ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3602/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și hotărârea pronunțată de instanța de fond în al treilea ciclu procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. „K.R.” S.A.

a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională Vamală Craiova și Ministerul de Finanțe, solicitând suspendarea executării procesului-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003 încheiat de Autoritatea Națională de Control - Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională Vamală Craiova și a Deciziei Ministerului de Finanțe nr. 60 din 26 februarie 2004, până la soluționarea irevocabilă a prezentei acțiuni, precum și anularea Deciziei Ministerului de Finanțe nr. 60 din 26 februarie 2004 și a procesului-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003. Învestită cu rejudecarea pricinii aflate în al treilea ciclu procesual, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1589 din 31 martie 2010, a admis, în parte, în fond după casare, acțiunea formulată și precizată de reclamanta S.C.

”K.R.” S.A. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, Agenția Națională de Administrare Fiscală; a anulat în parte Decizia nr. 60 din 26 februarie 2004 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și procesul-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003 încheiat de Autoritatea Națională de Control - Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională Vamală Craiova, în sensul menținerii obligației de plată a reclamantei pentru suma de 79.075,6779 RON, reprezentând diferențe drepturi de import și pentru dobânzile și penalitățile aferente calculate începând cu data de 12 decembrie 2003, conform O.G.

nr. 61/2002 (pentru perioada 12 decembrie 2003 - 31 decembrie 2003) și O.G nr. 92/2003 (începând cu data de 01 ianuarie 2004); a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 29.540 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu expertize, tehnică și financiar-contabilă, respingând în rest acțiunea precizată, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta S.C. „K.R.” S.A., cât și cele trei autorități pârâte - Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Regională Vamală Craiova, în nume propriu și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. 2. Decizia instanței de recurs atacată pe calea contestației în anulare Prin Decizia nr. 1265 din 02 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de S.C.

„K.R.” S.A. împotriva sentinței nr. 1589 din 31 martie 2010 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a modificat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtele la restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative atacate și anulate parțial, mai puțin suma de 79.075,6779 RON, cu dobânzile și penalitățile aferente, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a respins recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională Vamală Craiova în nume propriu și pentru Autoritatea Națională a Vămilor împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar, analizând motivele de recurs invocate de societatea reclamantă, a reținut că, prin Decizia nr. 3345 din 29 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința pronunțată de instanța de fond într-un al doilea ciclu procesual a fost casată cu trimitere spre rejudecare, instanța de recurs găsind necesară administrarea de probe suplimentare pentru clarificarea unui aspect esențial și anume, dacă materia primă importată de reclamantă a fost folosită integral pentru realizarea producției de rulmenți. Examinând concluziile raportului de expertiză efectuat, Înalta Curte a constatat că expertul contabil R.M.

a stabilit că principala sursă de venituri a societății a fost reprezentată de vânzarea de produse finite realizate în cadrul procesului de producție al societății, ponderea acestora fiind cuprinsă între 82,24% și 99,93%, iar în perioada 2000 - 2003, acest procent fiind de peste 99% și numai o mică parte - sub 1% - a fost vândută ca atare (fără nicio prelucrare prealabilă) altor companii cu același obiect de activitate. În opinia expertului, faptul că o cantitate insignifiantă - sub 1% - a fost destinată vânzării, dar și aceasta unor companii cu același obiect de activitate, nu poate constitui un argument valabil în susținerea ideii că oțelul importat a avut altă destinație decât cea de materie primă pentru rulmenți, atâta timp cât peste 90% a fost folosit în procesul de producție al societății.

Deși aprecierea expertului este corectă și ea vine în sprijinul ideii că în mod corect expertul tehnic judiciar B.A. a concluzionat asupra încadrării tarifare la poziția 72.24.90.31, ca fiind cea corectă, totuși, a apreciat instanța de recurs, mergând pe raționamentul instanței de control judiciar care, prin decizia de casare nr. 3345 din 29 iunie 2007, a considerat că este necesară determinarea în concret a cantităților de oțel importat, folosit în procesul de producție, respectiv vândut altor companii, este de la sine înțeles că recurenta-reclamantă nu poate rămâne nesancționată prin faptul că a vândut o cantitate de oțel, chiar dacă este într-un procent foarte mic, încălcând prevederile H.G.

nr. 803/2004, aceasta fiind ținută, astfel cum corect a stabilit și instanța de fond, să suporte datoria vamală rezultată din diferențele de drepturi de import pentru oțelul vândut ca materie primă, precum și dobânzile și penalitățile aferente acesteia. Suma a fost corect stabilită de instanța de fond, avându-se în vedere modalitatea de calcul stabilită de expert și anume, prin scăderea sumelor stabilite în varianta a 2-a din sumele stabilite în varianta 1, rezultând astfel o diferență de drepturi de import în valoare de 79.075,6779 RON, astfel încât prima critică formulată de recurentă este neîntemeiată. Înalta Curte a apreciat că cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă cu privire la respingerea ca neîntemeiată a cererii sale privind restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative fiscale atacate, este însă întemeiată.

