ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2521/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2521/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 25 ianuarie 2011 și

ulterior precizată, reclamanta

SC C.T.I.E.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța - Biroul Vamal Constanța

Sud, suspendarea executării Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010 pentru

regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul

vamal, prin care au fost reținute în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare

de plată reprezentând acciză și TVA, în cuantum de 6.174.119 lei, precum și

majorări de întârziere și penalități în cuantum de 1.234.206 lei, până la

pronunțarea instanței de fond asupra cererii privind anularea Deciziei nr. 212

din 26 octombrie 2010.

În motivarea cererii de suspendare,

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanta

a susținut că a formulat contestație administrativă în conformitate cu

prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, înregistrată sub nr. 167048 din 24

noiembrie 2010 la Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care a

solicitat anularea în totalitate a Deciziei nr. 212/2010.

Reclamanta a susținut că sunt

îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

arătând că există un caz bine justificat în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr.

554/2004, existând o certitudine a abuzului pârâtelor, în sensul că organele

vamale au procedat la efectuarea a două controale vamale de reverificare, cu

privire la aceeași declarație vamală, același import și aceeași materie

impozabilă, încălcând prevederile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc.

Sub acest aspect, a relevat faptul

că la data de 12 august 2010, pârâta a efectuat controlul vamal cu privire la

importul de tutun cuprins în declarația vamală din 13 iulie 2010, obiectivul

controlului constând în reverificarea declarației menționate anterior, iar în

urma controlului D.R.A.O.V. a schimbat încadrarea tarifară corect declarată de

reclamantă și a decis în mod complet eronat și neîntemeiat că marfa înscrisă în

declarația vamală amintită se încadrează la poziția tarifară – altele, din

cadrul secțiunii – tutun pentru fumat, cu sau fără înlocuitori, în orice

proporție pentru care tariful vamal prevede taxă vamală preferențială 52,4% și

acciza de 81 Euro/kg, în consecință, organele vamale au emis Decizia pentru

regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul

vamal.

Ulterior, la data de 26 octombrie

2010, pârâta a efectuat un nou control vamal cu privire la același import de

tutun expandat menționat, iar obiectivul controlului a constat în reverificarea

aceleiași declarații vamale și, pe cale de consecință, în temeiul Procesului

verbal de control din 26 octombrie 2010 și al Deciziei nr. 212 din 26 octombrie

2010, organele vamale au obligat societatea la plata accizei, a TVA, precum și

la majorări de întârziere și penalități.

În altă ordine de idei, a susținut

că încadrarea tarifară a acestui produs la poziția tarifară tutun pentru fumat

realizată de pârâtă prin certificatul de analiză din 03 august 2010 este

nelegală și complet nejustificată, concluziile arătând că este vorba de tutun

expandat, determinat conform Regulamentului EEC nr. 3311/1986 în proporție de

96,5%.

A mai arătat reclamanta că este

îndeplinită și condiția privind iminența producerii unei pagube având în vedere

suma contestată, dar și faptul că împotriva societății au fost emise 5 decizii

având o valoare totală de 35.158.476 lei, iar punerea în executare a deciziilor

emise în mod nelegal, pentru recuperarea unor sume exorbitante pretins a fi

datorate ar genera un real dezechilibru în patrimoniul său, afectând în mod

cert solvabilitatea firmei și posibilitățile de plată inclusiv a taxelor

datorate în mod curent bugetului de stat si a salariilor angajaților săi.

În plus, efectuarea unor plăți

nedatorate ar echivala cu aplicarea unui tratament injust, imposibil de

remediat, fiind binecunoscut faptul că în cadrul executării silite bugetare,

întoarcerea executării silite este extrem de dificilă, întrucât, conform

prevederilor legale aplicabile (i.e., art. 115 și urm. C. proc. fisc.) sumele

deja executate nu se vor restitui de către organele de executare fiscală ci mai

curând vor fi compensate din sume datorate eventual în viitor, fiind deja de

notorietate existența la nivel național a unui deficit financiar considerabil

al bugetului de stat, fapt ce ar determina îngreunarea modalităților de

recuperare a sumelor care vor primi, cu siguranță, o altă destinație

bugetar-financiară, astfel încât returnarea sumelor executare ar urma o

procedură extrem de anevoioasă.

La data de 8 martie 2011, reclamanta

SC C.T.I.E.C. SRL a depus recipisa de consemnare emisă de către C.E.C. Bank –

Sucursala Ploiești la data de 03 martie 2011, pentru cauțiunea în sumă de 431.030,95

lei.

