ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2106/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2106/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

de prima instanță

Reclamanta SC T.A. SRL a chemat în judecată

Agenția Națională de Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a Vămilor -

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța - Serviciul

Antifraudă Fiscală și Vamală, solicitând instanței anularea parțială a Deciziei

nr. 340 din 10 octombrie 2008, emisă de Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor, în principal pentru suma de 1.075.533 RON, rămasă în sarcina sa

în urma admiterii parțiale a contestației soluționată prin Decizia Direcției

Generale de Soluționare a Contestațiilor nr. 340 din 10 octombrie 2008 și în

consecință anularea parțială pentru această sumă a Deciziei de regularizare a

situației nr. 84/2079 din 2 iunie 2008 emise de Direcția Regională pentru

Accize și Operațiuni Vamale Constanța și a procesului-verbal de control din 2

iunie 2008, care a stat la baza emiterii acesteia.

În subsidiar,

reclamanta a solicitat anularea deciziei pentru suma de 935.727,25 RON, în

sensul anulării integrale a obligațiilor fiscale prevăzute la pct. 2 din

procesul-verbal de control, respectiv cele aferente contractelor din 4 iunie

2004, 25 iunie 2004, 20 aprilie 2004, 1 noiembrie 2005, în cuantum total de

837.985 RON și anulării majorărilor de întârziere calculate pe perioada

derulării contractului și până la încheierea regimului vamal suspensiv pentru

contractele din 24 mai 2004, 28 iulie 2005 și 22 noiembrie 2005, în cuantum de

51.156 RON.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că procesul-verbal de control a fost încheiat cu

încălcarea art. 107 raportat la art. 9 C. proc. fisc. și că sumele reținute în

sarcina sa au fost calculate ca urmare a greșitei calificări a contractelor de

leasing ca acte de vânzare-cumpărare, pe motivul neplății la termen de către

utilizator a ratelor de leasing.

Prin întâmpinarea

formulată, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța a

invocat excepția lipsei de interes, în ceea ce privește cererea de anulare a

Deciziei de regularizare a situației nr. 84/2079 din 2 iunie 2008, întrucât

aceasta a fost desființată prin Decizia pentru regularizarea situației nr.

209/2008, ulterior modificată de Decizia pentru regularizarea situației nr.

230/2008, decizie ce îndreaptă erorile materiale strecurate în cea de-a doua

decizie menționată.

de apel

Prin Sentința civilă

nr. 715 din 9 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de interes și a

admis acțiunea formulată de reclamanta SC T.A. SRL Slobozia, în sensul anulării

în parte a Deciziei de regularizare a situației nr. 84/2079 din 2 iunie 2008 și

a procesului-verbal de control din 2 iunie 2008, în ce privește suma de

1.075.533 RON.

Totodată, a exonerat

reclamanta de plata sumei de 1.075.533 RON și a dispus restituirea ei și a

majorărilor de întârziere calculate și încasate.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că procesul-verbal de control din 2 iunie 2008 și

Decizia de regularizare a situației nr. 84/2079 din 2 iunie 2008 au fost

întocmite cu încălcarea prevederilor legale aplicabile.

Astfel, reține

instanța din analiza procesului-verbal de control și a deciziei prin care a

fost soluționată contestația rezultă că organele vamale au închis din oficiu

regimul vamal suspensiv, considerând bunurile ca fiind importate ori așa cum

rezultă din dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 51/1997, indiferent de

modalitatea în care se finalizează contractul de leasing, baza de calcul a

drepturilor vamale se raportează la valoarea reziduală a bunului iar nu la

valoarea de intrare.

de organele fiscale

Împotriva acestei

sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, în nume propriu precum

și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, invocând motivele de modificare

prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9, precum și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentele critică

hotărârea primei instanțe sub următoarele aspecte:

3.1. Instanța a omis

să se pronunțe asupra capătului principal de cerere

Dezvoltând acest

motiv, încadrat la pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., recurentele afirmă că

instanța nu a soluționat cererea de anulare a Deciziei nr. 340/2008 emisă de

Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale

de Administrare Fiscală deși reclamanta o învestise cu un atare petit.

În opinia

recurentelor, situația de „minus petita” invocată ar atrage casarea cu

trimitere spre rejudecare a sentinței.

3.2. A fost greșit

soluționată excepția lipsei de interes a acțiunii

Recurentele

reiterează susținerile formulate la prima instanță în privința acestei

excepții, punctând faptul că obligațiile fiscale stabilite în sarcina intimatei

s-au stins prin plată așa încât aceasta nu ar obține niciun folos practic prin

acțiunea promovată.

