ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1395/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S.R.

SRL a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Timiș solicitând să se anuleze

Decizia nr. 1856/238 din 30 iulie 2010 emisă de către A.N.A.F. - D.G.F.P. Timiș,

prin care s-a soluționat contestația formulată de reclamantă și înregistrată

sub nr. 22155 din 10 iunie 2010, împotriva Deciziei de impunere nr. 319 din 10

mai 2010; anularea Deciziei de impunere nr. 319 din 10 mai 2010 emisă în baza

Raportului de inspecție fiscală înregistrat la D.G.F.P. Timiș cu nr. 5436 din 10 mai 2010 și recunoașterea ca deductibilă a sumei reprezentând T.V.A. în

cuantum de 1.698.170 lei achitat în vamă pentru punerea în liberă circulație a

unor echipamente folosite în activitatea economică a reclamantei și obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr.

213 din 10 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.R. SRL Jimbolia în

contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș.

A anulat ca nelegală

Decizia nr. 1856/238 din 30 iulie 2010 și Decizia de impunere fiscală nr. 319

din 10 mai 2010 emise de pârâtă și a constatat ca deductibilă suma de 1.698.170

lei cu titlu de T.V.A., achitată de reclamantă în vamă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

- potrivit

probelor dosarului, reclamanta a depus la A.F.C.M. Timișoara, o cerere de rambursare de T.V.A. și începând cu data de 3 martie 2011), pârâta D.G.F.P.

Timiș a efectuat la aceasta o inspecție fiscală pentru a verifica modul de

stabilire a soldului sumei negative de T.V.A., solicitată la rambursare prin

deconturile de T.V.A. aferente perioadei aprilie - iunie 2008 și urmare la

acest control fiscal s-a emis Decizia de impunere fiscală nr. 319 din 10 mai 2010,

prin care a obligat reclamanta la plata unei TVA suplimentară de 1.699.170 lei,

considerând ca nedeductibilă această taxă, achitată în vamă de reclamantă

pentru punerea în liberă circulație a unor echipamente folosite în activitatea

sa economică;

- din conținutul

raportului de inspecție fiscală și din decizia de impunere atacată în cauză

rezultă că pârâta a respins cererea de rambursare a T.V.A. în sumă de 1.698.170

lei reținându-se că, pentru desfășurarea activității sale de producție,

reclamanta a introdus în România, înainte de anul 2007, echipamente de

producție și diverse bunuri în regim de admitere temporară cu exonerare totală

sau parțială de la plata drepturilor de import, în baza contractelor de leasing

operațional și de l. încheiate cu cei 2 parteneri contractuali, respectiv V.E.C.G.

și V.E.W.G. (ulterior transformat in W.G.);

- a constatat prima

instanță că, într-adevăr, reclamanta a introdus în țară, anterior anului 2007,

bunuri necesare producției sale, în baza unor contracte de leasing operațional

și de l. încheiate cu parteneri germani, într-un regim vamal de admitere

temporară cu exonerare totală sau parțială de la plata drepturilor de import și

în anul 2007, deși reclamanta nu a avut calitatea de proprietar al bunurilor

introduse în țară anterior anului 2007, conform contractelor susmenționate, a

pus în liberă circulație în România, respectivele bunuri, prin declarațiuni

vamale, închizând astfel regimurile vamale temporare, însă fără a achita taxele

aferente vamale și nici T.V.A.;

- suma de 1.698.170

lei TVA aflată în prezenta cauză, face parte din suma totală de 8.333.415 lei

achitată de reclamantă autorității vamale, așa cum s-a stabilit prin procesele

verbale încheiate de organul vamal, analizate și de pârâta D.G.F.P. Timiș (fila

63);

- procesele - verbale

încheiate în anul 2008 de autoritatea vamală care au impus-o pe reclamantă la

plata T.V.A din litigiu constituie titluri de creanță vamală, cu caracter

obligatoriu, și producătoare de efecte juridice, așa cum prevede art. 4 alin. (1)

pct. 9 C. vam., care definind termenul de decizie vamală, prevede că aceasta

reprezintă orice act oficial al autorității vamale privind reglementările

vamale, referitor la un anumit caz, care produce efecte juridice asupra uneia

sau mai multor persoane identificate sau identificabile, inclusiv informațiile tarifare

obligatorii și informațiile obligatorii în materie de origine.

