ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 141/2015

Deliberând asupra recursurilor, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 17 decembrie 2012, reclamanta I.E. a depus o cerere de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei SC E.R.A.R. SA, pe care a precizat-o în ședința publică din 25 februarie 2013, prin care a solicitat instanței obligarea acesteia la plata sumei de 30 000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, a sumei de 1 957 500 lei, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale suferite ca urmare a unui accident rutier, precum și la plata sumei de 1800 lei, lunar, cu titlu de rentă până la reluarea totală a mobilității mersului, cu cheltuieli de judecată. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar 48614/3/2012.

Prin Sentința civilă nr. 6821 din 29 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2951,70 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material și suma de 175 000 lei, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral și 5 185 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență, că potrivit susținerilor ambelor părți și Adresei nr. 1341553 din 19 aprilie 2013 emisă de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, la data de 13 decembrie 2011 a avut loc un accident rutier pe șoseaua Fundeni din București, pe sensul de mers dinspre șoseaua Colentina spre Șoseaua Pantelimon, în care au fost implicate un autoturism marca D.M., cu nr. de înmatriculare xxx1, condus de reclamanta I.E., și un autoturism marca R.C.S., cu nr. de înmatriculare yyy1, condus de C.V., în urma căruia a rezultat decesul lui C.V. și vătămarea corporală a reclamantei I.E.. La momentul producerii accidentului rutier, C.V. avea în sânge o îmbibație alcoolică de 1,65 g‰ alcool etilic.

C.V. era asigurat pentru răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule la E., astfel cum rezultă din Adresa nr. 1669465 din 13 decembrie 2011 emisă de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București. E. nu a contestat că vinovat de producerea acestui accident rutier este C.V. și nici că încheiase cu acesta un contract de asigurare pentru răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, care producea efecte la data de 13 decembrie 2011. În urma acestui accident, reclamanta I.E. a suferit mai multe leziuni traumatice ce nu i-au pus viața în primejdie, dar pentru a căror vindecare au fost necesare 180 zile de îngrijiri medicale, astfel cum rezultă din Raportul de nouă expertiză medico-legală nr. A 5/6773 din 13 din 24 septembrie 2013. Pe baza aceluiași mijloc de probă instanța reține și că leziunile suferite de reclamantă au determinat o infirmitate fizică.

Instanța apreciază că mijlocul de probă scrisă administrat la cererea reclamantei, respectiv actul intitulat "notă expertală" depus în ședința publică din 22 noiembrie 2013 are o forță probantă inferioară noului raport de medicină-legală efectuat în cauză, având în vedere că acesta din urmă a fost avizat de Comisia de Avizare și Control de pe lângă Institutul Național de Medicină Legală "M.M.". Reclamanta a suferit un traumatism cranian cerebral ce s-a vindecat în luna octombrie 2012, precum și mai multe fracturi la nivelul membrelor inferioare și al celor superioare, precum și la nivelul coloanei vertebrale, în zona cervicală. în plus, accidentul i-a provocat o infirmitate fizică permanentă, constând în epilepsie posttraumatică și incontinență urmară secundară.

Reclamanta a pierdut cel puțin pe jumătate capacitatea de muncă, fiind încadrată ca având un grad de invaliditate III, termenul de revizuire a deciziei asupra capacității de muncă fiind stabilit la data de 21 martie 2014. Din declarația martorei N.M. rezultă că aceasta a colectat în beneficiul reclamantei de la rude și alte persoane, în perioada decembrie 2011 - martie 2012, suma de 20000 lei, pe care reclamanta a folosit-o pentru a-și procura medicamentele necesare și pe care ar trebui să o restituie persoanelor ce i-au pus-o la dispoziție. Martora a declarat că reclamanta ar mai fi primit și 5000 lei de la șefii acesteia și că ea personal a împrumutat-o pe reclamantă cu suma de 13800 lei lunar pentru ca aceasta să poată beneficia de îngrijirile necesare.

