ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 282/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 282/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

I - Obiectul cauzei

și hotărârea pronunțată de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, ca primă instanță.

Prin cererea introductivă înregistrată

pe rolul Tribunalului Galați la data de 8 aprilie 2011, reclamantele SC T.L.

IFN SA București, și SC N.G.I.-E. SRL au solicitat, în contradictoriu cu pârâta

SC G.A. SA, obligarea acesteia la plata despăgubirilor în sumă totală de 278.291,46

RON, din care: suma de 240.724,32 RON reprezentând contravaloarea autoturismului

asigurat; suma de 5.152,50 RON dobândă legală aferentă despăgubirilor, calculată

de la data scadenței obligației 1 decembrie 2010 și până la data formulării acțiunii;

3.600 RON reprezentând costuri suplimentare efectuate pentru tractarea bunului asigurat

și evaluarea pagubelor și suma de 28.814,64 RON contravaloarea închirierii unui

autoturism similar, ca urmare a lipsei de folosință a bunului asigurat generată

de refuzul nejustificat al pârâtei de a plăti despăgubirea convenită în baza poliței

de asigurare.

În motivare reclamantele

au arătat că la data de 26 octombrie 2007, între SC T.L. IFN SA și SC N.G.I.-E.

SRL s-a încheiat contractul de leasing financiar având ca obiect folosința de către

utilizator SC N.G.I.-E. SRL a autoturismului X.; că în baza acestui contract de

leasing s-a încheiat o asigurare facultativă a autoturismului, pe o perioadă de

patru ani, cu pârâta SC G.A. SA, care la 30 octombrie 2011 a emis polița de asigurare

CASCO din 30 octombrie 2007 bunul fiind asigurat împotriva riscurilor de avariere/

distrugere și/sau furt.

Potrivit susținerilor

reclamantelor, în cel de-al treilea an de valabilitate a poliței, la 28

octombrie 2010, autoturismul asigurat a fost avariat, în urma unui accident rutier

produs în localitatea C., județul Galați, circumstanțele accidentului demonstrând

fără dubiu, că autoturismul condus de C.V.V. a părăsit partea carosabilă, într-o

curba periculoasă și nesemnalizată, a trecut de balustrada ce se afla pe partea

dreaptă a drumului și a pătruns într-un lac, fiind inundat.

Au mai susținut

reclamantele că urmare a acestui eveniment rutier s-a deschis dosarul de daună și

au fost efectuate primele constatări în data de 2 nioiembrie 2010, fiind întocmit

și calculul de reparație în sistemul Y. agreat și folosit de toți asigurătorii,

costurile reparației însumând 240.727,26 RON.

Potrivit reclamantelor,

deși pârâtei i s-a comunicat întinderea pagubei și împrejurările în care s-a produs,

aceasta nu și-a dat acordul de plată în termenul de 15 zile de la primirea cererii,

refuzul său fiind comunicat utilizatorului la 11 februarie 2011, motivat pe circumstanțele

în care s-a produs accidentul, apreciind că cererea de despăgubiri este frauduloasă.

În drept, reclamantele

au invocat dispozițiile art. 969-art. 970 C. civ., art. 42 C. com. și Legea nr.

136/1995.

Prin cererea precizatoare

din 20 octombrie 2011, reclamanta SC N.G.I.-E. SRL a arătat că la data de 27

iunie 2011 a avut loc transferul dreptului de proprietate de la locatorul SC

T.L. IFN SA întrucât a achitat toate sumele contractului de leasing, respectiv rate,

capital, valoarea reziduală, primele de asigurare, solicitând că despăgubirea datorată

de pârâtă să fie încasată integral de societate în baza dreptului propriu astfel

dobândit asupra bunului avariat, SC T.L. IFN SA recunoscând dreptul reclamantei

SC N.G.I.-E. SRL de a încasa integral și direct despăgubirea datorată de asigurător

urmare stingerii obligațiilor aferente contractului de leasing și transferului proprietății

asupra bunului avariat.