3.3. Sentința este

sumar motivată

Potrivit

recurentelor, considerentele hotărârii atacate sunt lapidare și greșite

întrucât instanța „nu a plecat de la raționamentul și mijloacele propuse de

către recurenta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale

Constanța”, „litigiul nefiind tranșat din punctul nostru de vedere”.

3.4. Instanța a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente speței

În cuprinsul acestui

motiv, recurentele prezintă toate apărările formulate la prima instanță în

privința fondului cauzei.

Astfel, recurentele

susțin că intimata a încălcat prevederile cuprinse în contractul-cadru de

leasing încheiat pe anii calendaristici 2004 - 2006 cu firma A.C.L. - pct. 3.1,

6 și 6.2, precum și dispozițiile art. 10 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, prin

aceea că nu a achitat ratele de leasing conform scadențelor.

Ca urmare, consideră

recurentele, firma A.C.L. era îndreptățită să solicite rezilierea contractelor

de leasing individuale. De asemenea, nerespectarea condițiilor de acordare a

regimului suspensiv a condus la calcularea datoriei vamale în sarcina

titularului operațiunilor temporare la care s-au constatat iregularități,

respectiv SC T.A. SRL Slobozia.

formulate de SC T.A. SRL Slobozia

Prin întâmpinarea

înregistrată la data de 13 decembrie 2010, intimata a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Răspunzând criticilor

formulate, intimata a arătat că situația de „minus petita” invocată excede

prevederilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., putând fi remediată pe calea unei

cereri de lămurire a dispozitivului formulată de către partea interesată, adică

societatea comercială.

Referitor la condiția

interesului, intimata insistă asupra faptului că stingerea obligațiilor fiscale

în cuantum de 1.075.533 RON prin executarea silită pornită de către Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța nu lipsește de folos

practic acțiunea judiciară, mai ales că prin Sentința civilă nr. 2112 din 4

august 2008 a Judecătoriei Slobozia, i s-a admis contestația la executare,

constatându-se neregularități în această etapă.

Pe fondul cauzei,

intimata susține că prima instanță a stabilit în mod legal că baza de calcul a

drepturilor vamale este valoarea reziduală a bunului iar nu valoarea de intrare

în țară, această concluzie fiind dedusă din interpretarea corespunzătoare a

prevederilor art. 27 din O.G. nr. 51/1997.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor cuprinse în

întâmpinare, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în

continuare.

și de drept relevante

Intimata reclamantă

SC T.A. SRL Slobozia a supus controlului de legalitate Decizia nr. 340 din 10

octombrie 2008 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din

cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în partea privitoare la

respingerea ca neîntemeiată a contestației pentru suma de 1.075.476 RON, din

care suma de 452.257 RON reprezintă taxe vamale, comision vamal și TVA iar suma

de 623.219 RON reprezintă majorări de întârziere aferente (pct. 2 din decizie),

solicitând, totodată, anularea corespunzătoare și a Deciziei pentru

regularizarea situației nr. 84/2079 din 2 iunie 2008, precum și a

procesului-verbal de control din 2 iunie 2008, încheiate de reprezentanții

Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța.

Verificând

legalitatea recalificării contractelor de leasing în contracte de

vânzare-cumpărare, operată de organele vamale, prima instanță a ajuns la

concluzia că aceasta excede cadrului normativ, respectiv art. 27 din O.G. nr.

51/1997, așa încât calcularea debitului fiscal în discuție nu se justifică.

Această concluzie

este legală, ea fiind împărtășită și de instanța de recurs.

Răspunzând punctual

criticilor formulate de recurente, Înalta Curte reține următoarele:

1.1. Referitor la

„minus petita”

Potrivit dispozițiilor

art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - care reprezintă motiv de modificare după

distincțiile cuprinse în art. 312 alin. (3) C. proc. civ., iar nu de casare cum

susțin recurentele - se poate cere modificarea unei hotărâri „dacă instanța a

acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.

Așa fiind, cazul de

„minus petita” invocat, respectiv omisiunea instanței de a se pronunța asupra

capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 340 din 10 octombrie 2008

emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor - Agenția Națională

de Administrare Fiscală în procedura administrativă de contestare, nu poate fi

circumscris prevederii legale invocate de recurente.

De altfel, pe

parcursul soluționării recursului de față, prin Sentința civilă nr. 1595 din 1

martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, s-a admis cererea formulată de SC T.A. SRL Slobozia în

temeiul art. 281

1

C. proc. civ. și s-a completat dispozitivul

Sentinței nr. 715 din 9 februarie 2010 a aceleiași instanțe, în sensul că se

anulează în parte Decizia nr. 340 din 10 octombrie 2008 în discuție, în ceea ce

privește suma de 1.075.533 RON, reținându-se că deși în considerentele

sentinței s-a analizat legalitatea acestui act administrativ fiscal conform

art. 218 C. proc. fisc., s-a omis a se indica în dispozitiv soluția aferentă.

