hotărâre fără aplicarea corectă a prevederilor Codului Fiscal

modificat.

Deși instanța de fond

a invocat adresa din 19 decembrie 2006 a A.N.V., nu s-a ținut seama de faptul

că acea adresă relua dispoziția legală în vigoare la acel moment (art. 157

alin. (4) C. fisc.), dar textul a fost modificat prin O.U.G. nr. 22/2007, cu

aplicabilitate de la 15 aprilie 2007, astfel că nu se mai poate discuta despre

incidența acelei adrese, iar modificările au stabilit că nu se mai face plata

efectivă la organele vamale a TVA numai dacă s-a obținut certificat de amânare

la plată.

La momentul depunerii

declarației vamale de punere în liberă circulație (24 august 2007) erau în

vigoare dispozițiile modificate ale art. 157 alin. (4) C. fisc.

Mai mult, organele

vamale au solicitat reclamantei să depună certificatul de amânare a plății TVA,

iar aceasta a comunicat (la 26 iunie 2008) că nu deține astfel de documente.

Referitor la momentul

de la care începe să curgă obligația de plată a accesoriilor aferente datoriei

fiscale, s-au făcut referiri la art. 119, art. 120 alin. (1) C. proc. fisc.,

dar și art. 90 alin. (2) C. vam. al României, astfel că în materia obligațiilor

vamale, scadența o reprezintă momentul nașterii datoriei vamale.

Intimata SC „V.E.R.”

SRL Jimbolia a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursurilor ca

neîntemeiate.

A fost depusă

jurisprudența Curții Europene de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor

Omului.

de fond.

După examinarea

motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta

Curte de Casație și Justiție va admite recursurile declarate pentru următoarele

considerente:

- mai întâi, instanța

de recurs va analiza excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește

anularea debitului principal și o va respinge deoarece așa cum a reținut și

instanța de fond, reclamanta a contestat numai majorările de întârziere în sumă

de 718.288 RON aferente TVA și nu debitul principal, în sumă de 1.843.796 RON.

Este adevărat că unul

dintre motivele pentru care reclamanta solicită exonerarea de plata majorărilor

de întârziere este și acela că operațiunile efectuate, care ar fi generat plata

TVA nu ar fi importuri, dar cu privire la acest motiv instanța de recurs se va

pronunța atunci când va analiza legalitatea majorărilor de întârziere calculate

și contestate în prezenta cauză.

Așa cum ambele părți

o recunosc, sumele reprezentând TVA au fost achitate, ca și majorările de

întârziere, iar sumele reprezentând TVA au și fost restituite reclamantei.

- Referitor la

motivele de recurs invocate de către cele două autorități publice acestea vor

fi analizate împreună având în vedere că ele vizează aproape aceleași aspecte.

Prezentul litigiu are

la bază operațiuni vamale desfășurate de societatea reclamantă.

Înainte de anul 2007,

anul aderării României la U.E., societatea reclamantă a introdus în România

echipamente în regim de admitere temporară cu exonerare totală de la plata

drepturilor de import și în regim de admitere temporală cu exonerare parțială a

acelorași drepturi.

După 1 ianuarie 2007

aceste bunuri au rămas în România în baza unor contracte încheiate, iar

regimurile de admitere temporară cu exonerare totală sau parțială de la plata

drepturilor de import au fost incluse prin punerea echipamentelor în liberă

circulație în baza declarațiilor întocmite la 13 iunie 2007 și 24 august 2007

sub nr. 165, 176, 177.

La momentul

întocmirii declarațiilor vamale de către reclamantă, în căsuța „mod de plată” a

fost înscris codul 2, ceea ce presupunea scutire/ suspendare/ amânare la plată,

iar bunurile au primit liber de vamă.

La un control

ulterior al operațiunilor de punere în liberă circulație, organele vamale au

constatat că această operațiune nu era scutită de plata TVA și, de aceea, au

stabilit obligația achitării de către societatea reclamantă a sumei de

1.843.796 RON TVA și 718.288 RON - majorări de întârziere aferente TVA.

Referitor la

obligația principală de plată a TVA, reclamanta nu a contestat această sumă ci

numai majorările de întârziere.

În aceste condiții,

motivul invocat referitor la nelegalitatea majorărilor de întârziere pentru că

faptul generator de TVA nu este un import nu poate fi analizat pentru că, dacă

ar fi dorit să dovedească faptul că nu se impune obligarea plății TVA pentru că

nu a avut loc o operațiune de import, atunci societatea reclamantă trebuia să

conteste debitul principal, respectiv plata TVA.