Prin sentința nr. 88 din 9 martie 2011,

Curtea de Apel Ploiești a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a

executării Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V. – Biroul

Vamal Constanța, formulată de reclamanta SC C.T.I.E.C. SRL și a dispus

restituirea cauțiunii în cuantum de 431.030, 95 lei, după rămânerea definitivă

a hotărârii.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a avut în vedere faptul că prin Decizia nr. 212 din 26 octombrie

2010 emisă de D.R.A.O.V. – Biroul Vamal Constanța s-a constatat, în urma

expertizării mărfii declarate și a certificatului de analiză din 03 august 2010,

faptul că reclamanta SC C.T.I.E.C. SRL a importat tutun expandat, procentul de

tutun expandat fiind de 96,5%, iar încadrarea tarifară conform dispozițiilor

legale a fost în conformitate cu regulile de interpretare 1 și 6, dat fiind rezultatul

analizelor de laborator și modalitatea de prezentare la vămuire.

Fără a examina fondul cauzei, prima

instanță a apreciat că susținerile reclamantei nu sunt de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, în sensul art.

2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În concret, a reținut că argumentele

privind încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., în sensul

efectuării a două controale vamale de reverificare cu privire la aceeași

declarație vamală, nu constituie un caz bine justificat, în condițiile în care,

pârâta a procedat la stabilirea accizei prin raportare la rezultatele

analizelor de laborator și a dispozițiilor Legii nr. 86/2006 privind Codul

Vamal al României, utilizându-se Regulile generale pentru interpretarea

sistemului armonizat din Convenția Internațională privind sistemul armonizat de

denumire și codificare a mărfurilor încheiate la Bruxelles, ratificată prin Legea nr. 98/ 1996 și Regulamentului CEE nr. 3311/1986.

În aceeași măsură a constatat că și

argumentația referitoare la încadrarea tarifară a produsului nu este

întemeiată, în condițiile în care acest aspect nu a fost contestat, iar pârâta

a reținut, deopotrivă, că este vorba de tutun expandat, însă la stabilirea

poziției tarifare de încadrare a avut în vedere normele aplicabile în ansamblu

și nu fracționat

Pe de altă parte, prima instanță a

reținut că motivele invocate de reclamantă în susținerea cererii de suspendare

vizează fondul cauzei, respectiv, nelegalitatea actului administrativ, aspect

ce excede însă cadrului procesual.

În ceea ce privește paguba iminentă,

s-a apreciat că susținerile reclamantei privind situația economică grea, imposibilitatea

întoarcerii executării, a sumelor mari reținute, nu dovedesc prejudiciul

material viitor si previzibil,

fiind simple afirmații care nu pot fi avute în

vedere de instanță.

Împotriva sentinței a declarat

recurs reclamanta SC C.T.I.E.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, fiind pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor legale aplicabile

și a probatoriului administrat în cauză.

Recursul este întemeiat pe

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., conform cărora cauza poate fi

examinată sub toate aspectele, nefiind limitată la motivele de recurs prevăzute

de art. 304 C. proc. civ.

Criticile formulate de

recurenta-reclamantă, subsumate motivului de recurs invocat, sunt următoarele:

1) Instanța de fond nu a examinat

probele administrate în cauză, normele incidente și argumentele expuse de către

reclamantă, rezumându-se la a indica în mod superficial aprecieri insignifiante

în raport cu noțiunea de caz bine justificat, considerent pentru care se impune

cenzurarea sentinței civile recurate.

Susține recurenta-reclamantă că

există o serie de argumente de fapt și juridice, menite să conducă la concluzia

că asupra actului administrativ atacat și a cărui suspendare a executării s-a

solicitat, Decizia nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de intimata-pârâtă,

planează o îndoială serioasă în ceea ce privește legalitatea acestuia.

Acest fapt rezultă din însăși

problematica supusă discuției referitoare la corectitudinea încadrării tarifare

la poziția tarifară a tutunului importat de către recurenta-reclamantă,

încadrare stabilită în mod arbitrar de intimata-pârâtă, organele vamale

procedând la efectuarea a două controale vamale de reverificare, cu privire la

aceeași declarație vamală, privind același import și la aceeași materie

impozabilă, încălcând flagrant prevederile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. și

demonstrând de fapt abuzul și nelegalitatea emiterii actului administrativ

atacat.

Recurenta-reclamantă critică

sentința instanței de fond pe aspectul motivelor contradictorii și

discriminatorii ce le conține, prima instanță calificând, prin propriile

interpretări eronate, o modalitate de încadrare într-o anumită poziție

tarifară, încălcând astfel prevederile Tratatului privind funcționarea Uniunii

Europene, iar sub aspectul cazului bine justificat motivarea lipsește cu

desăvârșire, nefiind examinate probele și nerăspunzându-se la toate apărările

formulate de părți.

