ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2521/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 25 ianuarie 2011 și ulterior precizată, reclamanta SC C.T.I.E.C.

SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța - Biroul Vamal Constanța Sud, suspendarea executării Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal, prin care au fost reținute în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată reprezentând acciză și TVA, în cuantum de 6.174.119 lei, precum și majorări de întârziere și penalități în cuantum de 1.234.206 lei, până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii privind anularea Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010. În motivarea cererii de suspendare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a susținut că a formulat contestație administrativă în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, înregistrată sub nr. 167048 din 24 noiembrie 2010 la Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care a solicitat anularea în totalitate a Deciziei nr. 212/2010.

Reclamanta a susținut că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, arătând că există un caz bine justificat în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, existând o certitudine a abuzului pârâtelor, în sensul că organele vamale au procedat la efectuarea a două controale vamale de reverificare, cu privire la aceeași declarație vamală, același import și aceeași materie impozabilă, încălcând prevederile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. Sub acest aspect, a relevat faptul că la data de 12 august 2010, pârâta a efectuat controlul vamal cu privire la importul de tutun cuprins în declarația vamală din 13 iulie 2010, obiectivul controlului constând în reverificarea declarației menționate anterior, iar în urma controlului D.R.A.O.V.

a schimbat încadrarea tarifară corect declarată de reclamantă și a decis în mod complet eronat și neîntemeiat că marfa înscrisă în declarația vamală amintită se încadrează la poziția tarifară – altele, din cadrul secțiunii – tutun pentru fumat, cu sau fără înlocuitori, în orice proporție pentru care tariful vamal prevede taxă vamală preferențială 52,4% și acciza de 81 Euro/kg, în consecință, organele vamale au emis Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal.

Ulterior, la data de 26 octombrie 2010, pârâta a efectuat un nou control vamal cu privire la același import de tutun expandat menționat, iar obiectivul controlului a constat în reverificarea aceleiași declarații vamale și, pe cale de consecință, în temeiul Procesului verbal de control din 26 octombrie 2010 și al Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010, organele vamale au obligat societatea la plata accizei, a TVA, precum și la majorări de întârziere și penalități. În altă ordine de idei, a susținut că încadrarea tarifară a acestui produs la poziția tarifară tutun pentru fumat realizată de pârâtă prin certificatul de analiză din 03 august 2010 este nelegală și complet nejustificată, concluziile arătând că este vorba de tutun expandat, determinat conform Regulamentului EEC nr. 3311/1986 în proporție de 96,5%.

A mai arătat reclamanta că este îndeplinită și condiția privind iminența producerii unei pagube având în vedere suma contestată, dar și faptul că împotriva societății au fost emise 5 decizii având o valoare totală de 35.158.476 lei, iar punerea în executare a deciziilor emise în mod nelegal, pentru recuperarea unor sume exorbitante pretins a fi datorate ar genera un real dezechilibru în patrimoniul său, afectând în mod cert solvabilitatea firmei și posibilitățile de plată inclusiv a taxelor datorate în mod curent bugetului de stat si a salariilor angajaților săi. În plus, efectuarea unor plăți nedatorate ar echivala cu aplicarea unui tratament injust, imposibil de remediat, fiind binecunoscut faptul că în cadrul executării silite bugetare, întoarcerea executării silite este extrem de dificilă, întrucât, conform prevederilor legale aplicabile (i.e., art. 115 și urm. C. proc.

fisc.) sumele deja executate nu se vor restitui de către organele de executare fiscală ci mai curând vor fi compensate din sume datorate eventual în viitor, fiind deja de notorietate existența la nivel național a unui deficit financiar considerabil al bugetului de stat, fapt ce ar determina îngreunarea modalităților de recuperare a sumelor care vor primi, cu siguranță, o altă destinație bugetar-financiară, astfel încât returnarea sumelor executare ar urma o procedură extrem de anevoioasă. La data de 8 martie 2011, reclamanta SC C.T.I.E.C. SRL a depus recipisa de consemnare emisă de către C.E.C. Bank – Sucursala Ploiești la data de 03 martie 2011, pentru cauțiunea în sumă de 431.030,95 lei. Prin sentința nr. 88 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V.

