ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3602/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3602/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

de instanța de fond în al treilea ciclu procesual

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

S.C. „K.R.” S.A. a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională a

Vămilor, Direcția Regională Vamală Craiova și Ministerul de Finanțe, solicitând

suspendarea executării procesului-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie

2003 încheiat de Autoritatea Națională de Control - Autoritatea Națională a

Vămilor - Direcția Regională Vamală Craiova și a Deciziei Ministerului de

Finanțe nr. 60 din 26 februarie 2004, până la soluționarea irevocabilă a

prezentei acțiuni, precum și anularea Deciziei Ministerului de Finanțe nr. 60

din 26 februarie 2004 și a procesului-verbal de control nr. 26470 din 04

decembrie 2003.

Învestită cu

rejudecarea pricinii aflate în al treilea ciclu procesual, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 1589 din 31 martie 2010, a admis, în parte, în fond după casare,

acțiunea formulată și precizată de reclamanta S.C. ”K.R.” S.A. în

contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, Agenția Națională de Administrare

Fiscală; a anulat în parte Decizia nr. 60 din 26 februarie 2004 emisă de

Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală -

Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și procesul-verbal de control

nr. 26470 din 04 decembrie 2003 încheiat de Autoritatea Națională de Control -

Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională Vamală Craiova, în sensul

menținerii obligației de plată a reclamantei pentru suma de 79.075,6779 RON,

reprezentând diferențe drepturi de import și pentru dobânzile și penalitățile

aferente calculate începând cu data de 12 decembrie 2003, conform O.G. nr.

61/2002 (pentru perioada 12 decembrie 2003 - 31 decembrie 2003) și O.G nr. 92/2003

(începând cu data de 01 ianuarie 2004); a obligat pârâtele la plata către

reclamantă a sumei de 29.540 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu

expertize, tehnică și financiar-contabilă, respingând în rest acțiunea

precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs atât reclamanta S.C. „K.R.” S.A., cât și cele trei

autorități pârâte - Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția

Regională Vamală Craiova, în nume propriu și pentru Autoritatea Națională a

Vămilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

de recurs atacată pe calea contestației în anulare

Prin Decizia nr. 1265

din 02 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de S.C. „K.R.” S.A.

împotriva sentinței nr. 1589 din 31 martie 2010 a Curții de Apel București -

Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a modificat în parte

sentința, în sensul că a obligat pârâtele la restituirea sumelor executate în

temeiul actelor administrative atacate și anulate parțial, mai puțin suma de

79.075,6779 RON, cu dobânzile și penalitățile aferente, a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței și a respins recursurile declarate de Agenția

Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională Vamală Craiova în nume

propriu și pentru Autoritatea Națională a Vămilor împotriva aceleiași sentințe,

ca nefondate.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de control judiciar, analizând motivele de recurs

invocate de societatea reclamantă, a reținut că, prin Decizia nr. 3345 din 29

iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința

pronunțată de instanța de fond într-un al doilea ciclu procesual a fost casată

cu trimitere spre rejudecare, instanța de recurs găsind necesară administrarea

de probe suplimentare pentru clarificarea unui aspect esențial și anume, dacă

materia primă importată de reclamantă a fost folosită integral pentru

realizarea producției de rulmenți.

Examinând concluziile

raportului de expertiză efectuat, Înalta Curte a constatat că expertul contabil

R.M. a stabilit că principala sursă de venituri a societății a fost

reprezentată de vânzarea de produse finite realizate în cadrul procesului de

producție al societății, ponderea acestora fiind cuprinsă între 82,24% și

99,93%, iar în perioada 2000 - 2003, acest procent fiind de peste 99% și numai

o mică parte - sub 1% - a fost vândută ca atare (fără nicio prelucrare

prealabilă) altor companii cu același obiect de activitate. În opinia expertului,

faptul că o cantitate insignifiantă - sub 1% - a fost destinată vânzării, dar

și aceasta unor companii cu același obiect de activitate, nu poate constitui un

argument valabil în susținerea ideii că oțelul importat a avut altă destinație

decât cea de materie primă pentru rulmenți, atâta timp cât peste 90% a fost

folosit în procesul de producție al societății.