La primul termen

de judecată reclamanta și-a majorat câtimea pretențiilor cu suma de 86.985,04 RON

reprezentând contravaloarea închirierii unui autoturism similar ca urmare a lipsei

de folosință a bunului asigurat generată de refuzul nejustificat al pârâtei de a

plăti despăgubirea în baza poliței de asigurare.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, invocând

dispozițiile art. 6.15 din condițiile generale de asigurare.

Potrivit pârâtei

refuzul de plată a despăgubirilor s-a datorat declarațiilor contradictorii ale conducătorului

auto referitoare la circumstanțele în care a avut loc evenimentul rutier, context

în care a apelat la un expert tehnic extrajudiciar care să stabilească dacă evenimentul

rutier s-a produs în împrejurările declarate de conducătorul auto, concluzia expertizei

tehnice întocmite fiind în sensul că avariile prezentate de autoturism nu se putea

produce în împrejurările declarate.

Astfel învestit,

tribunalul a încuviințat și administrat la cererea părților probe cu înscrisuri,

interogatoriu, martori și două expertize tehnice de specialitate, respectiv contabilă

și auto.

Prin sentința

civilă nr. 1065 din 13 nioiembrie 2013 tribunalul a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC N.G.I.-E. SRL, și a obligat pârâta SC G.A. SA la plata către reclamantă

a următoarelor sume:

- 204.459,52 RON,

reprezentând contravaloarea bunului asigurat din care a fost scăzută valoarea epavei

în cuantum de 36.264,80 RON;

- dobânda legală

aferentă sumei de 240.724,32 RON, de la data scadenței, respectiv de la data 1

decembrie 2010, până la data de 28 septembrie 2012 și la dobânda legală aferentă

sumei de 204.459,52 RON, de la data de 29 septembrie 2012 până la plata efectivă

a debitului;

- 3.600 RON, reprezentând

costuri suplimentare, și dobânda legală aferentă acestei sume, de la 1

decembrie 2010 până la data plății efective a debitului;

- 86.985,04 RON,

reprezentând contravaloarea închirierii unui autovehicul similar, și dobânda legală

aferentă sumei de 28.814,64 RON, de la 1 decembrie 2010 până la 24 octombrie 2011,

precum și a dobânzii legale aferentă sumei de 86.985,04 RON de la 25 octombrie 2011

până la data plății efective a debitului.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut în fapt și în drept următoarele:

În ce privește

dinamica producerii evenimentului rutier din expertizele auto administrate tribunalul

reține că autovehiculul condus de C.V.V. se deplasa noaptea, pe un drum neiluminat

artificial, cu o viteză de deplasare de cel puțin 72 Km/h și într-o curbă periculoasă

nesemnalizată, a pierdut controlul volanului, iar urmare impactului cu dâmbul format

din pământ și pietre a plonjat în apa iazului situat la 20 metri distanță.

Apărarea pârâtei

în sensul că autovehiculul a fost băgat în apă cu motorul oprit a fost înlăturată

cu motivarea că nicio probă materială nu confirmă o astfel de ipoteză, opiniile

celor trei experți tehnici fiind concordante pe dinamica producerii accidentului.

Totodată instanța

a apreciat că simplele suspiciuni ale asigurătorului bazate pe un raport de expertiză

extrajudiciar, întocmit de un expert ales în mod unilateral de asigurător, fără

a da posibilitatea asiguratului să participe la cercetarea la fața locului, nu pot

fundamenta un refuz de acordare a despăgubirilor.

Așa fiind, prima

instanță constată că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 6 pct. 6.15

lit. a) din contractul de asigurare potrivit cărora asigurătorul nu acordă despăgubiri

dacă cererea este frauduloasă, ori are la bază acte și declarații falsificate.