– Biroul Vamal Constanța, formulată de reclamanta SC C.T.I.E.C. SRL și a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 431.030, 95 lei, după rămânerea definitivă a hotărârii. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a avut în vedere faptul că prin Decizia nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V. – Biroul Vamal Constanța s-a constatat, în urma expertizării mărfii declarate și a certificatului de analiză din 03 august 2010, faptul că reclamanta SC C.T.I.E.C. SRL a importat tutun expandat, procentul de tutun expandat fiind de 96,5%, iar încadrarea tarifară conform dispozițiilor legale a fost în conformitate cu regulile de interpretare 1 și 6, dat fiind rezultatul analizelor de laborator și modalitatea de prezentare la vămuire.

Fără a examina fondul cauzei, prima instanță a apreciat că susținerile reclamantei nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004. În concret, a reținut că argumentele privind încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., în sensul efectuării a două controale vamale de reverificare cu privire la aceeași declarație vamală, nu constituie un caz bine justificat, în condițiile în care, pârâta a procedat la stabilirea accizei prin raportare la rezultatele analizelor de laborator și a dispozițiilor Legii nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României, utilizându-se Regulile generale pentru interpretarea sistemului armonizat din Convenția Internațională privind sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor încheiate la Bruxelles, ratificată prin Legea nr. 98/ 1996 și Regulamentului CEE nr. 3311/1986.

În aceeași măsură a constatat că și argumentația referitoare la încadrarea tarifară a produsului nu este întemeiată, în condițiile în care acest aspect nu a fost contestat, iar pârâta a reținut, deopotrivă, că este vorba de tutun expandat, însă la stabilirea poziției tarifare de încadrare a avut în vedere normele aplicabile în ansamblu și nu fracționat Pe de altă parte, prima instanță a reținut că motivele invocate de reclamantă în susținerea cererii de suspendare vizează fondul cauzei, respectiv, nelegalitatea actului administrativ, aspect ce excede însă cadrului procesual. În ceea ce privește paguba iminentă, s-a apreciat că susținerile reclamantei privind situația economică grea, imposibilitatea întoarcerii executării, a sumelor mari reținute, nu dovedesc prejudiciul material viitor si previzibil, fiind simple afirmații care nu pot fi avute în vedere de instanță.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta SC C.T.I.E.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fiind pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., conform cărora cauza poate fi examinată sub toate aspectele, nefiind limitată la motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Criticile formulate de recurenta-reclamantă, subsumate motivului de recurs invocat, sunt următoarele: 1) Instanța de fond nu a examinat probele administrate în cauză, normele incidente și argumentele expuse de către reclamantă, rezumându-se la a indica în mod superficial aprecieri insignifiante în raport cu noțiunea de caz bine justificat, considerent pentru care se impune cenzurarea sentinței civile recurate.

Susține recurenta-reclamantă că există o serie de argumente de fapt și juridice, menite să conducă la concluzia că asupra actului administrativ atacat și a cărui suspendare a executării s-a solicitat, Decizia nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de intimata-pârâtă, planează o îndoială serioasă în ceea ce privește legalitatea acestuia. Acest fapt rezultă din însăși problematica supusă discuției referitoare la corectitudinea încadrării tarifare la poziția tarifară a tutunului importat de către recurenta-reclamantă, încadrare stabilită în mod arbitrar de intimata-pârâtă, organele vamale procedând la efectuarea a două controale vamale de reverificare, cu privire la aceeași declarație vamală, privind același import și la aceeași materie impozabilă, încălcând flagrant prevederile art. 105 alin. (3) C. proc.