Martora a declarat și că în perioada aprilie - noiembrie 2012, reclamanta a achitat unei persoane 40 - 50 lei pe zi, pentru a o transporta la clinica medicală unde urma un program de recuperare. Timp de două săptămâni aceste deplasări au fost efectuate în fiecare zi. Conform art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, având în vedere că faptul ce constituie cauza juridică a cererii - respectiv accidentul rutier produs la data de 13 decembrie 2011, este ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., litigiul se soluționează conform prevederilor acestuia. De asemenea, sunt incidente dispozițiile Ordinului CSA nr. 14/2011. Conform art. 49 din Legea nr. 36/1995, asigurătorul plătește despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

În conformitate cu dispozițiile art. 1357 noul C. civ., persoana care a produs altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, acesta răspunzând pentru cea mai ușoară culpă. S-a reținut că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este necesar ca reclamanta să probeze existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dinte faptă și prejudiciul produs, precum și a culpei conducătorului autovehiculului. Elementele răspunderii civile delictuale cu privire la fapta săvârșită de asiguratul RCA al pârâtei, dl. C.V., nu au fost contestate de asigurătorul de răspundere civilă al acestuia - E. Prima instanță a constatat că singurul aspect în dispută îl reprezintă întinderea prejudiciului suferit de reclamantă.

Pentru evaluarea prejudiciului material, instanța a avut în vedere, conform art. 49 pct. 1 lit. d) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, exclusiv documentele justificative ale acestor cheltuieli prezentate de reclamant. S-a apreciat că enumerarea cheltuielilor la plata cărora asigurătorul poate fi obligat realizată în textul anterior menționat este doar limitativă, însă oricare ar fi aceste cheltuieli acestea trebuie probate cu înscrisuri, față de dispoziția expresă cuprinsă în această normă. S-a constatat că reclamanta a prezentat documente justificative numai pentru suma de 3033,70 lei, conform opisului de acte depus de reclamantă.

Așa fiind, s-a arătat că pârâta nu poate fi obligată la despăgubirea reclamantei pentru achiziționarea produselor indicate în opis la pozițiile 21 și 28, în cuantum de 22 lei și respectiv de 60 lei, întrucât nu s-a probat că acestea ar fi consecința directă a faptului ilicit cauzator de prejudicii. Drept urmare, instanța a obligat pârâta numai la plata sumei de 2951,70 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei și la plata contravalorii lipsei de folosință a autoturismului său avariat în urma accidentului rutier, începând de la data de 13 decembrie 2012. Prin cererea precizatoare depusă în ședința publică din data de 25 ianuarie 2013 reclamanta nu a indicat însă cât anume din despăgubirile pentru prejudiciul material, reprezintă suma solicitată cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a autoturismului.

Reclamanta nu a probat însă că prejudiciul material pe care susține că l-a suferit ca urmare a imposibilității sale de a folosi autoturismul avariat ar fi cert, sub aspectul existenței sau al posibilității de evaluare. Reclamanta nu a probat existența unui contract de închiriere sau a unui antecontract de închiriere pe care să îl fi încheiat în calitate de locator, respectiv de promitent - locator, cu un terț, cu privire la autoturismul avariat în accidentul rutier și pe care să nu îl fi putut executa din cauza acestui accident. Reclamanta nu a propus nici mijloace de probă care să permită evaluarea pretinsului prejudiciu constând în lipsirea sa de folosința autoturismului. În aceste condiții, prejudiciul a cărui reparare o solicită reclamanta nu este cert nici în privința existenței, nici în privința posibilității de evaluare, pârâta neputând fi obligată la plata despăgubirilor cerute de reclamantă cu acest titlu.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata unei rente lunare în cuantum de 1800 lei până la reluarea totală a mobilității mersului, s-a constatat că reclamanta nu a indicat niciun temei de drept în baza căruia asigurătorul de răspundere civilă ar putea fi obligat la plata unei despăgubiri pretinse cu acest titlu și nici situația de fapt care ar putea determina stabilirea unei astfel de obligații în sarcina asigurătorului.

Instanța de fond a reținut că printre despăgubirile materiale ce pot fi acoperite de asigurătorul de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, indicate în cuprinsul art. 49 pct. 1 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nu este indicată și posibilitatea plății unei astfel de rente, motiv pentru care, această pretenție a reclamantei a fost apreciată ca fiind nefondată.

Instanța de fond a constatat că reclamanta a solicitat despăgubiri pentru opt tipuri de prejudicii morale pe care susține că le-a suferit urmare a acestui accident, respectiv a prejudiciului menajer, a ajutorului primit de la terțe persoane pentru a se îngriji, retardul în carieră, eforturile sporite, prejudiciul estetic, prejudiciul moral popriu-zis pe care îl descrie ca reprezentând "suferințele și durerile de natură fizică și psihică deosebit de grave", "imposibilitatea de a îndeplini anumite acte ale vieții curente" cum ar fi deplasarea și desfășurarea activităților domestice, durerile fizice și psihice și prejudiciul de agrement. Din modul în care a fost redactată cererea de chemare în judecată s-a apreciat că reclamanta a solicitat în realitate de mai multe ori despăgubiri pentru unul și același prejudiciu.