În aceste condiții,

instanța constată că pârâta trebuia să respecte dispozițiile art. 9.2 din contract

și să presteze serviciile care îi incumbă în cadrul unei perioade de maxim 15 zile

lucrătoare de la primirea cererii de despăgubirii.

Referitor la întinderea

pagubei, tribunalul reține că asigurătorul cunoștea avariile aduse autoturismului

cel puțin din data de 7 decembrie 2010 așa cum rezultă din corespondența purtată

de acesta cu service-ul auto, iar pe data de 11 ianuarie 2011 asigurătorul comunică

faptul că dosarul va fi tratat ca daună totală.

Cu toate acestea,

notează prima instanță, asigurătorul nu a comunicat asiguratului acordul său pentru

plata despăgubirilor conform calculației întocmite în sistem Y. la 23 decembrie

2010, costul reparației cu TVA fiind de 240.727,26 RON.

Pentru aceste

considerente, tribunalul apreciază că pârâta urmează să plătească reclamantei suma

de 240.727,26 RON, suma care rezultă din calculația în sistem Y., din care va fi

scăzută valoarea epavei de 36.264,80 RON, vândută de reclamantă la 28

septembrie 2012 în temeiul art. 10.11 din contract.

Totodată instanța

constată că pentru această sumă pârâta datorează și dobânda legală, de la data scadenței

respectiv 1 decembrie 2010, data la care s-a împlinit termenul de 15 zile lucrătoare

conform art. 9 din contract.

Întrucât reclamanta

a vândut epava la 28 septembrie 2012, prima instanță reține că până la această dată

reclamanta a fost lipsită de suma de 240.724,32 RON, iar de la 29 septembrie 2012,

după vinderea epavei, reclamanta a fost lipsită de suma de 204.459,52 RON.

Referitor la cheltuielile

suplimentare suportate de asigurat reprezentând costul transportului autoturismului

avariat de la locul accidentului la service-ul autorizat și costul anajizei preliminare

a pagubelor, prima instanță reține că aceste cheltuieli trebuie suportate de asigurător,

dispozițiile art. 6.7 din contract invocate de pârâta, nefiind incidente.

În ceea ce privește

obligarea pârâtei la plata contravalorii închirierii unui autoturism similar, ca

urmare a lipsei totale de folosință a bunului avariat instanța apreciază că solicitarea

reclamantei este întemeiată, răspunderea asigurătorului fiind antrenată deoarece

în mod culpabil nu și-a respectat obligațiile contractuale și nu a achitat despăgubirile

cuvenite pe o perioadă mai mare de timp. Suma solicitată de 86.985,04 RON fiind

justificată contabil cu facturile depuse în probațiune.

II. Apelul. Decizia

instanței de prim control judiciar.

Prin decizia civilă

nr. 75/A din 23 iunie 2014 Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a admis apelul

declarat de pârâta SC G.A. SA împotriva sentinței civile nr. 1065/2013 pronunțată

de Tribunalul Galați și în consecință a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul

obligării pârâtei la plata sumei de 85.770,22 RON reprezentând c/valoarea închirierii

unui autoturism în loc de 86.985,04 RON; a eliminat obligația pârâtei privind plata

dobânzii legale aferente pentru sumele reprezentând costuri suplimentare și contravaloarea

închirierii unui autoturism similar; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței

și a obligat intimata-reclamantă la 500 RON cheltuieli de judecată în apel către

apelantă.

Răspunzând motivelor

de apel, instanța constată din verificarea actelor și lucrărilor dosarului că argumentele

pârâtei în ce privește situația de fapt, respectiv dinamica accidentului sunt nefondate,

cauza avariilor constituind-o impactul autoturismului cu dâmbul de pământ de pe

malul iazului și impactul cu obiectele dure existente sub luciul de apă.