În acest context

procesual, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs este nefondat.

1.2. Referitor la

modul de soluționare a excepției lipsei de interes

Această excepție a

fost corect respinsă de prima instanță, câtă vreme folosul practic urmărit de

SC T.A. SRL Slobozia este evident, și anume exonerarea sa de debitul fiscal în

cuantum de 1.075.533 RON.

Împrejurarea că la

momentul derulării etapei judiciare a litigiului de față suma respectivă era

achitată, societatea comercială fiind executată silit de organul fiscal, nu

schimbă concluzia enunțată anterior, intimata având tot interesul să obțină

întoarcerea executării câtă vreme nu există niciun element care să susțină teza

recunoașterii și plății voluntare a debitului fiscal.

1.3. Referitor la

motivarea sentinței fondului

Potrivit

dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea va cuprinde

„motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Examinând calitativ,

din perspectiva textului legal citat, sentința atacată, Înalta Curte constată

că motivarea este clară, accesibilă, coerentă și logică, judecătorul indicând

atât motivele de fapt cât și cele de drept care l-au condus la soluția

adoptată. De asemenea, expunându-și raționamentul, judecătorul a indicat în

partea finală a considerentelor și motivul care l-a determinat să înlăture

apărarea pârâtelor, respectiv interpretarea eronată a prevederilor art. 27 din

O.G. nr. 51/1997, în privința determinării bazei de calcul a drepturilor

vamale.

În orice caz,

criticile formulate în cuprinsul acestui motiv nu sunt punctuale, recurentele

fiind nemulțumite, la modul general că instanța „nu a plecat de la

raționamentul și mijloacele propuse” de ele.

O astfel de abordare

este însă contrară principiului egalității armelor dedus de jurisprudență din

interpretarea art. 6 §1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, principiu

care, din punct de vedere procesual, guvernează și materia contenciosului

fiscal.

1.4. Referitor la

fondul cauzei

Prima instanță a

decelat corect problema supusă dezlegării, și anume identificarea bazei de

calcul a taxelor vamale în ipoteza în care ratele de leasing sunt achitate cu

întârziere, nefiind respectate prevederile art. 10 lit. d) din O.G. nr.

51/1997.

În speță, intimata SC

T.A. SRL Slobozia a încheiat în cursul anilor 2004 și 2005 mai multe contracte

de leasing pentru mașini și utilaje agricole cu firma A.C.L., societate

comercială din Marea Britanie, pentru care a beneficiat de un regim de admitere

temporară cu exonerarea totală de la plata drepturilor vamale, în baza art. 27

alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile

de leasing.

În timpul derulării

contractelor de leasing, organele vamale au constatat că societatea comercială

nu a achitat ratele de leasing la termenele (scadențarele) stabilite prin

contractele de leasing și, ca urmare, au încheiat din oficiu regimul de

admitere temporară acordat, apreciind că utilizatorul nu mai poate beneficia de

acesta.

Reținând că intimata

nu și-a îndeplinit obligația asumată contractual anterior arătată, prevăzută de

altfel în art. 10 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 („utilizatorul se obligă să efectueze

plățile cu titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit și la

termenele prevăzute în contractul de leasing”) și chiar că finanțatorul are

dreptul de a cere rezilierea contractului cu daune-interese, organele vamale au

considerat că raporturile contractuale nu mai pot fi încadrate în categoria

contractelor de leasing, element esențial în acordarea regimului vamal de

admitere temporară cu exonerarea totală de la plata drepturilor vamale, și,

deci, au procedat la calcularea datoriei vamale prin recalificarea

contractului, în contract de vânzare-cumpărare.

Consecința imediată

din punct de vedere fiscal a fost calcularea obligațiilor vamale la valoarea de

intrare a bunurilor în România, regimul vamal suspensiv fiind închis ca un

import definitiv.

Modul în care au

procedat recurentele nu are suport în prevederile O.G. nr. 51/1997, act

normativ care nu le conferă prerogativa de a reconsidera raporturile

contractuale stabilite între părțile contractului de leasing extern.

Toate dispozițiile

legale invocate, art. 2, 10 și 15 din ordonanță se referă strict la obligațiile

pe care le au utilizatorul și locatorul unul față de celălalt, precum și la

consecințele nerespectării acestora, textele legale nefăcând nicio referire la

consecințele pe care le-ar putea antrena în planul regimului vamal suspensiv

plata cu întârziere a ratelor contractului de leasing.

În acest cadru legal

și raportându-se în concret la neregula imputată utilizatorului SC T.A. SRL

Slobozia, prima instanță a stabilit în mod judicios că schimbarea regimului

vamal nu a fost justificată.

