ÎCCJ, decizie (scj.ro #122522)

Contract de asigurare. Refuzul asigurătorului de plată a despăgubirii în termenul prevăzut în contract. Consecințe

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acțiune în despăgubiri

contract de asigurare

lipsă de folosință

C. civ. din 1864, art. 969, art. 970 alin. (2), art. 998, art. 1088

O.G. nr. 13/2011, art. 11, art. 19

În cazul în care, datorită refuzului nejustificat al asigurătorului de a plăti despăgubirea în termenul maxim impus prin contractul de asigurare, asiguratul a fost obligat ca, pentru funcționarea societății, să închirieze un autoturism similar celui avariat, este corectă soluția instanței de obligare a asigurătorului la plata contravalorii închirierii acestui autoturism, paguba astfel produsă asiguratului fiind o pagubă directă, răspunderea asigurătorului fiind antrenată deoarece în mod culpabil nu și-a respectat obligațiile contractuale și nu a achitat despăgubirile cuvenite pe o perioadă mai mare de timp.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 282 din 30 ianuarie 2015

I.

Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată de Tribunalul Galați, Secția a II-a civilă ca primă instanță.

Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la data de 08.04.2011, reclamantele SC T.L. IFN SA București și  SC N.G.I.E. SRL au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA, obligarea acesteia la plata despăgubirilor în suma totala de 278.291,46 lei, din care: suma de 240.724,32 lei reprezentând contravaloarea autoturismului asigurat; suma de 5,152,50 dobândă legală aferentă despăgubirilor, calculată de la data de scadentei obligației 01.12.2010 și până la data formulării acțiunii;  3.600 Ron reprezentând costuri suplimentare efectuate pentru tractarea bunului asigurat și evaluarea pagubelor și suma de 28.814,64 lei contravaloarea închirierii unui autoturism similar, ca urmare a lipsei de folosință a bunului asigurat generată de refuzul nejustificat al pârâtei de a plăti despăgubirea convenită în baza poliței de asigurare.

În motivare reclamantele au arătat că, la data de 26.10.2007, între SC T.L. IFN SA și SC N.G.I.E. SRL s-a încheiat contractul de leasing financiar nr. 25138/2007 având ca obiect folosința de către utilizator SC N.G.I.E. SRL a autoturismului X, înmatriculat sub nr. B 00 xxx; că în baza acestui contract de leasing s-a încheiat o asigurare facultativă a autoturismului, pe o perioadă de patru ani, cu pârâta SC G.A. SA, care la 30.10.2011 a emis Polița de asigurare CASCO nr. A*448078/30.10,2007, bunul fiind asigurat împotriva riscurilor de avariere/distrugere și/sau furt.

Potrivit susținerilor reclamantelor, în cel de-al treilea an de valabilitate a poliței, la 28.10.2010, autoturismul asigurat a fost avariat în urma unui accident rutier produs în localitatea Corod, județul Galați, circumstanțele accidentului demonstrând fără dubiu că autoturismul condus de C.V.V. a părăsit partea carosabila într-o curba periculoasa și  nesemnalizata, a trecut de balustrada ce se afla pe partea dreapta a drumului și a pătruns într-un lac, fiind inundat.

Au mai susținut reclamantele că urmare a acestui eveniment rutier s-a deschis dosarul de daună nr. A38/67782/2010/B/B și au fost efectuate primele constatări la 02.11.2010, fiind întocmit și calculul de reparație în sistemul AUDATEX agreat și folosit de toți asiguratorii, costurile reparației însumând 240.727,26 lei.

Potrivit reclamantelor, deși pârâtei i s-a comunicat întinderea pagubei și împrejurările în care s-a produs, aceasta nu și-a dat acordul de plată în termenul de 15 zile de la primirea cererii, refuzul său fiind comunicat utilizatorului la 11.02.2011, motivat pe circumstanțele în care s-a produs accidentul, apreciind că cererea de despăgubiri este frauduloasă.

În drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 969-970 C. civ., art. 42 C. com. și Legea nr. 136/1995.

Prin cererea precizatoare din 20.10.2011, reclamanta SC N.G.I.E. SRL a arătat că la data de 27.06.2011 a avut loc transferul dreptului de proprietate de la locatorul SC T.L. IFN SA întrucât a achitat toate sumele contractului de leasing, respectiv rate, capital, valoarea reziduală, primele de asigurare, solicitând ca despăgubirea datorată de pârâtă să fie încasată integral de societate în baza dreptului propriu astfel dobândit asupra bunului avariat, SC T.L. IFN SA recunoscând dreptul reclamantei SC N.G.I.E. SRL de a încasa integral și direct despăgubirea datorată de asigurator urmare stingerii obligațiilor aferente contractului de leasing și transferului proprietății asupra bunului avariat.