Criticat vizând

acordarea nelegală a despăgubirii pentru închirierea unui autoturism similar a fost

apreciată ca nefondată, cu motivarea că dispozițiile art. 6.7 din contract invocate

de pârâtă în argumentarea acestui motiv de apel nu sunt incidente deoarece se referă

la pagubele indirecte produse prin întreruperea folosirii autoturismului, iar în

cauză pagubele sunt produse în mod direct prin lipsa folosirii autoturismului.

În ceea ce privește

însă cuantumul sumei datorate pentru închirierea unui autoturism similar, curtea

de apel reține ca întemeiată critica pârâtei având în vedere concluziile expertizei

contabile efectuată în cauză care a stabilit un prejudiciu de 85.770,22 RON pentru

lipsa de folosință a autoturismului și nu suma de 86.985,04 RON acordată de prima

instanță.

Totodată, instanța

constată că este fondată și critica referitoare la acordarea dobânzii legale aferente

sumelor reprezentând costuri suplimentare și contravaloarea închirierii unui autoturism

similar în condițiile în care reclamanta nu a solicitat acordarea acestor dobânzi

prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea de majorare a câtimii pretențiilor.

În sfârșit, instanța

de control judiciar, cenzurând și critica referitoare la acordarea dobânzii legale

aferente sumei reprezentând contravaloarea bunului asigurat cu începere de la 1

decembrie 2010, a constatat că au fost respectate dispozițiile art. 9.2 din contractul

părților, asigurătorul având obligația să presteze serviciile care îi incumbă în

cadrul unei perioade de maximum 15 zile lucrătoare de la primirea cererii, iar în

cauză cererea de despăgubire a fost adusă la cunoștința societății de asigurări

anterior datei de 2 noiembrie 2010, astfel că acordarea dobânzii legale începând

cu 1 decembrie 2010, așa cum s-a solicitat de reclamantă, este în acord cu dispozițiile

legale.

În egală măsură

instanța a apreciat că dobânda legală eferentă contravalorii epavei a fost corect

acordată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011.

III. Recursul.

Motivele de recurs.

Împotriva deciziei

nr. 75 din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați, a declarat recurs

pârâta SC G.A. SA solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul înlăturării

obligației stabilite în sarcina sa de a plăti reclamantei suma de 85.770,22 RON

cu titlu de contravaloarea închirierii autovehicul similar, a mențiunii din considerentele

deciziei referitoare la acordarea dobânzii legale în conformitate cu prevederile

O.G. nr. 13/2011, precum și modificarea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată

în raport de suma ce va reprezenta obligația finală de plată a societății de asigurare.

Recurenta și-a

întemeiat în drept recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 9 și pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut următoarele:

Subsumat motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. autoarea recursului arată că din motivarea

instanței de apel rezultă că acordarea contravalorii închirierii unui autovehicul

similar s-a întemeiat pe regulile răspunderii civile delictuale deși în cauză răspunderea

societății de asigurări era stabilită prin contract.

În acest sens,

recurenta citează formulări din considerentele deciziei referitoare la „culpa exclusivă

a asigurătorului” și abuzul de drept care, în opinia sa conduc la ideea aplicării

regulilor răspunderii civile delictuale, ceea ce reprezintă o extindere a răspunderii

asigurătorului peste limitele contractului, deoarece acesta nu cuprinde nici o clauză

care să stabilească posibilitatea asigurătorului de a solicita contravaloarea închirierii

unui vehicul similar.

Mai mult, în cuprinsul

art. 6.7 din condițiile de asigurare se prevede expres că nu se pot cere în temeiul

contractului daune pentru lipsa de folosință.

Sub un al doilea

aspect recurenta invocă încălcarea legii civile deoarece singura sancțiune pentru

neexecutarea unui contract având ca obiect plata unei sume de bani sunt daunele

interese sub forma dobânzii legale, după art. 1088 vechiul C. civ.

Or, susține recurenta,

instanțele au aplicat suplimentar o sancțiune neprevăzută de lege constând în obligarea

la contravaloarea închirierii, deși contractul de asigurare are ca obiect plata

unei sume de bani, astfel că singurele dispoziții legale incidente cu privire la

întârzierea în executare erau cele din art. 1088 C. civ.