Instanța de fond nu a

negat de plano dreptul recurentelor ca în condițiile art. 95 alin. (2) C. vam.

în vigoare la data acordării regimului vamal suspensiv să înlăture beneficiul

exonerării intimatei de la plata drepturilor vamale, însă aceasta se putea

realiza numai dacă societatea comercială nu finaliza operațiunile regimului

acordat în termenul prevăzut ori în cazurile indicate de art. 144 alin. (1)

lit. b) și c) din acest cod, respectiv atunci când se încalcă obligațiile

înscrise în autorizația de admitere temporară ori când bunurile nu sunt

folosite în scopul declarat.

Or, necontestat, în

cauza de față nu ne regăsim în aceste situații.

Așa fiind, devine

aplicabil art. 27 din O.G. nr. 51/1997, text legal care are următorul cuprins:

„(1) Bunurile mobile

care sunt introduse în țară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice

române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăți de leasing,

persoane juridice străine, se încadrează în regimul vamal de admitere

temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la

obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a

garanțiilor vamale.

(2) Bunurile mobile

care sunt introduse în țară de societățile de leasing, persoane juridice

române, se încadrează în regimul vamal de import, cu exceptarea de la plată a

sumelor aferente tuturor drepturilor de import.

(3) În cazul în care

utilizatorul, din vina societății de leasing sau a furnizorului, nu și-a

exercitat dreptul de opțiune prevăzut în contract privind prelungirea

termenului de leasing sau achiziția bunului, iar bunul nu a fost restituit,

utilizatorul este obligat să plătească taxele vamale raportat la valoarea

reziduală a bunului. Baza de calcul a taxelor vamale nu poate fi mai mică de

20% din valoarea de intrare a bunului, indiferent dacă părțile au convenit o

valoare reziduală mai mică.

(4) În cazul

achiziționării bunurilor introduse în țară în condițiile alin. (1) și (2),

utilizatorul este obligat să achite taxa vamală calculată la valoarea reziduală

a bunului din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Baza de

calcul a taxelor vamale nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a

bunului, indiferent dacă părțile au convenit contractual o valoare reziduală

mai mică.

(5) Termenul în

cadrul căruia bunurile urmează să fie restituite sau să primească o nouă

destinație vamală este cel convenit între părți prin contractul de leasing.

Termenul în cadrul căruia bunurile urmează să fie restituite sau să primească o

nouă destinație vamală nu poate fi mai mare de 7 ani de la data introducerii în

țară a bunului, indiferent dacă părțile au convenit prin contract o durată mai

mare, cu excepția mijloacelor destinate transportului aerian pentru care termenul

menționat este de 14 ani.

(6) Bunurile care fac

obiectul unui contract de leasing încheiat între locatori/finanțatori, persoane

juridice române, cu locatari/utilizatori, persoane fizice ori juridice străine,

și care se exportă din România în temeiul acestor contracte se încadrează în

regimul vamal de export temporar, în conformitate cu prevederile legale în

materie.

(7) Termenul în

cadrul căruia bunurile obiect al unui contract de leasing, încheiat în

condițiile alin. (6), urmează să fie restituite locatorului/finanțatorului sau

să primească o nouă destinație vamală este cel convenit între părți prin

contractul de leasing, dar nu poate fi mai mare de 7 ani de la data exportului

din țară al bunului respectiv.”

Interpretând logic și

sistematic textul citat, mai ales prevederile cuprinse în alin. (1), (3) și (4)

se ajunge la concluzia că indiferent de modalitatea în care se finalizează

contractul de leasing, cu sau fără exercitarea dreptului de opțiune de

cumpărare, baza de calcul a drepturilor vamale o constituie valoarea reziduală

a bunului, dar nu mai puțin de 20% din valoarea de intrare a bunului, în niciun

caz valoarea de intrare a acestuia în România.

Conchizând, Înalta

Curte reține că în cauza de față nu au fost identificate motive de modificare

ori casare a soluției primei instanțe.

De asemenea, Înalta

Curte notează și împrejurarea că soluția adoptată este conformă cu

jurisprudența acestei curți, exprimată, de exemplu, prin Decizia nr. 478 din 7

februarie 2008, în care, într-o situație similară s-a decis că înlăturarea

beneficiului exonerării de la plata drepturilor de import pe durata

contractului de leasing poate fi dispusă de organele vamale doar în condițiile

Codului vamal (Legea nr. 141/1997, în prezent abrogată prin Legea nr. 86/2006)

iar nu în baza O.G. nr. 51/1997.

soluției instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse la pct. II.1, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și

art. 20 din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța în

nume propriu și în numele Autorității Naționale a Vămilor împotriva Sentinței

civile nr. 715 din 9 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 8 aprilie 2011.

Procesat

de GGC - CT