La primul termen de judecată reclamanta și-a majorat câtimea pretențiilor cu suma de 86.985,04 lei reprezentând contravaloarea închirierii unui autoturism similar ca urmare a lipsei de folosință a bunului asigurat generată de refuzul nejustificat al pârâtei de a plăti despăgubirea în baza poliței de asigurare.

Prin întâmpinarea formulată în cauză pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, invocând dispozițiile art. 6.15 din condițiile generale de asigurare.

Potrivit pârâtei, refuzul de plată a despăgubirilor s-a datorat declarațiilor contradictorii ale conducătorului auto referitoare la circumstanțele în care a avut loc evenimentul rutier, context în care a apelat la un expert tehnic extrajudiciar care să stabilească dacă evenimentul rutier s-a produs în împrejurările declarate de conducătorul auto, concluzia expertizei tehnice întocmite fiind în sensul că avariile prezentate de autoturism nu se puteau produce în împrejurările declarate.

Astfel învestit, tribunalul a încuviințat și administrat la cererea părților probe cu înscrisuri, interogatoriu, martori și două expertize tehnice de specialitate, respectiv contabilă și auto.

Prin sentința civilă nr. 1065 din 13.11.2013, tribunalul a admis acțiunea formulată de reclamanta SC N.G.I.E. SRL și a obligat pârâta SC G.A. SA la plata către reclamantă a următoarelor sume:

- 204.459,52 de lei, reprezentând contravaloarea bunului asigurat din care a fost scăzută valoarea epavei în cuantum de 36.264,80 de lei;

- dobânda legală aferentă sumei de 240.724,32 de lei, de la data scadenței, respectiv de la data 01.12.2010 până la data de 28.09.2012, și la dobânda legală aferentă sumei de 204.459,52 de lei, de la data de 29.09.2012 până la plata efectivă a debitului;

- 3600 lei, reprezentând costuri suplimentare, și dobânda legală aferentă acestei sume, de la 01.12.2010 până la data plății efective a debitului;

- 86.985,04 lei, reprezentând contravaloarea închirierii unui autovehicul similar, și dobânda legală aferentă sumei de 28.814,64 de lei, de la 01.12.2010 până la 24.10.2011, precum și a dobânzii legale aferentă sumei de 86.985,04 lei de la 25.10.2011 până la data plății efective a debitului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt și în drept următoarele:

În ce privește dinamica producerii evenimentului rutier din expertizele auto administrate, tribunalul a reținut că autovehiculul condus de C.V. se deplasa noaptea, pe un drum neiluminat artificial, cu o viteză de deplasare de cel puțin 72 Km/h și, într-o curbă periculoasă nesemnalizată, a pierdut controlul volanului, iar urmare impactului cu dâmbul format din pământ și pietre a plonjat în apa iazului situat la 20 metri distanță.

Apărarea pârâtei în sensul că autovehiculul a fost băgat în apă cu motorul oprit a fost înlăturată cu motivarea că nicio probă materială nu confirmă o astfel de ipoteză, opiniile celor trei experți tehnici fiind concordante pe dinamica producerii accidentului.

Totodată, instanța a apreciat că simplele suspiciuni ale asigurătorului bazate pe un raport de expertiză extrajudiciar, întocmit de un expert ales în mod unilateral de asigurator, fără a da posibilitatea asiguratului să participe la cercetarea la fața locului, nu pot fundamenta un refuz de acordare a despăgubirilor.

Așa fiind, prima instanță a constatat că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 6 pct. 6.15 lit. a din contractul de asigurare potrivit cărora asiguratorul nu acordă despăgubiri dacă cererea este frauduloasă ori are la bază acte și declarații falsificate.

În aceste condiții, instanța a constatat că pârâta trebuia să respecte dispozițiile art. 9.2 din contract și să presteze serviciile care îi incumbă în cadrul unei perioade de maxim 15 zile lucrătoare de la primirea cererii de despăgubiri.

Referitor la întinderea pagubei, tribunalul a reținut că asigurătorul cunoștea avariile aduse autoturismului cel puțin din data de 7.12.2010 așa cum rezultă din corespondența purtată de acesta cu service-ul auto, iar pe data de 11.01.2011 asigurătorul comunică faptul că dosarul va fi tratat ca daună totală.