fisc. și demonstrând de fapt abuzul și nelegalitatea emiterii actului administrativ atacat. Recurenta-reclamantă critică sentința instanței de fond pe aspectul motivelor contradictorii și discriminatorii ce le conține, prima instanță calificând, prin propriile interpretări eronate, o modalitate de încadrare într-o anumită poziție tarifară, încălcând astfel prevederile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, iar sub aspectul cazului bine justificat motivarea lipsește cu desăvârșire, nefiind examinate probele și nerăspunzându-se la toate apărările formulate de părți. 2) În ceea ce privește iminența producerii unei pagube, recurenta-reclamantă critică sentința instanței de fond pentru motivarea lacunară, prima instanță anihilând nemotivat validitatea înscrisurilor financiar-contabile depuse în cauză, practic în considerentele hotărârii neregăsindu-se decât considerații cu valoare de principii asupra pagubei iminente.

3) Prima instanță nu a dat eficiență, ignorând cu desăvârșire jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, depusă la dosarul cauzei și din care rezultă interpretarea dată celor două noțiuni – caz bine justificat și paguba iminentă, acestea fiind de fapt cele două condiții stipulate de prevederile art. 14 din Legea contenciosului administrativ pentru admiterea unei cereri de suspendare. Intimata-pârâtă Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, în numele și pe seama Autorității Naționale a Vămilor și în numele Biroului Vamal Constanța Sud, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, în speță nefiind întrunite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ – cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.

Examinând cauza în raport cu motivele de recurs formulate, legislația incidentă în speță, precum și cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

În fapt, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de suspendare a executării Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal în cuantum de 7.408.325 lei, până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii privind anularea actelor administrative, decizia fiind emisă în baza procesului-verbal de control din 16 octombrie 2010, control ce a avut ca obiect reverificarea declarației vamale din 13 iulie 2010. În procesul-verbal de control din 16 octombrie 2010 organele vamale menționează în mod expres faptul că pentru mărfurile ce au făcut obiectul Declarației Vamale din 13 iulie 2010, Biroul Vamal Constanța Sud a mai întocmit Decizia nr. 167/2010 și procesul-verbal de control din 12 august 2010, prin care au fost stabilite în sarcina recurentei-reclamante obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum de 144.223 lei, exclusiv cu titlu de taxe vamale și TVA, statuându-se în mod expres că acciza nu se datorează în vamă.

Rezultatul celui de-al doilea control, când s-a procedat la reverificarea Declarației Vamale din 13 iulie 2010, s-a concretizat prin încheierea procesului-verbal de control din 26 octombrie 2010 și al Deciziei nr. 212/2010, de această dată în sarcina recurentei-reclamant menținându-se obligația de a plăti acciza în cuantum de 4.979.126 lei, TVA în cuantum de 1.194.991 lei, precum și majorări de întârziere și penalități în cuantum de 1.234.206 lei, în total suma de 7.408.325 lei. Prin sentința pronunțată, instanța de fond a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ – cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube – și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V.

– Biroul Vamal Constanța. Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”. Definiția cazului bine justificat este dată de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele „împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”.

Deci, existența unui caz bine justificat, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, poate fi reținută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul din fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative. Or, în speță, astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, faptul că s-a procedat la o dublă reverificare din punct de vedere fiscal a societății, verificări soldate cu două aprecieri radical opuse ale organelor vamale, în privința accizei vamale datorată în vamă, constituie un argument juridic puternic ce justifică existența unui caz bine justificat în sensul unei aparente nelegalități a actului administrativ adus în discuție – Decizia nr. 212 din 26 octombrie 2010, chiar și la o cercetare sumară a aparenței dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Cele două controale vamale de reverificare s-au făcut cu privire la aceeași declarație vamală, cu privire la același import și la aceeași materie impozabilă, reținându-se o altă încadrare tarifară de către organele vamale, prin încadrarea tutunului expandat într-o altă categorie tarifară referitoare la tutun de fumat, în funcție de această încadrare tarifară fiind datorate sau nu obligația de plată suplimentară a accizei, obligație pe care însăși organul vamal a soluționat-o în mod diferit în cadrul dublei reverificări din punct de vedere fiscal. Pe de altă parte, trebuie precizat că este îndeplinită și condiția legală prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 și anume sesizarea în condițiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ a autorității emitente a actului administrativ atacat, recurenta-reclamantă formulând contestație împotriva actelor administrative emise.