Însă, reclamanta a

preferat să achite debitul principal reprezentând TVA, pentru că știa că acesta

îi va fi restituit și să conteste numai majorările de întârziere, dar invocând

ca principal motiv, tot lipsa importului de mărfuri care să genereze plata TVA.

Faptul că organele

fiscale au procedat la restituirea TVA-ului plătit de reclamantă nu înseamnă o

recunoaștere a culpei Autorității Naționale a Vămilor în obligarea reclamantei

la plata TVA-ului aferent operațiunilor din prezenta cauză și nu s-a făcut

altceva decât să se dispună restituirea TVA-ului plătit conform prevederilor

art. și acesta nu este un motiv de anulare al majorărilor de întârziere ce sunt

contestate în prezenta cauză.

De altfel, chiar

reclamanta a precizat că nu a contestat debitul principal pentru că a preferat

o cale procedurală mult mai simplă și mai scurtă ca durată și care a avut ca

efect restituirea sumei, respectiv, necontestarea debitului principal,

achitarea acestuia și restituirea lui, ca urmare a unei cereri de rambursare

TVA.

De altfel, nici

instanța de fond nu a reținut faptul că nu s-ar datora majorări de întârziere

pentru că faptul generator de TVA nu ar fi un import.

Însă, instanța de

fond a admis acțiunea reclamantei plecând de la interpretarea dată de Direcția

Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor în

adresa din 19 decembrie 2006.

Aceste susțineri ale

instanței de fond referitoare la interpretarea diferită a unor dispoziții din

lege dată de două autorități vamale nu pot fi reținute.

Adresa din 19

decembrie 2006 nu a făcut altceva decât să redea textul art. 157 alin. (4) din

Legea nr. 571/2003, astfel cum acesta era reglementat la 19 decembrie 2006.

Dar, la momentul

depunerii declaraților vamale, respectiv la 13 iunie 2007 și 24 august 2007 și

la cel al controlului ulterior, textul art. 157 alin. (4) din Legea nr.

571/2003 era modificat de O.U.G. nr. 22/2007 în sensul că:

„Prin exceptare de la

prevederile alin. (3), în perioada 15 aprilie 2007 - 31 decembrie 2008

inclusiv, nu se face plata efectivă la organele vamale de către persoanele

impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153 care au obținut

certificat de amânare de la plată, în condițiile stabilite prin ordin al

ministrului finanțelor publice. Ce la data de 1 ianuarie 2009, prin exceptare

de la prevederile alin. (3), nu se face plata efectivă la organele vamale de

către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153.

Cum la data depunerii

declarației vamale de punere în liberă circulație, textul art. 157 alin. (4)

din C. fisc. aveau o altă formă, nu se poate invoca interpretarea dată la 19

decembrie 2006 de către o structură autorității vamale, ci trebuie aplicat

textul așa cum a fost modificat și cum era aplicabil de la 15 aprilie 2007.

Reclamanta invocă în

fața instanței de recurs, dar prin Concluziile scrise, faptul că modificările

aduse art. 157 din C. fisc. prin O.U.G. nr. 22/2007 ar contraveni Directivei

nr. 2006/112/CEE și, implicit, principiului supremației dreptului comunitar.

Dar, în susținerea

acestui punct de vedere, reclamanta face referire la Directiva nr.

2006/112/CEE, respectiv art. 30 alin. (1) care definește importul de mărfuri

care înseamnă intrarea în Comunitate a unor bunuri care nu se află în libera

circulație în sensul art. 24 din Tratat.

Or, așa cum am

subliniat, instanța de fond, ca și în procedura administrativă, nu a fost

învestită cu legalitatea stabilirii obligației de plată a TVA ca urmare a

operațiunilor efectuate și, deci, nu se poate analiza dacă în cauză a fost

vorba de un import sau nu de bunuri, astfel că nici instanța de recurs nu poate

stabili dacă dispozițiile art. 157 din C. fisc., modificate prin O.U.G. nr.

22/2007, încalcă sau nu Directiva 2006/112/CEE sau să dea prioritatea dreptului

comunitar în această chestiune.

Mai mult, nici

reclamanta nu poate invoca faptul că nu cunoștea prevederea legală în vigoare

la momentul întocmirii declarației vamale de punere în liberă circulație.

Pentru că pe această

declarație vamală a fost indicat ca mod de plată codul 2, societatea

reclamantă, pornind și de la prevederile art. 157 alin. (4) C. fisc., trebuia

să obțină certificatul de a mânare la plată a TVA-ului.