Referitor la motivul

reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta arată că prin obligarea sa

la plata sumei reprezentând contravaloarea închirierii instanța a schimbat natura

și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic respectiv a prevederilor

art. 5.6 lit. c) și ale art. 6.7 din contract, prevederi cuprinse în capitolul „Riscurile

pentru care se acordă despăgubire”, respectiv, „Excluderi” și care sunt de strictă

interpretare.

Astfel, susține

recurenta, în raport de conținutul art. 5.6 din condițiile de asigurare, cheltuielile

cu închirierea unui vehicul similar nu reprezenta o măsură de limitare a pagubelor

pentru a fi acoperită, iar în sensul art. 6.7 din condiții, ele sunt excluse, ceea

ce impune concluzia că instanța a adăugat, prin propria interpretare a art. 6.7

un nou risc care nu se regăsește în cuprinsul riscurilor enumerate în art. 5.1,

cu consecința încălcării principiului după care convențiile legal făcute au putere

de lege între părțile contractante.

Printr-un ultim

motiv de recurs întemeiat pe aplicarea greșită a legii recurenta susține că mențiunea

din considerentele deciziei referitoare la aplicarea dobânzii legale în conformitate

cu O.G. nr. 13/2011 este nelegală și se impune a fi înlăturată deoarece la data

încheierii contractului de asigurare, 30 octombrie 2007, precum și la data accidentului,

28 octombrie 2010, era în vigoare O.G. nr. 9/2000 și prin urmare legea aplicabilă

calcului dobânzii legale este legea de la data încheierii contractului.

În sprijinul acestui

raționament recurenta invocă art. 1 vechiul C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituție.

Pentru aceste

argumente recurenta solicită admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul

celor arătate în preambulul cererii de recurs.

Prin întâmpinarea

formulată la 26 ianuarie 2015 intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului

ca nefondat: în esență, intimata reiterând apărările sale a arătat că suportarea

de către asigurător a costului contravalorii închirierii unui autovehicul similar

a fost statuată în mod judicios de ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză,

în raport de art. 5.6 din Condițiile generale și care desemnează obligația contractuală

a pârâtei de a acoperi și acele pagube suferite din culpa sa exclusivă.

Înalta Curte verificând

în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate,

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Alegațiile recurentei

în sensul că instanța de apel și-a întemeiat soluția de obligare a contravalorii

închirierii unui vehicul similar pe regulile răspunderii civile delictuale în condițiile

în care între părți s-a încheiat un contract care stabilește drepturile și obligațiile

părților, nu are niciun fundament legal, fiind pure speculații.

Un examen obiectiv

al considerentelor deciziei instanței de prim control judiciar atestă incontestabil

faptul că instanța și-a argumentat soluția pe neîndeplinirea de către asigurător

a obligației contractuale prevăzute în sarcina sa în condițiile generale, respectiv

obligația asigurătorului de a stabili și plăti despăgubire în cadrul unei perioade

de maxim 15 zile de la primirea cererii, precum și pe art. 5.6 lit. c) din aceleași

condiții generale, text invocat in terminis.

Cu alte cuvinte,

izvorul obligației care a antrenat răspunderea asigurătorului a fost contractul

încheiat de părți, instanța stabilind în raport de conținutul contractului culpa

exclusivă a pârâtei debitorul obligației de plată a despăgubirii și întinderea daunei

ca element ale răspunderii civile contractuale.

Termenii utilizați

în cuprinsul deciziei, pe care recurenta își întemeiază critica, respectiv culpa

exclusivă a asigurătorului și abuzul de drept nu fac decât să confirme în mod explicit

raționamentul instanței de apel în antrenarea răspunderii contractuale a asigurătorului,

conturând gravitatea culpei sale în executarea prestației stabilite prin contract.