Astfel, a reținut instanța de recurs, procesul-verbal de control prin care s-au stabilit obligațiile de plată în sarcina societății a fost anulat în parte, astfel încât se consideră că autoritatea implicată a încasat un drept care nu i se cuvenea în mod legal, iar sumele încasate în considerentul procesului-verbal atacat și anulat în parte nu pot rămâne în posesia pârâtelor de vreme ce temeiul de drept ce a determinat încasarea acestor sume nu mai subzistă. Cât privește ultima critică formulată de recurenta-reclamantă, referitoare la faptul că în mod greșit instanța de fond i-a respins cererea privind compensarea obligației de plată cu sumele executate și cu cele reprezentând cheltuieli de judecată, Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată, întrucât instanța de fond a dat o rezolvare corectă acestui capăt de cerere, fiind evident că recurenta-reclamantă nu a formulat această cerere cu respectarea dispozițiilor art. 132 C. proc.

civ., dar și pentru faptul că această procedură este una specială, ea fiind reglementată de art. 116 pct. 6 și 7 C. proc. fisc. Potrivit acestei proceduri, compensarea se constată de organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din oficiu, acesta fiind obligat a emite decizie cu privire la efectuarea compensării, în termen de 7 zile de la data efectuării operațiunii.

Analizând împreună recursurile formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Direcția Regională Vamală Craiova în nume propriu și în reprezentarea Autorității Naționale a Vămilor, instanța de control judiciar a constatat că expertul contabil R.M., răspunzând la obiecțiunile formulate de către Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, a ajuns la concluzia că, în perioada 1998 - septembrie 2003, societatea a realizat între 82,24% și 99,93% din cifra de afaceri, din vânzarea produselor finite, iar în perioada 2000 - 2003 acest procent în mod cert a fost de peste 99%, adică din aproximativ 5 ani analizați în aproximativ 4 ani în proporție de peste 99% K.R.

S.A. și a obținut veniturile din vânzarea producției obținute. Concluzia la care a ajuns expertul contabil este aceea că materiile prime care au intrat în gestiunea societății au fost consumate cu preponderență pentru obținere producției de rulmenți, chiar și în situația în care acest procent ar fi considerat la limita de 82,84%, fiind evident că societatea și-a folosit resursele pentru realizarea producției și nu pentru alte scopuri, însă acest procent nu poate fi acceptat în această limită, ci în mod cert peste 90%. În privința argumentelor pe care recurentele pârâte le folosesc pentru a demonstra că și expertiza tehnică judiciară cuprinde concluzii eronate, Înalta Curte a precizat că de fapt acestea sunt critici ce au constituit obiecțiuni la raportul de expertiză inițial, obiecțiuni la care expertul tehnic B.A.

a răspuns, precizând că „în cadrul procesului tehnologic de la S.C. „K.R.” S.A. nu există operații tehnologice de laminare la cald”, așa cum se sugerează prin obiecțiunile depuse, ci „există echipamente specializate în linii mecanizate pentru prelucrarea semifabricatelor primare din bare de oțel aliat tip SH 15 și transformarea lor în semifabricate de piese forjate, destinate realizării inelelor pentru rulmenți”, deci expertul a constatat existența fluxurilor tehnologice specifice activității de fabricație a rulmenților. Constatând că încadrarea tarifară corectă este cea de la poziția tarifară 72.24.90.31, devine evident că expertul tehnic a considerat neconvingătoare argumentele autorităților pârâte pentru încadrarea tarifară de la poziția 72.28.30.49.

Cât privește faptul că instanța de fond și-a argumentat soluția și pe concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, expertiză ce nu trebuia avută în vedere, nefiind încuviințată de instanță, instanța de recurs a observat că instanța a făcut numai trimitere la acest raport de expertiză, ca fiind în concordanță cu constatările făcute de expertul tehnic B.A., care a constatat îndeplinirea condițiilor prevăzute de H.G. nr. 803/2004 pentru încadrarea tarifară la poziția 72.24.90.31, acest ultim raport de expertiză fiind încuviințat de instanță.

Înalta Curte a reținut că suplimentarea probatoriului cu rapoartele de expertiză tehnică judiciară și contabilă s-a făcut de către instanțele de fond în cele două ultime cicluri procesuale, urmare îndrumărilor date în acest sens de către instanța supremă prin deciziile de casare cu trimitere a sentințelor pronunțate, expertizele efectuate în cauză aducând lămuriri cu privire la încadrarea tarifară corectă și cu privire la faptul că oțelul importat a fost folosit în producția de rulmenți în proporție de peste 90%, iar în perioada 2000 - 2003 chiar în procent de peste 99%.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la faptul că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, instanța de recurs a apreciat că, dimpotrivă, instanța de fond a procedat la o motivare amplă a hotărârii luate, arătând motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea pentru pronunțarea soluției, fiind arătate și motivele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Înalta Curte a înlăturat și critica adusă sentinței privind faptul că instanța de fond a stabilit în mod eronat că dobânzile și penalitățile aferente diferenței de drepturi de import în sumă de 79.075,6779 RON se calculează începând cu 12 decembrie 2003 și respectiv 1 aprilie 2004, reținând că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României - forma în vigoare la data încheierii procesului-verbal de control, respectiv 4 decembrie 2003), dispoziții conform cărora diferențele în minus stabilite cu ocazia controlului vamal ulterior se comunică titularului operațiunii comerciale și urmează a fi achitate în termen de 7 zile de la data comunicării, iar neplata diferenței datorate în acest termen atrage suportarea de majorări de întârziere aferente acestei diferențe, în cuantumul stabilit de lege.