Pentru evaluarea prejudiciului moral, constând în suferința provocată reclamantei de vătămările corporale suferite urmare a accidentului rutier, cu mențiunea că în acest concept se includ atât durerea fizică și suferința psihică suportate de reclamantă de la data producerii prejudiciului până la sfârșitul convalescenței, cât și disconfortul produs acesteia de faptul primirii unor îngrijiri din partea unor terțe persoane, precum și prejudiciul constând în suferința provocată de necesitatea de a depune mai mult timp în desfășurarea actelor obișnuite în viața curentă (prejudiciu fiziologic) și de persistența mai multor cicatrice pe corpul său urmare a accidentului rutier și a numeroaselor intervenții chirurgicale la care a fost supusă și a alterării aspectului său general (mers deformat urmare a unei diferențe de lungime între membrele inferioare), precum și imposibilitatea de a se dedica unor activități sportive, deoarece toate acestea sunt subsumate infirmității suferite, fiind o consecință implicită a acestora, prima instanță a avut în vedere, conform art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, următoarele criterii: vârsta reclamantei la data producerii prejudiciului (37 de ani),

numărul de zile de îngrijiri medicale (circa 180 de zile, conform Raportului de nouă expertiză medico-legală nr. A 5/6773 din 13 din 24 septembrie 2013) precum și natura infirmității cauzate reclamantei. De asemenea, instanța a avut în vedere, cu scopul de a împiedica transformarea despăgubirilor pentru daunele morale (pretium doloris) într-o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, aplicabil la data producerii accidentului. Conform art. 1 din H.G.

nr. 1193/2010, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în anul 2011. La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral instanța nu a avut în vedere prejudiciul moral pe care reclamanta susține că l-a suferit ca urmare a imposibilității de a fi promovată la locul de muncă, apreciind că acest prejudiciu este unul eventual, câtă vreme promovarea era condiționată, astfel cum a învederat reclamanta în cererea de chemare în judecată, de susținerea și luarea unui examen, iar instanța nu poate în niciun caz specula (și oricum nu dispune de elementele de fapt necesare pentru aceasta) asupra posibilităților reclamantei de a obține un rezultat favorabil la acest examen.

Față de cele expuse, instanța de fond a apreciat că plata unor despăgubiri în valoare de 175000 lei este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit de reclamantă, la maturitate, în urma accidentului rutier a cărui victimă a fost, care i-a cauzat infirmitate fizică. În temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5185 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând sumele de bani achitate de aceasta pentru efectuarea rapoartelor de expertiză medico-legală, conform Chitanțelor nr. 119562 și 119563 din 24 iulie 2013 și respectiv onorariul avocațial achitat pentru a beneficia de asistență juridică la soluționarea cauzei în primă instanță. Împotriva acestei sentințe, reclamanta I.E.

a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei și suma de 1800 lei lunar, până la reluarea totală a mobilității mersului, de la data pronunțării hotărârii primei instanțe. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În motivare, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că prima instanță nu a încălcat prevederile art. 167 și urm. C. proc. civ. și că a procedat la o analiză aprofundată a probelor administrate și la aprecierea lor în mod coroborat.

Reținând incidența în speță a dispozițiilor art. 1387 alin. (1) și (2) noul C. civ., ținând cont și de dispozițiile art. 74 din Ordinul CSA nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, precum și de prevederile art. 49 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiată solicitarea reclamantei referitoare la prestația periodică în cuantum de 1800 lei/lună, având în vedere necesitatea acoperirii în integralitate a prejudiciului creat ca urmare a accidentului de circulație, inclusiv a celui viitor cert, cauzat de afectarea capacității de muncă a reclamantei.

La stabilirea prestației periodice, s-a avut în vedere că la data accidentului reclamanta realiza venituri din muncă, precum și faptul că, având în vedere afectarea stării sale de sănătate, victima este îndreptățită să primească echivalentul efortului suplimentar pe care trebuie să îl depună pentru realizarea unor venituri similare celor obținute anterior. Din actele medicale a rezultat că reclamanta are nevoie în continuare de tratamente medicale și de recuperare, iar asigurarea îngrijirii zilnice a unei persoane cu handicap s-a arătat că presupune costuri suplimentare față de cele necesare unei persoane normale.