Distinct de acestea,

Înalta Curte subliniază că atât răspunderea delictuală cât și cea contractuală sunt

forme ale răspunderii civile, răspunderea contractuală este specială, depinzând

de existența și conținutul contractului, în timp ce răspunderea delictuală se naște

din violarea unei îndatoriri generale între terțe persoane una față de cealaltă

(art. 998 vechiul C. civ.) ambele feluri de răspundere presupunând existența unei

culpe și a unei daune.

Or, și din perspectiva

acestei distincții între cele două forme de răspundere civilă, întreaga argumentare

și raționamentul instanței de apel se întemeiază în mod evident pe elementele răspunderii

contractuale.

Caracterul formal

al argumentelor recurentului în sprijinul acestui motiv de recurs rezultă și din

împrejurarea că instanța de apel, deși a schimbat sentința fondului pe acest capăt

de cerere numai în ce privește cuantumul sumei datorate, având în vedere principiul

disponibilității părții care guvernează procesul civil, a menținut și confirmat

motivarea primei instanțe întemeiată pe antrenarea răspunderii civile contractuale,

respectiv pe fapta asigurătorului care în mod culpabil nu și-a respectat obligația

de a plăti asigurarea pe o perioadă îndelungată de timp.

Or, prin motivele

de apel, pârâta nu a criticat sentința fondului sub aspectul aplicării răspunderii

civile delictuale, ceea ce impune concluzia unei apărări de circumstanță formulate

omisso medio.

În ce privește

critica recurentului întemeiată pe încălcarea dispozițiilor art. 1088 vechiul C.

civ. potrivit cărora la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare daunele interese

pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, susținerea nu poate fi

primită.

Principiul instituit

în art. 1088 cunoaște și o atenuare, prin referirea la regulile speciale în materie

de comerț, societate și fudejusiune, creditorul putând obține în plus de daunele

interese moratorii (dobânda legală) și daune-interese compensatorii dacă neexecutarea

cu rea-credință de către debitor îi cauzează un prejudiciu suplimentar și aceasta

deoarece creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit prin

faptul neexecutării.

În cauză s-a stabilit

că datorită refuzului nejustificat al asigurătorului de a plăti despăgubire în termenul

maxim impus prin art. 9 din contract, creditorul obligației, asiguratul, a suferit

un prejudiciu suplimentar fiind obligat pentru funcționarea societății să închirieze

un autoturism similar, acest prejudiciu neputându-se confunda cu privarea de veniturile

sumei datorate.

Referitor la motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul

pune în discuție interpretarea dată de instanța clauzelor de la art. 5.6 lit.

c) și art. 6.7 din contract, Înalta Curte subliniază cu titlu prioritar contradicția

care transpare, cu forța evidenței, în ce privește întreaga argumentație a recurentei,

care în primul motiv de recurs reproșează instanței că nu a avut în vedere obligațiile

contractuale ca temei al răspunderii civile, iar prin acest motiv de recurs critică

interpretarea dată de instanță în analiza clauzelor contractuale pe care se întemeiază.

Sub un al doilea

aspect, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 304 pct. 8 sunt incidente numai

în ipoteza în care interpretarea poartă asupra unui act sau asupra unei clauze cu

un înțeles lămurit și vădit neîndoielnic, care a fost denaturat de instanță, încălcându-se

astfel voința părților.

Or, această ipoteză

nu este îndeplinită în cauză, ambele instanțe, cu respectarea dispozițiilor

art. 969 și îndeosebi ale art. 970 alin. (2) vechiul C. civ., au stabilit că

art. 6.7 intitulat „Excluderi” vizează pagubele indirecte determinate de reducerea

valorii autoturismului sau produse prin întreruperea folosinței auto, cu alte cuvinte

pagube care nu pot fi imputate asigurătorului în situația în care își respectă întrutotul

obligațiile stabilite prin contract în sarcina sa, respectiv de constatare, evaluare

și plată a despăgubirii în condițiile prevăzute în art. 9 din contract.