Cu toate acestea, notează prima instanță, asigurătorul nu a comunicat asiguratului acordul său pentru plata despăgubirilor conform calculației întocmite în sistem AUDATEX la 23.12.2010, costul reparației cu TVA fiind de 240.727,26 lei.

Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că pârâta urmează să plătească reclamantei suma de 240.727,26 lei, suma care rezultă din calculația în sistem AUDATEX, din care va fi scăzută valoarea epavei de 36.264,80 lei, vândută de reclamantă la 28.09.2012 în temeiul art. 10.11 din contract.

Totodată, instanța a constatat că pentru această sumă pârâta datorează și dobânda legală, de la data scadenței, respectiv 1.12.2010, data la care s-a împlinit termenul de 15 zile lucrătoare conform art. 9 din contract.

Întrucât reclamanta a vândut epava la 28.09.2012, prima instanță a reținut că până la această dată reclamanta a fost lipsită de suma de  240.724,32 lei, iar de la 29.09.2012, după vinderea epavei, reclamanta a fost lipsită de suma de 204.459,52 lei.

Referitor la cheltuielile suplimentare suportate de asigurat reprezentând costul transportului autoturismului avariat de la locul accidentului la service-ul autorizat și costul  analizei preliminare a pagubelor, prima instanță a reținut că aceste cheltuieli trebuie suportate de asigurator, dispozițiile art. 6.7 din contract invocate de pârâta nefiind incidente.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata contravalorii închirierii unui autoturism similar, ca urmare a lipsei totale de folosință a bunului avariat, instanța a apreciat că solicitarea reclamantei este întemeiată, răspunderea asigurătorului fiind antrenată deoarece în mod culpabil nu și-a respectat obligațiile contractuale și nu a achitat despăgubirile cuvenite pe o perioadă mai mare de timp, suma solicitată de 86.985,04 lei fiind justificată contabil cu facturile depuse în probațiune.

II.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar.

Prin decizia civilă nr. 75/A din 23.06.2014, Curtea de Apel Galați, Secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC G.A. SA împotriva sentinței civile nr. 1065/2013 pronunțată de Tribunalul Galați și, în consecință, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 85.770,22 lei reprezentând c/valoarea închirierii unui autoturism în loc de 86.985,04 lei; a eliminat obligația pârâtei privind plata dobânzii legale aferente pentru sumele reprezentând costuri suplimentare și contravaloarea închirierii unui autoturism similar; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat intimata-reclamantă la 500 lei cheltuieli de judecată în apel către apelantă.

Răspunzând motivelor de apel, instanța a constatat, din verificarea actelor și lucrărilor  dosarului, că argumentele pârâtei în ce privește situația de fapt, respectiv dinamica  accidentului sunt nefondate, cauza avariilor constituind-o impactul autoturismului cu dâmbul de pământ de pe malul iazului și impactul cu obiectele dure existente sub luciul de apă.

Critica vizând acordarea nelegală a despăgubirii pentru închirierea unui autoturism similar a fost apreciată ca nefondată, cu motivarea că dispozițiile art. 6.7 din contract invocate de pârâtă în argumentarea acestui motiv de apel nu sunt incidente deoarece se referă la pagubele indirecte produse prin întreruperea folosirii autoturismului, iar în cauză pagubele sunt produse în mod direct prin lipsa folosirii autoturismului.

În ceea ce privește, însă, cuantumul sumei datorate pentru închirierea unui autoturism similar, curtea de apel a reținut ca întemeiată critica pârâtei având în vedere concluziile expertizei contabile efectuată în cauză care a stabilit un prejudiciu de 85.770,22 lei pentru lipsa de folosință a autoturismului, și nu suma de 86.985,04 lei acordată de prima instanță.

Totodată, instanța a constatat că este fondată și critica referitoare la acordarea  dobânzii legale aferente sumelor reprezentând costuri suplimentare și contravaloarea închirierii unui autoturism similar în condițiile în care reclamanta nu a solicitat acordarea acestor dobânzi prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea de majorare a câtimii pretențiilor.

