ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1395/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Timiș solicitând să se anuleze Decizia nr. 1856/238 din 30 iulie 2010 emisă de către A.N.A.F. - D.G.F.P. Timiș, prin care s-a soluționat contestația formulată de reclamantă și înregistrată sub nr. 22155 din 10 iunie 2010, împotriva Deciziei de impunere nr. 319 din 10 mai 2010; anularea Deciziei de impunere nr. 319 din 10 mai 2010 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală înregistrat la D.G.F.P. Timiș cu nr. 5436 din 10 mai 2010 și recunoașterea ca deductibilă a sumei reprezentând T.V.A.

în cuantum de 1.698.170 lei achitat în vamă pentru punerea în liberă circulație a unor echipamente folosite în activitatea economică a reclamantei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința civilă nr. 213 din 10 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.R. SRL Jimbolia în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș. A anulat ca nelegală Decizia nr. 1856/238 din 30 iulie 2010 și Decizia de impunere fiscală nr. 319 din 10 mai 2010 emise de pârâtă și a constatat ca deductibilă suma de 1.698.170 lei cu titlu de T.V.A., achitată de reclamantă în vamă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: - potrivit probelor dosarului, reclamanta a depus la A.F.C.M.

Timișoara, o cerere de rambursare de T.V.A. și începând cu data de 3 martie 2011), pârâta D.G.F.P. Timiș a efectuat la aceasta o inspecție fiscală pentru a verifica modul de stabilire a soldului sumei negative de T.V.A., solicitată la rambursare prin deconturile de T.V.A. aferente perioadei aprilie - iunie 2008 și urmare la acest control fiscal s-a emis Decizia de impunere fiscală nr. 319 din 10 mai 2010, prin care a obligat reclamanta la plata unei TVA suplimentară de 1.699.170 lei, considerând ca nedeductibilă această taxă, achitată în vamă de reclamantă pentru punerea în liberă circulație a unor echipamente folosite în activitatea sa economică; - din conținutul raportului de inspecție fiscală și din decizia de impunere atacată în cauză rezultă că pârâta a respins cererea de rambursare a T.V.A.

în sumă de 1.698.170 lei reținându-se că, pentru desfășurarea activității sale de producție, reclamanta a introdus în România, înainte de anul 2007, echipamente de producție și diverse bunuri în regim de admitere temporară cu exonerare totală sau parțială de la plata drepturilor de import, în baza contractelor de leasing operațional și de l. încheiate cu cei 2 parteneri contractuali, respectiv V.E.C.G. și V.E.W.G.

(ulterior transformat in W.G.); - a constatat prima instanță că, într-adevăr, reclamanta a introdus în țară, anterior anului 2007, bunuri necesare producției sale, în baza unor contracte de leasing operațional și de l. încheiate cu parteneri germani, într-un regim vamal de admitere temporară cu exonerare totală sau parțială de la plata drepturilor de import și în anul 2007, deși reclamanta nu a avut calitatea de proprietar al bunurilor introduse în țară anterior anului 2007, conform contractelor susmenționate, a pus în liberă circulație în România, respectivele bunuri, prin declarațiuni vamale, închizând astfel regimurile vamale temporare, însă fără a achita taxele aferente vamale și nici T.V.A.; - suma de 1.698.170 lei TVA aflată în prezenta cauză, face parte din suma totală de 8.333.415 lei achitată de reclamantă autorității vamale, așa cum s-a stabilit prin procesele verbale încheiate de organul vamal, analizate și de pârâta D.G.F.P.

Timiș (fila 63); - procesele - verbale încheiate în anul 2008 de autoritatea vamală care au impus-o pe reclamantă la plata T.V.A din litigiu constituie titluri de creanță vamală, cu caracter obligatoriu, și producătoare de efecte juridice, așa cum prevede art. 4 alin. (1) pct. 9 C. vam., care definind termenul de decizie vamală, prevede că aceasta reprezintă orice act oficial al autorității vamale privind reglementările vamale, referitor la un anumit caz, care produce efecte juridice asupra uneia sau mai multor persoane identificate sau identificabile, inclusiv informațiile tarifare obligatorii și informațiile obligatorii în materie de origine. - a apreciat prima instanță că pentru soluționarea problemei din litigiu se impune a se invoca și prevederile art. 101 alin. (1) și (2) C. vam., care dispune că punerea în libera circulație conferă mărfurilor străine statutul vamal de mărfuri românești.