De asemenea, corelativ cu reducerea capacității de muncă și a veniturilor reclamantei după accidentul rutier, s-a ținut cont de valoarea medicamentelor, tratamentelor și analizelor medicale, a alimentelor, transportului, cheltuielilor locative, de suma necesară pentru îmbrăcăminte, încălțăminte, igienă personală, în vederea asigurării unui confort material și spiritual al victimei care să compenseze, într-o cât mai mare măsură, starea specială în care se află. Instanța de apel a apreciat global suma care se impune a fi acordată reclamatei, cu titlu de prestație periodică și a dispus obligarea pârâtei la plata cu acest titlu a sumei de 1800 lei lunar, până la reluarea totală a mobilității mersului reclamantei, de la data pronunțării hotărârii primei instanțe, având în vedere că stabilirea prejudiciului s-a realizat pe cale judiciară.

S-a apreciat că regula o reprezintă acordarea sa lunară, iar numai în mod excepțional plata globală, dintr-o dată, iar astfel de împrejurări speciale, de excepție, nu au fost probate în cauză. În ceea ce privește prejudiciul moral, s-a reținut că acesta nu se poate rezuma la determinarea "prețului" suferinței psihice, care este inestimabilă, ci se impune aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și implicației acestuia pe toate planurile sociale ale vieții persoanelor vătămate. De asemenea, s-a arătat că trebuie să se aprecieze ce a pierdut reclamanta pe plan psihic, social, profesional și familial din ceea ce ar însemna o viață normală și liniștită pentru aceasta în momentul prezent, dar și în viitor.

În speță, prin vătămarea gravă a integrității fizice și psihice, respectiv a sănătății reclamantei, drepturile și libertățile fundamentale ale acesteia au suferit o atingere serioasă, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri, pentru repararea consecințelor negative suportate. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se pot acorda victimelor indemnități cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, ce le-ar permite să își aline, prin anumite avantaje, rezultatul faptei ilicite.

Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării, astfel că la cuantificarea sumei acordate accentul trebuie pus pe corelarea despăgubirii cu realitatea suferințelor îndurate de reclamantă. În acest context, se au în vedere vârsta reclamantei, consecințele fizice și psihice ale accidentului, incertitudinea, la acest moment, a carierei profesionale, felul în care apelanta este percepută și tratată în societate, afectarea demnității, a respectului de sine, a încrederii în forțele proprii și în viitor. La stabilirea cuantumului daunelor morale, ca urmare a atingerii aduse valorilor ce definesc personalitatea umană, se impune a fi avute în vedere toate consecințele negative suferite, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, precum și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamantă.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a arătat că este dificil a se apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de persoana vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze pentru aceasta ceea ce îi lipsește ca urmare a accidentului, criteriile de avut în vedere fiind acelea al echității și al proporționalității, potrivit cărora dacă prejudiciul suferit de persoana vătămată este unul grav, atunci aceasta este îndreptățită la acordarea unei despăgubiri corespunzătoare.

Prin raportare la considerentele reținute și la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, față de gravitatea vătămării corporale și psihologice suferite, de măsura în care viața normală, astfel cum majoritatea indivizilor o percep, a reclamantei, s-a schimbat, instanța de control judiciar a apreciat ca fiind suficiente și echitabile despăgubirile pentru prejudiciul moral stabilite de prima instanță, în valoare de 175.000 lei. S-a constatat că prima instanță a ținut seama de mai multe criterii - vârsta reclamantei, numărul de zile de îngrijiri medicale, natura infirmității cauzate, dar și nivelul salariului de bază minim brut pe țară, suma finală acordată ca despăgubiri pentru prejudiciul moral fiind determinată prin aprecierea cumulată a tuturor criteriilor incidente.

S-a apreciat că prima instanță nu a nesocotit un prejudiciu viitor suferit de reclamantă prin imposibilitatea de a fi promovată la locul de muncă; judecătorul fondului a apreciat în mod corect și suficient motivat că acest prejudiciu este unul eventual, câtă vreme promovarea era condiționată de susținerea și luarea unui examen, neputându-se aprecia în mod obiectiv asupra posibilităților reclamantei de a obține un rezultat favorabil la acest examen. În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanta I.E., cât și pârâta SC E.R.A.R. SA au declarat recurs. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă I.E. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul acordării în totalitate a daunelor morale solicitate în cuantum de 435.000 euro, precum și în sensul acordării în totalitate a cheltuielilor materiale în sumă de 30.128 lei.

