ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4783/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Timișoara, la data de 5 august 2008, prin declinare de la Tribunalul Timiș, reclamanta SC M. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, suspendarea deciziei

nr. 34170 din 19 decembrie 2007 emisă de pârâtă, invocând dispozițiile art. 14

din Legea nr. 554/2004 și ale art. 185 alin. (2) C. proc. fisc.

Reclamanta a susținut că prin decizia

menționată s-a reținut în sarcina sa o obligație de plată în sumă de 914.300

lei, reprezentând taxe vamale, comisioane și TVA apreciindu-se că suma datorată

este consecința retragerii calității de investitor în zonă defavorizată, de

către Agenția pentru Dezvoltare Regională – Regiunea

v

est, context în care trebuie să restituie bugetului de stat

facilitățile de care a beneficiat.

În cauză, reclamanta a făcut dovada

plății unei cauțiuni în cuantum de 14.500 lei.

Curtea de Apel Timișoara, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 312 din 24

noiembrie 2008 a admis cererea reclamantei.

au format convingerea primei instanțe

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, în speță cuantumul însemnat al sumei asupra căreia poartă actul

administrativ a cărei suspendare se solicită este un argument suficient pentru

a se putea dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin

admiterea cererii reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, împuternicită

să reprezinte interesele Autorității Naționale a Vămilor.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat în drept

calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ., solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii cererii

intimatei-reclamante. În esență, autoritatea vamală a invocat aplicarea greșită

a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu motivarea că în speță nu sunt

îndeplinite condițiile impuse cumulativ de lege pentru suspendarea actului

administrativ: cazul bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube

iminente.

În dezvoltarea criticii formulate,

recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă a făcut trimitere la motive de

fond, care privesc netemeinicia actului de impunere, dar nu a indicat în ce ar

consta consecințele grave, ireversibile, pe care le-ar produce asupra sa

executarea creanțelor fiscale și nu a administrat probe în acest sens.

Prin notele scrise depuse la dosar la

data de 2 octombrie 2009, Autoritatea Națională a Vămilor a invocat incidența

prevederilor art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, conform cărora

în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în

termen de 60 de zile de la pronunțarea hotărârii de suspendare a executării,

măsura încetează de drept și fără nicio formalitate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că

activitatea de producție a societății a încetat, veniturile au scăzut

considerabil iar executarea silită ar presupune vânzarea activelor, ceea ce ar însemna,

practic, desființarea societății comerciale. Soluția optimă pentru evitarea

acestei situații ar fi suspendarea executării deciziei de impunere până la

verificarea legalității și temeiniciei acesteia de către instanța de contencios

administrativ.

În combaterea recursului, intimata-reclamantă

a depus la dosar înscrisuri, probă admisibilă potrivit art. 305 C. proc. civ.,

după cum urmează: bilanțul prescurtat la data de 31 decembrie 2007, contul de

profit și pierdere, date privind situația activelor imobilizate și a

provizioanelor pentru depreciere la aceeași dată și balanța de verificare pe

luna decembrie 2008.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra

recursului

Examinând cauza prin prisma motivului

invocat de recurentă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ.,

ținând seama și de apărările și probele administrate de intimata-reclamantă,

Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Potrivit art. 215 alin. (2) C. proc.

fisc., suspendarea actului administrativ-fiscal împotriva căruia a fost

exercitată contestația administrativă poate fi dispusă în condițiile Legii nr. 554/2004,

la care se adaugă cerința consemnării unei cauțiuni de până la 20% din

cuantumul sumei contestate sau de până la 2000 lei, în cazul cererilor al căror

obiect nu este evaluabil în bani.

Articolul 14 din Legea nr. 554/2004

impune două condiții cumulative pentru suspendarea executării actului

administrativ:

- cazul bine justificat, definit de art. 2

alin. (1) lit. t) ca rezidând în anumite împrejurări legate de starea de fapt

și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ;

- paguba iminentă, definită de art. 2

alin. (1) lit. ș) ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după

caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a

unui serviciu public.

Așa cum s-a reținut la pct. I.3, unicul

considerent pe care prima instanță și-a întemeiat soluția a fost cuantumul mare

al debitului fiscal în litigiu, considerat argument suficient pentru a se

dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Suspendarea executării actului

administrativ este un instrument procedural menit să asigure protecția juridică

provizorie a subiectelor de drept în sarcina cărora actul naște obligații, până

la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ. Această

măsură de protecție care înlătură temporar efectul executoriu din oficiu al

actului administrativ este însă una de excepție; cele două condiții prevăzute

cumulativ de lege nu se prezumă, ci trebuie dovedite de persoana care se

consideră lezată.

Cuantumul ridicat al creanței fiscale

susceptibile de executare, privit izolat, fără a fi raportat la alte elemente

cum ar fi obiectul de activitate, cifra de afaceri, valoarea activelor

societății sau contractele și obligațiile în curs, nu poate configura iminența

unei pagube ale cărei efecte sunt ireversibile, iar înscrisurile noi depuse de

intimata-reclamantă în recurs nu sunt de natură să formeze o convingere în

acest sens.

Cât privește cazul bine justificat,

Înalta Curte constată că nici în cererea reclamantei, nici în motivarea

sentinței nu există o minimă referire la o aparență de nelegalitate care ar

putea afecta actul în litigiu.

În consecință, constatând că sentința

atacată reflectă aplicarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004,

Înalta Curte va admite recursul declarat potrivit art. 14 alin. (4) din aceeași

lege și în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica sentința în

sensul respingerii cererii reclamantei ca neîntemeiată.

Această soluție, adoptată ca urmare a

evaluării legalității sentinței în raport cu împrejurările existente la data

pronunțării ei, face inutilă analizarea incidenței prevederilor art. 14 alin. (1)

teza finală din Legea nr. 554/2004, invocate de Autoritatea Națională a Vămilor

prin notele scrise depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția

regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, împuternicită să

reprezinte interesele Autorității Naționale a Vămilor, împotriva sentinței

civile nr. 312 din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința atacată în sensul

că respinge, ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC M. SRL

Criscior.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3

noiembrie 2009.