ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4783/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii reclamantei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, la data de 5 august 2008, prin declinare de la Tribunalul Timiș, reclamanta SC M. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, suspendarea deciziei nr. 34170 din 19 decembrie 2007 emisă de pârâtă, invocând dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 185 alin. (2) C. proc. fisc.

Reclamanta a susținut că prin decizia menționată s-a reținut în sarcina sa o obligație de plată în sumă de 914.300 lei, reprezentând taxe vamale, comisioane și TVA apreciindu-se că suma datorată este consecința retragerii calității de investitor în zonă defavorizată, de către Agenția pentru Dezvoltare Regională – Regiunea v est, context în care trebuie să restituie bugetului de stat facilitățile de care a beneficiat. În cauză, reclamanta a făcut dovada plății unei cauțiuni în cuantum de 14.500 lei. 2. Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 312 din 24 noiembrie 2008 a admis cererea reclamantei.

3. Motivele de fapt și de drept pe care au format convingerea primei instanțe Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în speță cuantumul însemnat al sumei asupra căreia poartă actul administrativ a cărei suspendare se solicită este un argument suficient pentru a se putea dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin admiterea cererii reclamantei. 4. Recursul declarat de pârâtă Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, împuternicită să reprezinte interesele Autorității Naționale a Vămilor. Recurenta-pârâtă și-a întemeiat în drept calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii cererii intimatei-reclamante.

În esență, autoritatea vamală a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu motivarea că în speță nu sunt îndeplinite condițiile impuse cumulativ de lege pentru suspendarea actului administrativ: cazul bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente. În dezvoltarea criticii formulate, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă a făcut trimitere la motive de fond, care privesc netemeinicia actului de impunere, dar nu a indicat în ce ar consta consecințele grave, ireversibile, pe care le-ar produce asupra sa executarea creanțelor fiscale și nu a administrat probe în acest sens.

Prin notele scrise depuse la dosar la data de 2 octombrie 2009, Autoritatea Națională a Vămilor a invocat incidența prevederilor art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, conform cărora în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile de la pronunțarea hotărârii de suspendare a executării, măsura încetează de drept și fără nicio formalitate. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că activitatea de producție a societății a încetat, veniturile au scăzut considerabil iar executarea silită ar presupune vânzarea activelor, ceea ce ar însemna, practic, desființarea societății comerciale.

Soluția optimă pentru evitarea acestei situații ar fi suspendarea executării deciziei de impunere până la verificarea legalității și temeiniciei acesteia de către instanța de contencios administrativ. În combaterea recursului, intimata-reclamantă a depus la dosar înscrisuri, probă admisibilă potrivit art. 305 C. proc. civ., după cum urmează: bilanțul prescurtat la data de 31 decembrie 2007, contul de profit și pierdere, date privind situația activelor imobilizate și a provizioanelor pentru depreciere la aceeași dată și balanța de verificare pe luna decembrie 2008. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivului invocat de recurentă și a prevederilor art. 304 1 C. proc.

civ., ținând seama și de apărările și probele administrate de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., suspendarea actului administrativ-fiscal împotriva căruia a fost exercitată contestația administrativă poate fi dispusă în condițiile Legii nr. 554/2004, la care se adaugă cerința consemnării unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate sau de până la 2000 lei, în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani.

Articolul 14 din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative pentru suspendarea executării actului administrativ: - cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) ca rezidând în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; - paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Așa cum s-a reținut la pct. I.3, unicul considerent pe care prima instanță și-a întemeiat soluția a fost cuantumul mare al debitului fiscal în litigiu, considerat argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Suspendarea executării actului administrativ este un instrument procedural menit să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în sarcina cărora actul naște obligații, până la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ. Această măsură de protecție care înlătură temporar efectul executoriu din oficiu al actului administrativ este însă una de excepție; cele două condiții prevăzute cumulativ de lege nu se prezumă, ci trebuie dovedite de persoana care se consideră lezată. Cuantumul ridicat al creanței fiscale susceptibile de executare, privit izolat, fără a fi raportat la alte elemente cum ar fi obiectul de activitate, cifra de afaceri, valoarea activelor societății sau contractele și obligațiile în curs, nu poate configura iminența unei pagube ale cărei efecte sunt ireversibile, iar înscrisurile noi depuse de intimata-reclamantă în recurs nu sunt de natură să formeze o convingere în acest sens.

Cât privește cazul bine justificat, Înalta Curte constată că nici în cererea reclamantei, nici în motivarea sentinței nu există o minimă referire la o aparență de nelegalitate care ar putea afecta actul în litigiu. În consecință, constatând că sentința atacată reflectă aplicarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat potrivit art. 14 alin. (4) din aceeași lege și în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica sentința în sensul respingerii cererii reclamantei ca neîntemeiată. Această soluție, adoptată ca urmare a evaluării legalității sentinței în raport cu împrejurările existente la data pronunțării ei, face inutilă analizarea incidenței prevederilor art. 14 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, invocate de Autoritatea Națională a Vămilor prin notele scrise depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, împuternicită să reprezinte interesele Autorității Naționale a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 312 din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC M. SRL Criscior. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2009.