În argumentarea recursului, reclamanta critică decizia atacată sub aspectul menținerii cuantumului daunelor morale de 175 000 lei, susținând, în esență, că suma de 435.000 euro solicitată cu titlu de daune morale se justifică în totalitate, netinzând la a duce la o îmbogățire fără just temei, reprezentând o justă și îndreptățită reparație morală pentru suferințele profunde și îndelungate, fizice și psihice și pentru perturbarea gravă și ireversibilă a vieții recurentei, cauzate în urma accidentului rutier din data de 13 decembrie 2011, prin raportare expresă la situația particulară și la persoana acesteia, aspecte pe care le prezintă în mod detaliat.

Sub aspectul cheltuielilor materiale suportate de recurentă ca urmare a evenimentului rutier din data de 13 decembrie 2011 în care a fost vătămata grav, apreciază că suma de 30.128 lei cheltuită cu ocazia multiplelor intervenții chirurgicale, a vizitelor medicale, a analizelor, medicamentelor, produselor medicale, a sumelor achitate pe perioada spitalizării, cât și ulterior, este rezonabilă. Față de reținerile instanței de fond, precum și ale celei din apel, conform cărora orice cheltuieli materiale nedovedite cu chitanțe și facturi trebuie respinse, pe baza prevederilor legale în materie, consideră că în acest caz se aplică prevederile speciale ale art. 1198 alin (1) pct. 1 și 3 C. civ. din 1864. În opinia recurentei, ar fi excesivă solicitarea de a prezenta documente justificative pentru suma de bani pretinsă în integralitatea sa, de vreme ce pentru unele dintre sume ar fi imposibil să existe astfel de înscrisuri.

În ceea ce privește renta lunară în cuantum de 1800 de lei pe care a solicitat-o pentru acoperirea nevoilor de viață sporite, apreciază că aceasta ar trebui să-i fie acordată sub forma unei sume globale. În motivarea recursului, pârâta SC E.R.A.R. a criticat decizia atacată sub aspectul acordării rentei lunare de 1800 lei, susținând în esență, că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut și, totodată, că prin aceasta a realizat o dublă reparație a aceluiași prejudiciu. De asemenea, în opinia pârâtei, hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1387 noul C. civ., ale art. 49 alin. (1) și ale art. 74 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta I.E. nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru considerentele care succed: Instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate recurentei-reclamante I.E., evidențiind - așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate - identificarea elementelor care definesc gravitatea prejudiciului și încadrarea acestora într-un barem de gravitate. Aceasta, întrucât, un criteriu important în stabilirea daunelor morale îl constituie gravitatea prejudiciului moral.

În lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, este de menționat că fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanței, în raport de consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Este de necontestat că în materia daunelor morale, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile prin ele însele de a fi evaluate în bani, adesea dificil de perceput, ceea ce face anevoioasă repararea lor, iar constatarea existenței daunelor morale constând în dureri fizice și psihice care îi însoțesc pe oameni timp îndelungat, și, uneori, chiar până la sfârșitul vieții lor, face și mai dificilă repararea lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. Astfel, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât pentru a-i alina suferința. Despăgubirea vine să compenseze prejudiciul în plan moral, iar nu prejudiciul ca atare, știut fiind că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, având în vedere că acordarea unei sume de bani abia dacă poate să-i aline victimei suferințele produse, prin anumite avantaje, rezultat dezagreabil al faptei ilicite.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii obiective, rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv suferit - Curtea Supremă de Justiție, Completul de 9 judecători, Decizia nr. 4790 din 18 noiembrie 2003. Este adevărat că, deși lăsată la aprecierea judecătorului, operațiunea de estimare, nu se poate face în mod arbitrar, ci pe baza unor criterii ce decurg din norma de drept ce constituie temeiul legal al acțiunii, completate cu o serie de împrejurări care pot forma convingerea instanței asupra valorii compensației acordate, or, în speță, toate aspectele circumstanțiale situației particulare a cauzei, au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în privința menținerii cuantumului despăgubirilor morale, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamantă.