Deși aprecierea

expertului este corectă și ea vine în sprijinul ideii că în mod corect expertul

tehnic judiciar B.A. a concluzionat asupra încadrării tarifare la poziția

72.24.90.31, ca fiind cea corectă, totuși, a apreciat instanța de recurs,

mergând pe raționamentul instanței de control judiciar care, prin decizia de

casare nr. 3345 din 29 iunie 2007, a considerat că este necesară determinarea

în concret a cantităților de oțel importat, folosit în procesul de producție,

respectiv vândut altor companii, este de la sine înțeles că

recurenta-reclamantă nu poate rămâne nesancționată prin faptul că a vândut o

cantitate de oțel, chiar dacă este într-un procent foarte mic, încălcând

prevederile H.G. nr. 803/2004, aceasta fiind ținută, astfel cum corect a

stabilit și instanța de fond, să suporte datoria vamală rezultată din

diferențele de drepturi de import pentru oțelul vândut ca materie primă, precum

și dobânzile și penalitățile aferente acesteia. Suma a fost corect stabilită de

instanța de fond, avându-se în vedere modalitatea de calcul stabilită de expert

și anume, prin scăderea sumelor stabilite în varianta a 2-a din sumele

stabilite în varianta 1, rezultând astfel o diferență de drepturi de import în

valoare de 79.075,6779 RON, astfel încât prima critică formulată de recurentă

este neîntemeiată.

Înalta Curte a

apreciat că cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă cu privire

la respingerea ca neîntemeiată a cererii sale privind restituirea sumelor

executate în temeiul actelor administrative fiscale atacate, este însă

întemeiată.

Astfel, a reținut

instanța de recurs, procesul-verbal de control prin care s-au stabilit

obligațiile de plată în sarcina societății a fost anulat în parte, astfel încât

se consideră că autoritatea implicată a încasat un drept care nu i se cuvenea

în mod legal, iar sumele încasate în considerentul procesului-verbal atacat și

anulat în parte nu pot rămâne în posesia pârâtelor de vreme ce temeiul de drept

ce a determinat încasarea acestor sume nu mai subzistă.

Cât privește ultima

critică formulată de recurenta-reclamantă, referitoare la faptul că în mod

greșit instanța de fond i-a respins cererea privind compensarea obligației de

plată cu sumele executate și cu cele reprezentând cheltuieli de judecată,

Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată, întrucât instanța de fond a dat

o rezolvare corectă acestui capăt de cerere, fiind evident că

recurenta-reclamantă nu a formulat această cerere cu respectarea dispozițiilor

art. 132 C. proc. civ., dar și pentru faptul că această procedură este una

specială, ea fiind reglementată de art. 116 pct. 6 și 7 C. proc. fisc. Potrivit

acestei proceduri, compensarea se constată de organul fiscal competent, la

cererea debitorului sau din oficiu, acesta fiind obligat a emite decizie cu

privire la efectuarea compensării, în termen de 7 zile de la data efectuării

operațiunii.

Analizând împreună

recursurile formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și de

Direcția Regională Vamală Craiova în nume propriu și în reprezentarea

Autorității Naționale a Vămilor, instanța de control judiciar a constatat că

expertul contabil R.M., răspunzând la obiecțiunile formulate de către Agenția

Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale Craiova, a ajuns la concluzia că, în perioada 1998 -

septembrie 2003, societatea a realizat între 82,24% și 99,93% din cifra de

afaceri, din vânzarea produselor finite, iar în perioada 2000 - 2003 acest

procent în mod cert a fost de peste 99%, adică din aproximativ 5 ani analizați

în aproximativ 4 ani în proporție de peste 99% K.R. S.A. și a obținut

veniturile din vânzarea producției obținute.

Concluzia la care a

ajuns expertul contabil este aceea că materiile prime care au intrat în

gestiunea societății au fost consumate cu preponderență pentru obținere

producției de rulmenți, chiar și în situația în care acest procent ar fi

considerat la limita de 82,84%, fiind evident că societatea și-a folosit

resursele pentru realizarea producției și nu pentru alte scopuri, însă acest

procent nu poate fi acceptat în această limită, ci în mod cert peste 90%.