Critica formulată de recurentele-pârâte care se referă la faptul că în mod greșit prima instanță le-a obligat la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată în sumă de 29.540 RON a fost considerată de instanța de recurs ca fiind neîntemeiată, întrucât acțiunea reclamantei a fost admisă, fiind anulate în parte Decizia nr. 60 din 26 februarie 2004 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și procesul-verbal de control nr. 26470 din 4 decembrie 2003 încheiat de Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională Vamală Craiova, menținându-se obligația de plată a reclamantei pentru suma de 79.075,6779 RON (din totalul de 29.250.315,7064 RON).

3. Contestația în anulare formulată împotriva deciziei de recurs Împotriva Deciziei nr. 1265 din 02 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurenta Autoritatea Națională a Vămilor, invocând ca temei legal dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ. și susținând că soluția din hotărârea contestată este rezultatul unei greșeli materiale.

În motivarea căii de atac, contestatoarea precizează că, într-un alt dosar, respectiv dosarul nr. 507/2004, Înalta Curte, prin Decizia nr. 1585/2006, a apreciat că actele constatatoare întocmite de autoritatea vamală în baza procesului-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003 sunt temeinice și legale, însă, prin decizia contestată în prezenta cauză, Înalta Curte a obligat pârâtele la restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative atacate și anulate parțial, mai puțin suma de 79.075,6779 RON, cu dobânzile și penalitățile aferente.

În aceste condiții, susține contestatoarea, deși a existat un litigiu în care actele constatatoare nr. 29 - 63 din 04 decembrie 2003, încheiate în temeiul procesului-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003 al Direcției Regionale Vamale Craiova, au fost menținute, reținându-se ca fiind corectă poziția tarifară 72.28.30.49, în prezenta cauză având ca obiect anularea procesului-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003, Înalta Curte a dispus anularea în parte a acestui act administrativ fiscal, reținând că stabilirea poziției tarifare 72.24.90.31 a fost cea corectă. II.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Hotărârea atacată în calea extraordinară de atac a contestației în anulare o reprezintă Decizia nr. 1265 din 02 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ce reprezintă o hotărâre pronunțată în calea de atac a recursului, hotărâre irevocabilă, astfel cum impun dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Faptul că motivele invocate în această cale de atac nu se înscriu printre cele prevăzute în mod expres de prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., invocate de contestatoare, nu conduce de plano la soluția de respingere ca inadmisibilă a contestației în anulare. Instanța competentă în soluționarea contestației trebuie să analizeze dacă motivele invocate de contestatoare se regăsesc în textul de lege incident, ceea ce presupune cercetarea fondului contestației în anulare.

Examinând calea de atac exercitată pe fondul său, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată. 1. Argumente de drept relevante În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”. Potrivit aliniatului 2 al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ.

prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale de atac extraordinară când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare. Prezenta contestație în anulare este fundamentată în drept pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Așadar, norma legală invocată de autoritatea contestatoare se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi valorificate greșelile de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale. Noțiunea de ”greșeală materială” nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. Categoric, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia" hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația în anulare.

În cauză, contestatoarea invocă existența unei greșeli materiale, întrucât procesul-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003 al Direcției Regionale Vamale Craiova a fost anulat de către instanța supremă în dosarul nr. 7104/2/2007, în timp ce, în dosarul nr. 507/2004, actele constatatoare emise în temeiul aceluiași proces-verbal de control au fost apreciate de către Înalta Curte ca fiind legale și temeinice. Prin urmare, prezenta contestație în anulare vizează o situație de fapt stabilită într-un alt dosar, ceea ce nu reprezintă o omisiune esențială involuntară săvârșită de instanța de recurs în raport cu situația existentă la dosar la data pronunțării hotărârii atacate. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată faptul că autoritatea contestatoare invocă o „greșeală de judecată” ce nu poate fi examinată pe calea contestației în anulare, deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este admisibil.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac.

În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și prin aceasta, o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105 din 03 din 29 iulie 2008 și Stanca Popescu c. România nr. 8727 din 03 din 7 iulie 2009). Pe de altă parte, Înalta Curte reține faptul că nu pot fi examinate în cadrul contestației în anulare nici argumentele noi dezvoltate în contestație pentru a susține motivele de recurs, în condițiile în care acestea nu au fost prezentate în etapa procesuală a recursului.

2. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de recurenta Autoritatea Națională a Vămilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge contestația în anulare formulată de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva Deciziei nr. 1265 din 02 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2011.