Autoritatea vamală a

solicitat, cu adresa din 25 iunie 2008, să prezinte o asemenea dovadă, dar

chiar reclamanta cu adresa din 26 iunie 2008, a arătat că nu deținea documente

în acest sens.

Acesta este motivul

pentru care s-au stabilit obligații suplimentare de plată și majorări de

întârziere.

În privința

majorărilor de întârziere, instanța de fond, plecând de la interpretarea

eronată a dispozițiilor legale, a considerat că există o încălcare a

principiului certitudinii impunerii și a principiului bunei-credințe care

guvernează relațiile dintre contribuabili și organele fiscale.

În condițiile în care

instanța de recurs a constatat că adresa din 19 decembrie 2006 nu putea fi

invocată în cauză pentru că textul art. 157 alin. (4) din C. fisc. a fost modificat

începând cu luna aprilie 2007, nu se mai poate reține nici încălcarea celor

două principii - respectiv certitudinea impunerii și al bunei-credințe.

Se constată că

instanța de fond a procedat la aplicarea unor principii generale, dar a ignorat

textele legale care dau posibilitatea organelor fiscale să procedeze la

calcularea majorărilor de întârziere.

Astfel, potrivit art.

119 alin. (1) C. proc. fisc. „pentru neachitarea la termenul de scadență de

către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări

de întârziere”, iar conform art. 120 alin. (1) din același act normativ

„majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere,

începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență până la data

stingerii sumei datorate, inclusiv”.

Prin urmare, pentru

plata majorărilor de întârziere este important de stabilit data de la care

încep acestea să curgă, iar art. 90 alin. (2) C. vam. al României arată că

„dacă nu se prevede în mod expres altfel, data declarației vamale acceptate

este data înregistrării ei și determină stabilirea și aplicarea tuturor

dispozițiilor privind regimul vamal”.

În conformitate cu

prevederile art. 223 alin. (1) din același cod: „Datoria vamală de import ia

naștere prin:

a) punerea în liberă

circulație a mărfurilor supuse drepturilor de import,

b) plasarea unor

astfel de mărfuri sub regimul de admitere temporară cu exonerarea parțială de

drepturi de import”, iar alin. (2) prevede că „datoria vamală se naște în

momentul acceptării declarației vamale în cauză”.

În raport de aceste

dispoziții, organele vamale au procedat la calcularea majorărilor de întârziere

de la data declarațiilor vamale de import când a luat naștere datoria vamală și

nu se poate impune plata acestora numai de la data comunicării deciziei de

regularizare prin care a fost individualizată obligația principală pentru că

s-ar nesocoti aceste prevederi.

De asemenea, este

importat de subliniat faptul că declarațiile vamale, potrivit art. 87 din Legea

nr. 86/2006, pot fi făcute de orice persoană care este în măsură să prezinte

mărfurile în cauză sau să facă posibilă prezentarea acestora autorității vamale

competente, impusă cu toate documentele prevăzute pentru aplicarea

dispozițiilor privind regimul vamal pentru care se declară mărfurile, iar,

conform art. 85 din același act normativ, declarația se face pe un formulat

aprobat de autoritatea vamală, se semnează de titularul operațiunii sau de

reprezentantul său și conțin datele necesare aplicării dispozițiilor privind

regimul vamal.

Întreaga răspundere

pentru corectitudinea informațiilor înscrise în declarație, pentru

autenticitatea documentelor anexate și respectarea obligațiilor care decurg din

plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat revine declarantului, respectiv

fiecărei reclamante.

În momentul în care

se acordă liberul de vamă, organele vamale fac un control fizic și documentar

al mărfurilor, dar întreaga responsabilitate pentru cele consemnate în

declarația vamală revine declarantului.

Tocmai de aceea, așa

cum prevede art. 78 C. vam. comunitar instituit prin Regulamentul CEE nr.

2913/1992 dar și art. 100 C. vam. al României, se dă posibilitatea organelor

vamale să facă un „control ulterior” al declarațiilor vamale, control care

vizează verificarea datelor și informațiilor cuprinse în declarație în raport

de prevederile legale în domeniul vamal.

Toate acestea sunt de

natură să demonstreze faptul că susținerile reclamantei că nu datorează

majorări de întârziere pentru că nu au nicio culpă în îndeplinirea obligațiilor

legale sunt nefondate.