Înalta Curte a statuat în spețe similare că este admisibilă o cerere de suspendare a executării actului administrativ, formulată în condițiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ, atâta timp cât nu s-a dat o rezolvare contestației formulate în procedura prealabilă administrativă, fiind necesar a se cunoaște și poziția emitentului actului administrativ atacat în contencios. Nu în ultimul rând, trebuie menționat că în practica Înaltei Curți, într-o speță similară – Decizia nr. 1287/2010 pronunțată în Dosar nr. 8239/2/2009, s-a apreciat că relevant în a aprecia existența cazului bine justificat este faptul că, referitor la aceeași problemă de drept fiscal și ca rezultat al aceluiași act de control, organele fiscale au emis deja două procese verbale de control și două decizii de impunere, acesta fiind încă un aspect de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că în mod nejustificat, numai printr-o interpretare greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ instanța de fond a considerat că nu este îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat pentru a putea dispune suspendarea executării actului administrativ – în speță decizia nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de organul vamal. În ceea ce privește iminența producerii unei pagube astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, sentința primei instanțe este deficitară în privința motivelor pentru care a considerat că nu este îndeplinită nici această a doua condiție prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

A reținut instanța de fond că susținerile reclamantei privind situația economică grea, imposibilitatea întoarcerii executării a sumelor reținute, nu dovedesc prejudiciul material viitor și previzibil, astfel că nu pot fi avute în vedere de instanță. Or, astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, executarea unei creanțe în cuantum de 7.408.325 lei, constituie neîndoielnic un prejudiciu material serios pentru orice agent economic, indiferent de cifra sa de afaceri, mai ales când, așa cum s-a precizat mai sus legalitatea stabilirii debitului este pusă sub semnul îndoielii. Prin punerea în executare a Deciziei nr. 212/2010 este certă și iminentă producerea unei pagube iremediabile în patrimoniul societății recurente, în cazul blocării conturilor societatea putând intra în incapacitate de plată, fapt ce ar conduce la falimentul societății, făcând imposibilă și achitarea sumelor pe care le datorează la bugetul de stat, sume al căror cuantum nu este de neglijat.

În plus, trebuie avut în vedere și faptul că organele fiscale au dreptul de a iniția, în orice moment, procedurile de punere în executare a actului administrativ contestat, independent de data emiterii actului, prin formalitățile de executare silită prevăzute de codul de procedură fiscală.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere și faptul că posibilitatea suspendării actelor administrative este consacrată și în documente emise de organisme internaționale în condiții similare cuprinse în Legea contenciosului administrativ, în acest sens fiind Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei din 13 septembrie 1989, privitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, care prevede ca principiu tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat de a solicita suspendarea executării unui act administrativ, suspendare pe care instanța o va acorda atunci când, în raport de ansamblul circumstanțelor și intereselor apreciază că executarea actului administrativ ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat și când există și argumente juridice valabile față de regularitatea actului emis.

Ca o concluzie a celor expuse, Înalta Curte constată că în speță sunt întrunite cumulativ cele două condiții prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ, cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, astfel încât va admite recursul formulat de reclamantă, recurs ce se privește a fi fondat și, ca o consecință, sentința instanței se va modifica în sensul admiterii cererii de suspendare formulată de reclamantă, suspendare ce privește Decizia nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V. – Biroul Vamal Constanța Sud, până la pronunțarea instanței de fond. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC C.T.I.E.C. SRL Buzău împotriva sentinței nr. 88 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că admite cererea de suspendare formulată de reclamantă. Suspendă executarea deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V. – Biroul Vamal Constanța Sud, până la pronunțarea instanței de fond. Obligă intimata-pârâtă la 6,45 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2011.