În raport de circumstanțele

de fapt statuate în cauză, concluzia instanței în sensul că dispozițiile art. 6.7

nu se aplică deoarece ipoteza din clauza de excludere nu este îndeplinită, întreruperea

folosirii autoturismului fiind determinată de executarea cu rea-credintă a obligațiilor

asigurătorului, paguba astfel produsă asiguratului fiind o pagubă directă, este

corectă, în acord cu conținutul clauzei.

Este nefondată

și critica referitoare la denaturarea clauzei de la art. 5.6 lit. c) din condițiile

generale, în primul rând pentru că nu este argumentată într-o manieră clară și explicită,

recurenta susținând că închirierea unui vehicul similar reprezintă un cost suplimentar

la paguba deja existentă. Or, dispozițiile art. 5.6 lit. c) prevăd expres că „se

acordă despăgubiri și pentru cheltuielile necesare făcute în vederea limitării pagubelor”.

Prin urmare, părțile

au convenit includerea în cuantumul despăgubirii și a unor cheltuieli distincte

de contravaloarea avariei autoturismului, respectiv un prejudiciu suplimentar, în

urma daunelor produse de riscurile cuprinse în asigurare, distinct de faptul că

aceste cheltuieli cu închirierea unui autovehicul similar au fost determinate de

culpa asigurătorului așa cum s-a arătat în considerentele deja expuse.

În sfârșit, referitor

la ultimul motiv de recurs, care vizează aplicarea greșită a dispozițiilor O.G.

nr. 13/2011 în stabilirea ratei dobânzii legale pentru întârzierea la plata unei

obligații bănești se impun câteva precizări prealabile.

În esență, recurentul

susține că dispozițiile O.G. nr. 13/2011 nu sunt incidente, în cauză calculul dobânzii

urmând a fi făcut potrivit dispozițiilor O.G. nr. 9/2000 în vigoare la data încheierii

contractului și la data accidentului (28 octombrie 2010).

În cauză dobânda

legală a fost acordată pentru debitul de 240.724,32 RON de la 1 decembrie 2010 până

la 28 septembrie 2012 și pentru debitul de 204.459,52 RON de la 29 septembrie 2012

și până la plata efectivă.

Referirea la dobândă

legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011 vizează numai debitul de 204.459,52 RON în

cadrul ultimului motiv de apel și este corectă, deși motivul de apel nu a vizat

explicit modul de calcul al dobânzii, ci stabilirea debitului principal și perioada

curgerii dobânzii legale.

O.G. nr. 13/2011

privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare (moratorie) pentru obligațiile

bănești a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 607/29.08.2011 și a

intrat în vigoare la 3 zile de la publicare potrivit art. 19 din „Dispozițiile tranzitorii

și intrarea în vigoare” respectiv la 1 septembrie 2011.

Potrivit ari.

11 din O.G. nr. 13/1011 se abrogă O.G. nr. 9/2000 aprobată cu modificări prin Legea

nr. 356/2000.

Prin urmare, de

la data intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011 stabilirea dobânzii legale remuneratorii

și penalizatoare este supusă dispozițiilor acestei ordonanțe cu observarea și respectarea

dispozițiilor tranzitorii din Capitolul VI.

Așa fiind, critica

recurentei în sensul înlăturării din considerente a mențiunii O.G. nr. 13/2011,

pe lângă manierea inadecvată de formulare, nu are temei legal, de la data intrării

în vigoare a O.G. nr. 13/2011 (1 septembrie 2011) și respectiv abrogarea O.G.

nr. 9/2000, calculul dobânzii legale penalizatoare este supus dispozițiilor acestei

ordonanțe.

Pentru rațiunile

mai sus înfățișate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge

prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de recurenta-pârâtă SC G.A. SA împotriva deciziei civile nr. 75/A/23

iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.