2) În ceea ce privește iminența

producerii unei pagube, recurenta-reclamantă critică sentința instanței de fond

pentru motivarea lacunară, prima instanță anihilând nemotivat validitatea

înscrisurilor financiar-contabile depuse în cauză, practic în considerentele

hotărârii neregăsindu-se decât considerații cu valoare de principii asupra

pagubei iminente.

3) Prima instanță nu a dat

eficiență, ignorând cu desăvârșire jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, depusă la dosarul cauzei și din care rezultă interpretarea

dată celor două noțiuni – caz bine justificat și paguba iminentă, acestea fiind

de fapt cele două condiții stipulate de prevederile art. 14 din Legea

contenciosului administrativ pentru admiterea unei cereri de suspendare.

Intimata-pârâtă Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, în numele și pe seama Autorității

Naționale a Vămilor și în numele Biroului Vamal Constanța Sud, a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea

hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, în speță nefiind întrunite

cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului

administrativ – cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.

Examinând cauza în raport cu

motivele de recurs formulate, legislația incidentă în speță, precum și cu

prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este fondat potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

În fapt, recurenta-reclamantă a

învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de suspendare a

executării Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010 pentru regularizarea

situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal în

cuantum de 7.408.325 lei, până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii

privind anularea actelor administrative, decizia fiind emisă în baza

procesului-verbal de control din 16 octombrie 2010, control ce a avut ca obiect

reverificarea declarației vamale din 13 iulie 2010.

În procesul-verbal de control din 16

octombrie 2010 organele vamale menționează în mod expres faptul că pentru

mărfurile ce au făcut obiectul Declarației Vamale din 13 iulie 2010, Biroul

Vamal Constanța Sud a mai întocmit Decizia nr. 167/2010 și procesul-verbal de

control din 12 august  2010, prin care au fost stabilite în sarcina

recurentei-reclamante obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum de

144.223 lei, exclusiv cu titlu de taxe vamale și TVA, statuându-se în mod

expres că acciza nu se datorează în vamă.

Rezultatul celui de-al doilea

control, când s-a procedat la reverificarea Declarației Vamale din 13 iulie 2010,

s-a concretizat prin încheierea procesului-verbal de control din 26 octombrie 2010

și al Deciziei nr. 212/2010, de această dată în sarcina recurentei-reclamant

menținându-se obligația de a plăti acciza în cuantum de 4.979.126 lei, TVA în

cuantum de 1.194.991 lei, precum și majorări de întârziere și penalități în

cuantum de 1.234.206 lei, în total suma de 7.408.325 lei.

Prin sentința pronunțată, instanța

de fond a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor

prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ – cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube – și a

respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 212 din

26 octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V. – Biroul Vamal Constanța.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile

art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic

superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună

suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea

instanței de fond”.

Definiția cazului bine justificat

este dată de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele „împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ”.

Deci, existența unui caz bine

justificat, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ,

poate fi reținută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică

și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul din fundamentele

caracterului executoriu al actelor administrative.

Or, în speță, astfel cum corect

susține recurenta-reclamantă, faptul că s-a procedat la o dublă reverificare

din punct de vedere fiscal a societății, verificări soldate cu două aprecieri

radical opuse ale organelor vamale, în privința accizei vamale datorată în

vamă, constituie un argument juridic puternic ce justifică existența unui caz

bine justificat în sensul unei aparente nelegalități a actului administrativ

adus în discuție – Decizia nr. 212 din 26 octombrie 2010, chiar și la o

cercetare sumară a aparenței dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute

de lege nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Cele două controale vamale de

reverificare s-au făcut cu privire la aceeași declarație vamală, cu privire la

același import și la aceeași materie impozabilă, reținându-se o altă încadrare

tarifară de către organele vamale, prin încadrarea tutunului expandat într-o

altă categorie tarifară referitoare la tutun de fumat, în funcție de această încadrare

tarifară fiind datorate sau nu obligația de plată suplimentară a accizei,

obligație pe care însăși organul vamal a soluționat-o în mod diferit în cadrul

dublei reverificări din punct de vedere fiscal.

Pe de altă parte, trebuie precizat

că este îndeplinită și condiția legală prealabilă prevăzută de dispozițiile art.