În sfârșit, instanța de control judiciar, cenzurând și critica referitoare la acordarea dobânzii legale aferente sumei reprezentând contravaloarea bunului asigurat cu începere de la 01.12.2010, a constatat că au fost respectate dispozițiile art. 9.2 din contractul părților, asigurătorul având obligația să presteze serviciile care îi incumbă în cadrul unei perioade de maximum 15 zile lucrătoare de la primirea cererii, iar în cauză cererea de despăgubire a fost adusă la cunoștința societății de asigurări anterior datei de 2 noiembrie 2010, astfel că acordarea dobânzii legale începând cu 1.12.2010, așa cum s-a solicitat de reclamantă, este în acord cu dispozițiile legale.

În egală măsură instanța a apreciat că dobânda legală aferentă contravalorii epavei a fost corect acordată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011.

III.

Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva deciziei nr. 75 din 23.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați a declarat recurs pârâta SC G.A. SA, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul înlăturării obligației stabilite în sarcina sa de a plăti reclamantei suma de 85.770,22 lei cu titlu de contravaloare a închirierii autovehiculului similar, a mențiunii din considerentele deciziei referitoare la acordarea dobânzii legale în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011, precum și modificarea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată în raport de suma ce va reprezenta obligația finală de plată a societății de asigurare.

Recurenta și-a întemeiat în drept recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut următoarele:

Subsumat motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. autoarea recursului arată că din motivarea instanței de apel rezultă că acordarea contravalorii închirierii unui autovehicul similar s-a întemeiat pe regulile răspunderii civile delictuale deși în cauză răspunderea societății de asigurări era stabilită prin contract.

În acest sens, recurenta citează formulări din considerentele deciziei referitoare la „culpa exclusivă a asiguratorului” și abuzul de drept care, în opinia sa, conduc la ideea aplicării regulilor răspunderii civile delictuale, ceea ce reprezintă o extindere a răspunderii asiguratorului peste limitele contractului, deoarece acesta nu cuprinde nici o clauză care să stabilească posibilitatea asiguratorului de a solicita contravaloarea închirierii unui vehicul similar.

Mai mult, în cuprinsul art. 6.7 din condițiile de asigurare se prevede expres că nu se pot cere în temeiul contractului daune pentru lipsa de folosință.

Sub un al doilea aspect, recurenta invocă încălcarea legii civile deoarece singura sancțiune pentru neexecutarea unui contract având ca obiect plata unei sume de bani sunt daunele-interese sub forma dobânzii legale, după art. 1088 din vechiul Cod civil.

Or, susține recurenta, instanțele au aplicat suplimentar o sancțiune neprevăzută de lege constând în obligarea la contravaloarea închirierii, deși contractul de asigurare are ca obiect  plata unei sume de bani, astfel că singurele dispoziții legale incidente cu privire la întârzierea în executare erau cele din art. 1088 C. civ.

Referitor la motivul reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că, prin obligarea sa la plata sumei reprezentând contravaloarea închirierii, instanța a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic, respectiv a prevederilor art. 5.6 lit. c și ale art. 6.7 din contract”, prevederi cuprinse în capitolul „Riscurile pentru care se acordă despăgubire, respectiv, „Excluderi” și care sunt de strictă interpretare.

Astfel, susține recurenta, în raport de conținutul art. 5.6 din condițiile de asigurare, cheltuielile cu închirierea unui vehicul similar nu reprezenta o măsură de  limitare a pagubelor pentru a fi acoperită, iar, în sensul art. 6.7 din condiții, ele sunt excluse, ceea ce impune concluzia că instanța a adăugat, prin propria interpretare a art. 6.7, un nou risc care nu se regăsește în cuprinsul riscurilor enumerate în art. 5.1, cu consecința încălcării principiului după care convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Printr-un ultim motiv de recurs întemeiat pe aplicarea greșită a legii  recurenta susține că mențiunea din considerentele deciziei referitoare la aplicarea dobânzii legale în conformitate cu O.G. nr. 13/2011 este nelegală și se impune a fi înlăturată, deoarece la data încheierii contractului de asigurare – 30.10.2007 – precum și  la data accidentului – 28.10.2010 -  era în vigoare O.G. nr. 9/2000 și, prin urmare, legea aplicabilă calcului dobânzii legale este legea de la data încheierii contractului.

În sprijinul acestui raționament recurenta invocă art. 1 din vechiul Cod civil și art. 15 alin. (2) din Constituție.

Pentru aceste argumente recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul celor arătate în preambulul cererii de recurs.