Referitor la

invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în privința

aplicării art. 6 din Convenție în cazul litigiilor fiscale, Înalta Curte

subliniază faptul că chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că

se au în vedere „interesele financiare ale statului în materie fiscală, taxele

fiind principala sursă de venit a statului”, iar „un sistem de impozitare bazat

în principal pe informații furnizate de contribuabil nu ar funcționa în mod

adecvat fără o anumită formă de sancțiune împotriva furnizării de informații

inexacte sau incomplete 100%” (cauza Janosevic împotriva Suediei).

Chiar dacă se

recunoaște o protecție sub aspectul „acuzației în materie penală”, în înțelesul

art. 6 din Convenție, sub cele trei criterii care pot determina caracterizarea

sancțiunilor fiscale drept „penale”, respectiv: clarificările juridice ale

faptelor conform dreptului intern, natura faptei și natura și gradul de

securitate al sancțiunii posibile, este de remarcat faptul că aceeași instanța

europeană consideră că, în general, litigiile fiscale nu intră sub incidența

obiectului „drepturilor și obligațiilor” conform art. 6 din Convenție, în

pofida efectelor pecuniare pe care le produc în mod necesar asupra

contribuabilului (cauza Janosevic împotriva Suediei).

Este adevărat că

cerințele procesului echitabil impuse de art. 6 din Convenție cer instanțelor

naționale să analizeze sancțiunile „penale” de tipul penalităților fiscale,

chiar dacă o asemenea posibilitate este sau nu prevăzută de legislația

națională, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statele membre

pentru că nu au făcut acest lucru (cauza Janosevic împotriva Suediei), dar în

speță, instanțele tocmai acest lucru l-au analizat, respectiv legalitatea

obligării la plata majorărilor de întârziere.

Însă, societatea

reclamantă nu a contestat cuantumul acestor majorări și nu a solicitat

diminuarea lor pentru că ar fi excesive, ci a invocat permanent lipsa culpei

sale în neplata TVA-ului și, implicit, a majorărilor de întârziere.

Or, am prezentat

anterior motivele pentru care instanța de recurs consideră că reclamanta

datorează majorările de întârziere calculate de organele vamale.

Nu pot fi reținute

nici susținerile referitoare la încălcarea principiilor consacrate în jurisprudența

comunitară, respectiv, principiul certitudinii impunerii și cel al

proporționalității.

Într-adevăr, potrivit

principiului certitudinii impunerii, organele fiscale au obligația de a informa

contribuabilul cu privire la termenele, modalitatea și sumele de plată care

trebuie să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, astfel încât aceștia

să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, să poată determina

influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

În speță, organele

fiscale, în urma controlului ulterior al declarațiilor, control prevăzut atât

de Codul vamal comunitar cât și de Codul vamal al României, a întocmit

procese-verbale de control și decizii pentru regularizarea situației, acte ce

au fost comunicate reclamantei, unde au fost stabilite sumele ce reprezentau

TVA-ul de plată și majorările și penalitățile calculate, cu indicarea datelor

scadente și a modului de calcul al majorărilor.

Și principiul

proporționalității a fost respectat pentru că modul de calcul al majorărilor de

întârziere este același pentru toți contribuabilii care nu achită taxele către

stat la datele scadente.

Nu se poate vorbi de

lipsa oricărui prejudiciu adus bugetului statului sau de o recunoaștere a

propriei culpe a organelor fiscale care u restituit TVA-ul achitat de

reclamantă pentru că, în logica societății reclamante, organele vamale sau

fiscale nu ar putea să solicite achitarea TVA, în urma unui control ulterior,

pentru că oricum sumele achitate se restituie.

TVA-ul, potrivit art.

…… din Codul fiscal, este un impozit indirect datorat bugetului statului și

care este restituit, în condițiile legii, dar acesta trebuie plătit la orice

livrare de mărfuri, tot în condițiile legii și neplata acestuia duce la

calcularea de majorări de întârziere.

Cum majorările de

întârziere au fost calculate cu respectarea prevederilor legale și pentru că

instanțele nu au fost învestite cu verificarea legalității stabilirii debitului

principal, se constată că soluția instanței de fond a fost dată cu încălcarea

prevederilor legale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedura

civilă.

De aceea, vor fi

admise recursurile declarate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art.

20 din Legea nr. 554/2004, va fi modificată sentința atacată și respinsă

cererea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de Autoritatea Națională a

Vămilor împotriva Sentinței civile nr. 238 din 6 iulie 2009 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2010.