14 din Legea nr. 554/2004 și anume sesizarea în condițiile art. 7 din Legea

contenciosului administrativ a autorității emitente a actului administrativ

atacat, recurenta-reclamantă formulând contestație împotriva actelor

administrative emise.

Înalta Curte a statuat în spețe

similare că este admisibilă o cerere de suspendare a executării actului

administrativ, formulată în condițiile art. 14 din Legea contenciosului

administrativ, atâta timp cât nu s-a dat o rezolvare contestației formulate în

procedura prealabilă administrativă, fiind necesar a se cunoaște și poziția

emitentului actului administrativ atacat în contencios.

Nu în ultimul rând, trebuie

menționat că în practica Înaltei Curți, într-o speță similară – Decizia nr. 1287/2010

pronunțată în Dosar nr. 8239/2/2009, s-a apreciat că relevant în a aprecia

existența cazului bine justificat este faptul că, referitor la aceeași problemă

de drept fiscal și ca rezultat al aceluiași act de control, organele fiscale au

emis deja două procese verbale de control și două decizii de impunere, acesta

fiind încă un aspect de natură a crea o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

În raport de considerentele expuse,

Înalta Curte apreciază că în mod nejustificat, numai printr-o interpretare

greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ instanța de fond a considerat că nu este îndeplinită condiția

existenței unui caz bine justificat pentru a putea dispune suspendarea

executării actului administrativ – în speță decizia nr. 212 din 26 octombrie 2010

emisă de organul vamal.

În ceea ce privește iminența

producerii unei pagube astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, sentința

primei instanțe este deficitară în privința motivelor pentru care a considerat

că nu este îndeplinită nici această a doua condiție prevăzută de art. 14 din

Legea nr. 554/2004.

A reținut instanța de fond că

susținerile reclamantei privind situația economică grea, imposibilitatea

întoarcerii executării a sumelor reținute, nu dovedesc prejudiciul material

viitor și previzibil, astfel că nu pot fi avute în vedere de instanță.

Or, astfel cum corect susține

recurenta-reclamantă, executarea unei creanțe în cuantum de 7.408.325 lei, constituie

neîndoielnic un prejudiciu material serios pentru orice agent economic,

indiferent de cifra sa de afaceri, mai ales când, așa cum s-a precizat mai sus

legalitatea stabilirii debitului este pusă sub semnul îndoielii.

Prin punerea în executare a Deciziei

nr. 212/2010 este certă și iminentă producerea unei pagube iremediabile în

patrimoniul societății recurente, în cazul blocării conturilor societatea

putând intra în incapacitate de plată, fapt ce ar conduce la falimentul

societății, făcând imposibilă și achitarea sumelor pe care le datorează la

bugetul de stat, sume al căror cuantum nu este de neglijat.

În plus, trebuie avut în vedere și

faptul că organele fiscale au dreptul de a iniția, în orice moment, procedurile

de punere în executare a actului administrativ contestat, independent de data

emiterii actului, prin formalitățile de executare silită prevăzute de codul de

procedură fiscală.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în

vedere și faptul că posibilitatea suspendării actelor administrative este consacrată

și în documente emise de organisme internaționale în condiții similare cuprinse

în Legea contenciosului administrativ, în acest sens fiind Recomandarea

Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei din 13 septembrie 1989,

privitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă,

care prevede ca principiu tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră

vătămat de a solicita suspendarea executării unui act administrativ, suspendare

pe care instanța o va acorda atunci când, în raport de ansamblul

circumstanțelor și intereselor apreciază că executarea actului administrativ ar

fi de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat și când există și

argumente juridice valabile față de regularitatea actului emis.

Ca o concluzie a celor expuse,

Înalta Curte constată că în speță sunt întrunite cumulativ cele două condiții

prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ, cazul

bine justificat și iminența producerii unei pagube, astfel încât va admite recursul

formulat de reclamantă, recurs ce se privește a fi fondat și, ca o consecință,

sentința instanței se va modifica în sensul admiterii cererii de suspendare

formulată de reclamantă, suspendare ce privește Decizia nr. 212 din 26

octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V. – Biroul Vamal Constanța Sud, până la

pronunțarea instanței de fond.

Văzând și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC C.T.I.E.C.

SRL Buzău împotriva sentinței nr. 88 din 9 martie 2011 a Curții de Apel

Ploiești - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul

că admite cererea de suspendare formulată de reclamantă.

Suspendă executarea deciziei nr. 212

din 26 octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V. – Biroul Vamal Constanța Sud, până la

pronunțarea instanței de fond.

Obligă intimata-pârâtă la 6,45 lei

cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 mai 2011.