Punerea în libera circulație atrage aplicarea măsurilor de politică comercială și îndeplinirea formalităților vamale prevăzute pentru importul mărfurilor, precum și încasarea oricăror drepturi legal datorate; - prin plata drepturilor de import, reclamanta a realizat un import, Codul vamal nefăcând nici o distincție cu privire la noțiunea de "import", după cum persoana importatorului este sau nu proprietarul bunurilor importate, așa cum rezultă din conținutul art. 4 al C. vam., unde se definesc termenii și expresiile folosite în acest cod. 2. Calea de atac exercitată 2.1. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Timiș, care a invocat în mod generic, dispozițiile art. 289 și următoarele C. proc.

civ., susținând în esență, critici care pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia o hotărâre poate fi recurată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Astfel, susține autoritatea fiscală recurentă, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 151 1 din C. fisc. și ale pct. 59 din Normele de aplicare a Codului fiscal. De asemenea, instanța de fond a ignorat faptul că în conținutul contractelor încheiate cu partenerii germani, se menționează că proprietarii bunurilor rămân firmele din Germania, astfel că societatea comercială reclamantă nu a avut calitatea de importator în scopul taxei pe valoarea adăugată, neavând dreptul de deducere pentru T.V.A.

achitată în vamă. În concluzie, autoritatea fiscală a solicitat admiterea recursului, desființarea soluției pronunțate și respingerea acțiunii. 2.2. Societatea comercială reclamantă a depus concluzii scrise prin care, în esență, a răspuns criticilor recursului, a susținut că soluția instanței de fond este legală și temeinică și a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 3. Soluția instanței de recurs Recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. Așa cum s-a arătat și în expunerea rezumativă prezentată mai sus, în baza constatărilor Raportului de inspecție fiscală (fila 22 dosar fond), prin decizia de impunere a fost respinsă cererea de deducere a T.V.A.

în sumă de 1.698.170 lei (fila 18), soluție menținută prin Decizia nr. 1856/2010 (fila 49) contestația fiscală formulată de societatea comercială fiind respinsă. În cauză, este necontestat că suma de 1.698.170 lei TVA este aferentă operațiunilor economice derulate de societatea comercială reclamantă SC S.R. SRL Jimbolia, cu firma V.E.W.G., componentă a grupului german V., obligațiile căreia, în urma falimentului, au fost preluate de firma W.G., care s-a desprins din grupul V. De asemenea, din contractele de leasing-operațional și de l., încheiate cu cele două firme germane partenere, rezultă că s-a menționat faptul că proprietarii bunurilor respective sunt și vor rămâne firmele din Germania, astfel că la data introducerii bunurilor respective pe teritoriul României, societatea comercială reclamantă nu a avut calitatea de importator.

Or, potrivit art. 151 1 din C. fisc., „plata taxei pe importul de bunuri supus taxării conform prezentului titlu, este obligația importatorului”. Noțiunea de importator în scopul taxei este definită la pct. 59 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, unde sunt enumerați cumpărătorul, furnizorul și proprietarul bunurilor, după caz, calitate pe care nu a avut-o societatea comercială reclamantă. Or, potrivit art. 145 alin. (5) din C. fisc., aplicabil după data de 1 ianuarie 2007, „Nu sunt deductibile: lit. a) taxa aferentă sumelor achitate în numele și în contul clientului și care apoi se decontează acestuia, precum și taxa aferentă sumelor încasate în numele și în contul altei persoane, care nu sunt închise în baza de impozitare a livrărilor/ prestărilor efectuate conform art. 137 alin. (3) lit. e)”.

Astfel fiind, rezultă că, din moment ce societatea comercială nu a avut calitatea de „importator în scopul taxei „ în sensul dispozițiilor legal citate, nu are nici dreptul de deducere a T.V.A. achitată în vamă, bunurile respective (utilajele) neintrând în evidența societății, nefiind deci utilizate pentru realizarea unor operațiuni taxabile în sensul art. 146 alin. (1) din C. fisc. În concluzie, recursul formulat va fi admis, soluția pronunțată de instanța de fond fiind netemeinică și nelegală. Rejudecând cauza, potrivit considerentelor prezentate, acțiunea formulată va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. Timiș, împotriva Sentinței civile nr. 213 din 10 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și respinge acțiunea reclamantă SC S.R. SRL, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2012.