Prin întâmpinarea formulată la 26 ianuarie 2015 intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență, intimata, reiterând apărările sale, a arătat că suportarea de către asigurator a costului contravalorii închirierii unui autovehicul similar a fost statuată în mod judicios de ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză, în raport de art. 5.6 din Condițiile generale și care desemnează obligația contractuală a pârâtei de a acoperi și acele pagube suferite din culpa sa exclusivă.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează

:

Alegațiile recurentei în sensul că instanța de apel și-a întemeiat soluția de obligare a contravalorii închirierii unui vehicul similar pe regulile răspunderii civile delictuale în condițiile în care între părți s-a încheiat un contract care stabilește drepturile și obligațiile părților nu are niciun fundament legal, fiind pure speculații.

Un examen obiectiv al considerentelor deciziei instanței de prim control judiciar  atestă incontestabil faptul că instanța și-a argumentat soluția pe neîndeplinirea de către asigurator a obligației  contractuale prevăzute în sarcina sa în condițiile generale, respectiv obligația  asiguratorului de a stabili și plăti despăgubire în cadrul unei perioade de maxim 15 zile de la primirea cererii, precum și pe art. 5.6 lit. c din aceleași condiții generale, text invocat

in terminis

.

Cu alte cuvinte, izvorul obligației care a antrenat răspunderea asiguratorului a fost contractul încheiat de părți, instanța stabilind în raport de conținutul contractului culpa exclusivă a pârâtei, debitorul obligației de plată a despăgubirii, și întinderea daunei ca element al răspunderii civile contractuale.

Termenii utilizați în cuprinsul deciziei, pe care recurenta își întemeiază critica, respectiv culpa exclusivă a asiguratorului și abuzul de drept, nu fac decât să confirme în mod explicit raționamentul instanței de apel în antrenarea răspunderii contractuale a asiguratorului, conturând gravitatea culpei sale în executarea prestației stabilite prin contract.

Distinct de acestea, Înalta Curte subliniază că atât răspunderea delictuală, cât și cea contractuală sunt forme ale răspunderii civile, răspunderea contractuală este specială, depinzând de existența și conținutul contractului, în timp ce răspunderea delictuală se naște din violarea unei îndatoriri generale între terțe persoane una față de cealaltă (art. 998 v. C. civ.), ambele feluri de răspundere presupunând existența unei culpe și a unei daune.

Or, și din perspectiva acestei distincții între cele două forme de răspundere civilă, întreaga argumentare și raționamentul instanței de apel se întemeiază în mod evident pe elementele răspunderii contractuale.

Caracterul formal al argumentelor recurentului în sprijinul acestui motiv de recurs rezultă și din împrejurarea că instanța de apel, deși a schimbat sentința fondului pe acest capăt de cerere numai în ce privește cuantumul sumei datorate, având în vedere principiul disponibilității părții care guvernează procesul civil, a menținut și confirmat motivarea  primei instanțe întemeiată pe antrenarea răspunderii civile contractuale, respectiv pe fapta asigurătorului care în mod culpabil nu și-a respectat obligația de a plăti asigurarea pe o perioadă îndelungată de timp.

Or, prin motivele de apel, pârâta nu a criticat sentința fondului sub aspectul aplicării  răspunderii civile delictuale, ceea ce impune concluzia unei apărări de circumstanță formulate

omisso medio

.

În ce privește critica recurentului întemeiată pe încălcarea dispozițiilor art. 1088 din v. C. civ. potrivit cărora la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, susținerea nu poate fi primită.

Principiul instituit în art. 1088 cunoaște și o atenuare prin referirea la regulile speciale în materie de comerț, societate și fidejusiune, creditorul putând obține în plus de daunele interese moratorii (dobânda legală) și daune-interese compensatorii dacă neexecutarea cu rea-credință de către debitor îi cauzează un prejudiciu suplimentar și aceasta deoarece creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit prin faptul neexecutării.

În cauză s-a stabilit că datorită refuzului nejustificat al asigurătorului de a plăti  despăgubire în termenul maxim impus prin art. 9 din contract, creditorul obligației, asiguratul, a suferit un prejudiciu suplimentar fiind obligat pentru funcționarea societății să închirieze un autoturism similar, acest prejudiciu neputându-se confunda cu privarea de veniturile sumei datorate.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul pune în discuție interpretarea dată de instanța clauzelor de la art. 5.6 lit. c și art. 6.7 din contract, Înalta Curte subliniază, cu titlu prioritar, contradicția care transpare, cu forța evidenței, în ce privește întreaga argumentație a recurentei care, în primul motiv de recurs, reproșează instanței că nu a avut în vedere obligațiile contractuale ca temei al răspunderii civile, iar prin acest motiv de recurs critică interpretarea dată de instanță în analiza  clauzelor contractuale pe care se întemeiază.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 304 pct. 8 sunt incidente numai în ipoteza în care interpretarea poartă asupra unui act sau asupra unei clauze cu un înțeles lămurit și vădit neîndoielnic, care a fost denaturat de instanță, încălcându-se  astfel voința părților.