În privința

argumentelor pe care recurentele pârâte le folosesc pentru a demonstra că și

expertiza tehnică judiciară cuprinde concluzii eronate, Înalta Curte a precizat

că de fapt acestea sunt critici ce au constituit obiecțiuni la raportul de

expertiză inițial, obiecțiuni la care expertul tehnic B.A. a răspuns, precizând

că „în cadrul procesului tehnologic de la S.C. „K.R.” S.A. nu există operații

tehnologice de laminare la cald”, așa cum se sugerează prin obiecțiunile

depuse, ci „există echipamente specializate în linii mecanizate pentru

prelucrarea semifabricatelor primare din bare de oțel aliat tip SH 15 și

transformarea lor în semifabricate de piese forjate, destinate realizării

inelelor pentru rulmenți”, deci expertul a constatat existența fluxurilor

tehnologice specifice activității de fabricație a rulmenților.

Constatând că

încadrarea tarifară corectă este cea de la poziția tarifară 72.24.90.31, devine

evident că expertul tehnic a considerat neconvingătoare argumentele

autorităților pârâte pentru încadrarea tarifară de la poziția 72.28.30.49.

Cât privește faptul

că instanța de fond și-a argumentat soluția și pe concluziile raportului de

expertiză extrajudiciară, expertiză ce nu trebuia avută în vedere, nefiind

încuviințată de instanță, instanța de recurs a observat că instanța a făcut

numai trimitere la acest raport de expertiză, ca fiind în concordanță cu

constatările făcute de expertul tehnic B.A., care a constatat îndeplinirea

condițiilor prevăzute de H.G. nr. 803/2004 pentru încadrarea tarifară la

poziția 72.24.90.31, acest ultim raport de expertiză fiind încuviințat de

instanță.

Înalta Curte a

reținut că suplimentarea probatoriului cu rapoartele de expertiză tehnică

judiciară și contabilă s-a făcut de către instanțele de fond în cele două

ultime cicluri procesuale, urmare îndrumărilor date în acest sens de către

instanța supremă prin deciziile de casare cu trimitere a sentințelor

pronunțate, expertizele efectuate în cauză aducând lămuriri cu privire la

încadrarea tarifară corectă și cu privire la faptul că oțelul importat a fost

folosit în producția de rulmenți în proporție de peste 90%, iar în perioada

2000 - 2003 chiar în procent de peste 99%.

În ceea ce privește

motivul de recurs referitor la faptul că hotărârea instanței de fond nu

cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, instanța de recurs a

apreciat că, dimpotrivă, instanța de fond a procedat la o motivare amplă a

hotărârii luate, arătând motivele de fapt și de drept care i-au format

convingerea pentru pronunțarea soluției, fiind arătate și motivele pentru care

au fost înlăturate susținerile părților.

Înalta Curte a

înlăturat și critica adusă sentinței privind faptul că instanța de fond a

stabilit în mod eronat că dobânzile și penalitățile aferente diferenței de

drepturi de import în sumă de 79.075,6779 RON se calculează începând cu 12

decembrie 2003 și respectiv 1 aprilie 2004, reținând că instanța de fond a

aplicat corect dispozițiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997 privind

Codul Vamal al României - forma în vigoare la data încheierii procesului-verbal

de control, respectiv 4 decembrie 2003), dispoziții conform cărora diferențele

în minus stabilite cu ocazia controlului vamal ulterior se comunică titularului

operațiunii comerciale și urmează a fi achitate în termen de 7 zile de la data

comunicării, iar neplata diferenței datorate în acest termen atrage suportarea

de majorări de întârziere aferente acestei diferențe, în cuantumul stabilit de

lege.

Critica formulată de

recurentele-pârâte care se referă la faptul că în mod greșit prima instanță

le-a obligat la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată în sumă de

29.540 RON a fost considerată de instanța de recurs ca fiind neîntemeiată,

întrucât acțiunea reclamantei a fost admisă, fiind anulate în parte Decizia nr.

60 din 26 februarie 2004 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală,

precum și procesul-verbal de control nr. 26470 din 4 decembrie 2003 încheiat de

Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională Vamală Craiova,

menținându-se obligația de plată a reclamantei pentru suma de 79.075,6779 RON

(din totalul de 29.250.315,7064 RON).

anulare formulată împotriva deciziei de recurs

Împotriva Deciziei

nr. 1265 din 02 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurenta

Autoritatea Națională a Vămilor, invocând ca temei legal dispozițiile art. 318

teza I C. proc. civ. și susținând că soluția din hotărârea contestată este

rezultatul unei greșeli materiale.

În motivarea căii de

atac, contestatoarea precizează că, într-un alt dosar, respectiv dosarul nr.