- a apreciat prima instanță

că pentru soluționarea problemei din litigiu se impune a se invoca și

prevederile art. 101 alin. (1) și (2) C. vam., care dispune că punerea în

libera circulație conferă mărfurilor străine statutul vamal de mărfuri

românești. Punerea în libera circulație atrage aplicarea măsurilor de politică

comercială și îndeplinirea formalităților vamale prevăzute pentru importul mărfurilor,

precum și încasarea oricăror drepturi legal datorate;

- prin plata

drepturilor de import, reclamanta a realizat un import, Codul vamal nefăcând

nici o distincție cu privire la noțiunea de "import", după cum

persoana importatorului este sau nu proprietarul bunurilor importate, așa cum

rezultă din conținutul art. 4 al C. vam., unde se definesc termenii și

expresiile folosite în acest cod.

exercitată

2.1. Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Timiș, care a invocat în mod

generic, dispozițiile art. 289 și următoarele C. proc. civ., susținând în

esență, critici care pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia o hotărâre poate fi recurată când a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, susține

autoritatea fiscală recurentă, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit

dispozițiile art. 151

1

din C. fisc. și ale pct. 59 din Normele de

aplicare a Codului fiscal.

De asemenea, instanța

de fond a ignorat faptul că în conținutul contractelor încheiate cu partenerii

germani, se menționează că proprietarii bunurilor rămân firmele din Germania,

astfel că societatea comercială reclamantă nu a avut calitatea de importator în

scopul taxei pe valoarea adăugată, neavând dreptul de deducere pentru T.V.A.

achitată în vamă.

În concluzie,

autoritatea fiscală a solicitat admiterea recursului, desființarea soluției

pronunțate și respingerea acțiunii.

2.2. Societatea

comercială reclamantă a depus concluzii scrise prin care, în esență, a răspuns

criticilor recursului, a susținut că soluția instanței de fond este legală și

temeinică și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

de recurs

Recursul este

întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a arătat și

în expunerea rezumativă prezentată mai sus, în baza constatărilor Raportului de

inspecție fiscală (fila 22 dosar fond), prin decizia de impunere a fost

respinsă cererea de deducere a T.V.A. în sumă de 1.698.170 lei (fila 18),

soluție menținută prin Decizia nr. 1856/2010 (fila 49) contestația fiscală

formulată de societatea comercială fiind respinsă.

În cauză, este

necontestat că suma de 1.698.170 lei TVA este aferentă operațiunilor economice

derulate de societatea comercială reclamantă SC S.R. SRL Jimbolia, cu firma V.E.W.G.,

componentă a grupului german V., obligațiile căreia, în urma falimentului, au

fost preluate de firma W.G., care s-a desprins din grupul V.

De asemenea, din

contractele de leasing-operațional și de l., încheiate cu cele două firme

germane partenere, rezultă că s-a menționat faptul că proprietarii bunurilor

respective sunt și vor rămâne firmele din Germania, astfel că la data

introducerii bunurilor respective pe teritoriul României, societatea comercială

reclamantă nu a avut calitatea de importator.

Or, potrivit art. 151

1

din C. fisc., „plata taxei pe importul de bunuri supus taxării conform

prezentului titlu, este obligația importatorului”.

Noțiunea de

importator în scopul taxei este definită la pct. 59 din Normele metodologice

aprobate prin H.G. nr. 44/2004, unde sunt enumerați cumpărătorul, furnizorul și

proprietarul bunurilor, după caz, calitate pe care nu a avut-o societatea

comercială reclamantă.

Or, potrivit art. 145

alin. (5) din C. fisc., aplicabil după data de 1 ianuarie 2007, „Nu sunt

deductibile: lit. a) taxa aferentă sumelor achitate în numele și în contul

clientului și care apoi se decontează acestuia, precum și taxa aferentă sumelor

încasate în numele și în contul altei persoane, care nu sunt închise în baza de

impozitare a livrărilor/ prestărilor efectuate conform art. 137 alin. (3) lit.

e)”.

Astfel fiind, rezultă

că, din moment ce societatea comercială nu a avut calitatea de „importator în

scopul taxei „ în sensul dispozițiilor legal citate, nu are nici dreptul de

deducere a T.V.A. achitată în vamă, bunurile respective (utilajele) neintrând

în evidența societății, nefiind deci utilizate pentru realizarea unor

operațiuni taxabile în sensul art. 146 alin. (1) din C. fisc.

În concluzie,

recursul formulat va fi admis, soluția pronunțată de instanța de fond fiind

netemeinică și nelegală.

Rejudecând cauza,

potrivit considerentelor prezentate, acțiunea formulată va fi respinsă ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de D.G.F.P. Timiș, împotriva Sentinței civile nr. 213 din 10 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și respinge acțiunea reclamantă SC S.R. SRL, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 martie 2012.