Or, această ipoteză nu este îndeplinită în cauză, ambele instanțe, cu respectarea dispozițiilor art. 969 și îndeosebi ale art. 970 alin. (2) din v. C. civ., au stabilit că art. 6.7 intitulat „Excluderi” vizează pagubele indirecte determinate de reducerea valorii autoturismului sau produse prin întreruperea folosinței auto, cu alte cuvinte pagube care nu pot fi imputate asigurătorului în situația în care își respectă întrutotul obligațiile stabilite prin contract în sarcina sa, respectiv de constatare, evaluare și plată a despăgubirii în condițiile prevăzute în art. 9 din contract.

În raport de circumstanțele de fapt statuate în cauză, concluzia instanței în sensul că  dispozițiile art. 6.7 nu se aplică deoarece ipoteza din clauza de excludere nu este îndeplinită, întreruperea folosirii autoturismului fiind determinată de executarea cu rea-credință a obligațiilor asigurătorului, paguba astfel produsă asiguratului fiind o pagubă directă, este corectă, în acord cu conținutul clauzei.

Este nefondată și critica referitoare la denaturarea clauzei de la art. 5.6 lit. c din condițiile generale, în primul rând pentru că nu este argumentată într-o manieră clară și explicită, recurenta susținând că închirierea unui vehicul similar reprezintă un cost suplimentar la paguba deja existentă. Or, dispozițiile art. 5.6 lit. c prevăd expres ca „se acordă despăgubiri și pentru cheltuielile necesare făcute în vederea limitării pagubelor”.

Prin urmare, părțile au convenit includerea în cuantumul despăgubirii și a unor cheltuieli distincte de contravaloarea avariei autoturismului, respectiv un prejudiciu suplimentar în urma daunelor produse de riscurile cuprinse în asigurare, distinct de faptul că aceste cheltuieli cu închirierea unui autovehicul similar au fost determinate de culpa asiguratorului, așa cum s-a arătat în considerentele deja expuse.

În sfârșit, referitor la ultimul motiv de recurs, care vizează aplicarea greșită a dispozițiilor  O.G. nr. 13/2011 în stabilirea ratei dobânzii legale pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, se impun câteva precizări prealabile.

În esență, recurentul susține că dispozițiile O.G. nr. 13/2011 nu sunt incidente, în cauză calculul dobânzii urmând a fi făcut potrivit dispozițiilor O.G. nr. 9/2000 în vigoare la data încheierii contractului și la data accidentului (28.10.2010).

În cauză dobânda legală a fost acordată pentru debitul de 240.724,32 lei de la 01.12.2010 până la 28.09.2012 și pentru debitul de 204.459,52 lei de la 29.09.2012 și până la plata efectivă.

Referirea la dobândă legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011 vizează numai debitul de 204.459,52 lei în cadrul ultimului motiv de apel și este corectă, deși motivul de apel nu a vizat  explicit modul de calcul al dobânzii, ci stabilirea debitului principal și perioada curgerii dobânzii legale.

O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare (moratorie) pentru obligațiile bănești a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 607 din 29.08.2011 și a intrat în vigoare la 3 zile de la publicare potrivit art. 19 din „Dispozițiile tranzitorii și intrarea în vigoare”, respectiv la 01.09.2011.

Potrivit art. 11 din O.G. nr. 13/1011 se abrogă O.G. nr. 9/2000 aprobată cu modificări prin Legea nr. 356/2000.

Prin urmare, de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011 stabilirea dobânzii legale  remuneratorii și penalizatoare este supusă dispozițiilor acestei ordonanțe cu observarea și respectarea dispozițiilor tranzitorii din Capitolul VI.

Așa fiind, critica recurentei în sensul înlăturării din considerente a mențiunii O.G. nr. 13/2011, pe lângă manierea inadecvată de formulare, nu are temei legal, de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 13/1011 (01.09.2011) și respectiv abrogarea O.G. nr. 9/2000, calculul dobânzii legale penalizatoare este supus dispozițiilor acestei ordonanțe.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.