507/2004, Înalta Curte, prin Decizia nr. 1585/2006, a apreciat că actele

constatatoare întocmite de autoritatea vamală în baza procesului-verbal de

control nr. 26470 din 04 decembrie 2003 sunt temeinice și legale, însă, prin

decizia contestată în prezenta cauză, Înalta Curte a obligat pârâtele la

restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative atacate și

anulate parțial, mai puțin suma de 79.075,6779 RON, cu dobânzile și

penalitățile aferente.

În aceste condiții,

susține contestatoarea, deși a existat un litigiu în care actele constatatoare

nr. 29 - 63 din 04 decembrie 2003, încheiate în temeiul procesului-verbal de

control nr. 26470 din 04 decembrie 2003 al Direcției Regionale Vamale Craiova,

au fost menținute, reținându-se ca fiind corectă poziția tarifară 72.28.30.49,

în prezenta cauză având ca obiect anularea procesului-verbal de control nr.

26470 din 04 decembrie 2003, Înalta Curte a dispus anularea în parte a acestui

act administrativ fiscal, reținând că stabilirea poziției tarifare 72.24.90.31

a fost cea corectă.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Hotărârea atacată în

calea extraordinară de atac a contestației în anulare o reprezintă Decizia nr.

1265 din 02 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, ce reprezintă o hotărâre pronunțată în

calea de atac a recursului, hotărâre irevocabilă, astfel cum impun dispozițiile

art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că motivele

invocate în această cale de atac nu se înscriu printre cele prevăzute în mod

expres de prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., invocate de

contestatoare, nu conduce de plano la soluția de respingere ca inadmisibilă a

contestației în anulare.

Instanța competentă

în soluționarea contestației trebuie să analizeze dacă motivele invocate de

contestatoare se regăsesc în textul de lege incident, ceea ce presupune

cercetarea fondului contestației în anulare.

Examinând calea de

atac exercitată pe fondul său, Înalta Curte constată că prezenta contestație în

anulare este nefondată.

relevante

În conformitate cu

dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare

a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit

cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste

motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit aliniatului

2 al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai

sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt

sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind

actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele

administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în

anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ce

poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de

lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile

instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale de atac extraordinară

când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prezenta contestație

în anulare este fundamentată în drept pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I

C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale.

Așadar, norma legală

invocată de autoritatea contestatoare se referă la erori materiale evidente în

legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale

neputând fi valorificate greșelile de judecată, respectiv de apreciere a

probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

Noțiunea de ”greșeală

materială” nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile

materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții

eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente

importante sau a unor date materiale. Categoric, textul nu vizează stabilirea

eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea

semnifica „netemeinicia" hotărârii, nu însă și o greșeală materială de

natură să justifice contestația în anulare.

În cauză,

contestatoarea invocă existența unei greșeli materiale, întrucât

procesul-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003 al Direcției

Regionale Vamale Craiova a fost anulat de către instanța supremă în dosarul nr.

7104/2/2007, în timp ce, în dosarul nr. 507/2004, actele constatatoare emise în

temeiul aceluiași proces-verbal de control au fost apreciate de către Înalta

Curte ca fiind legale și temeinice.

Prin urmare, prezenta

contestație în anulare vizează o situație de fapt stabilită într-un alt dosar,

ceea ce nu reprezintă o omisiune esențială involuntară săvârșită de instanța de

recurs în raport cu situația existentă la dosar la data pronunțării hotărârii

atacate.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte constată faptul că autoritatea contestatoare invocă o

„greșeală de judecată” ce nu poate fi examinată pe calea contestației în

anulare, deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este

admisibil.

În acest sens, Înalta

Curte are în vedere că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei

proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securității

juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea

căilor ordinare de atac. În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative,

de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea

unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a

principiului securității raporturilor juridice și prin aceasta, o încălcare a

dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105 din 03 din 29 iulie

2008 și Stanca Popescu c. România nr. 8727 din 03 din 7 iulie 2009).

Pe de altă parte,

Înalta Curte reține faptul că nu pot fi examinate în cadrul contestației în

anulare nici argumentele noi dezvoltate în contestație pentru a susține

motivele de recurs, în condițiile în care acestea nu au fost prezentate în

etapa procesuală a recursului.

soluției adoptate

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va respinge ca

nefondată contestația în anulare formulată de recurenta Autoritatea Națională a

Vămilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge contestația

în anulare formulată de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva Deciziei nr.

1265 din 02 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2011.