Astfel, instanța de control judiciar a apreciat că față de gravitatea vătămării corporale și psihologice suferite, de măsura în care viața normală, astfel cum majoritatea indivizilor o percep, a reclamantei, s-a schimbat, despăgubirile pentru prejudiciul moral stabilite de prima instanță, în valoare de 175.000 lei, sunt suficiente și echitabile. În acest context, s-a reținut că prin vătămarea gravă a integrității fizice și psihice, respectiv a sănătății reclamantei, drepturile și libertățile fundamentale ale acesteia au suferit o atingere serioasă, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri, pentru repararea consecințelor negative suportate.

Instanța de apel a avut în vedere vârsta reclamantei, consecințele fizice și psihice ale accidentului, incertitudinea, la acest moment, a carierei profesionale, felul în care apelanta este percepută și tratată în societate, afectarea demnității, a respectului de sine, a încrederii în forțele proprii și în viitor. S-a constatat că la evaluarea prejudiciului moral, prima instanță a ținut seama de mai multe criterii, suma finală acordată ca despăgubiri pentru prejudiciul moral fiind determinată prin aprecierea cumulată a tuturor criteriilor incidente. La menținerea cuantumului daunelor morale stabilite în primă instanță, instanța de apel a reținut că tribunalul nu a nesocotit situația medicală în care se află reclamanta în urma accidentului rutier.

S-a arătat că procedura de evaluare a unui prejudiciu moral în situația unei persoane victime a unui accident de circulație este una sensibilă și dificilă, dar din faptul că despăgubirea acordată nu se situează la nivelul apreciat de reclamantă ca și corespondent al suferinței sale s-a apreciat că nu se poate trage concluzia că instanța ar fi nesocotit gravitatea leziunilor produse. Așa fiind, instanța de apel, în raport de cerințele art. 1357 noul C. civ., a soluționat legal problema cuantificării daunelor morale, cu aplicarea principiului echității, a principiului proporționalității și a principiilor jurisprudențiale, în lumina unor criterii rezonabile, accesibile, pertinente cauzei de față de așa manieră încât sumele acordate cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii, dar care să nu constituie nici venituri nejustificate pentru victima daunelor morale, conform legislației și jurisprudenței în materie.

Este de reținut că aprecierea instanței cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii și solicitarea recurentei-reclamante I.E. de majorare a sumei acordată cu titlu de daune morale vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ la pct. 1 - 9 al art. 304 C. proc. civ. Referitor la criticile privind acordarea în integralitate a daunelor materiale în cuantum de 30128 lei, Înalta Curte reține că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a acestor motive, nepropuse în apel, nu este permisă.

Aceste motive de recurs nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, astfel încât peste motivele invocate în fața instanțelor de fond nu se poate trece. În ceea ce privește stabilirea rentei lunare de 1800 lei de către instanța de apel, recurenta critică decizia atacată sub acest aspect, susținând, în esență, că se impune acordarea acestor prestații periodice lunare sub forma unei sume globale, dar și aceste critici sunt nefondate. Cum în mod legal a reținut și instanța de control judiciar, conform prevederilor art. 1387 alin. (1) și (2) noul C. civ.: (1) în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condițiile art. 1.388 și 1.389, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă.

În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale. (2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținându-se seama și de sporirea nevoilor de viață ale celui prejudiciat, sub formă de prestații bănești periodice. La cererea victimei, instanța va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale. Potrivit dispozițiilor art. 74 din Ordinul CSA nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: (1) în cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă.

(2) în cazul obligării la prestații bănești periodice, sumele stabilite în condițiile prevăzute la alin. (1) se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacității de muncă, ținându-se seama de deciziile de pensionare, de certificatele medicale și de alte dovezi care stabilesc aceste situații, cu respectarea limitelor de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA. Față de incidența acestor prevederi legale, enumerarea din cuprinsul art. 49 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu este una limitativă, cu atât mai mult cu cât același ordin, în art. 74, anterior evocat, face referire expresă la prestații bănești periodice, care se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacității de muncă.

Având în vedere natura juridică a acestei despăgubiri, regula o reprezintă acordarea sa lunară, iar numai în mod excepțional plata globală, dintr-o dată. În condițiile în care instanța de apel, suverană în interpretarea probatoriul administrat în cauză, a constatat că astfel de împrejurări speciale, de excepție, nu au fost probate în cauză, în mod legal prestația periodică în discuție a fost acordată lunar, până la reluarea totală a mobilității mersului, neputându-se aprecia asupra momentului la care handicapul locomotor al reclamantei s-ar putea recupera. Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.E. împotriva Deciziei civile nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală. Cum problema timbrajului este prioritară oricăror excepții, cereri sau motive de casare, Înalta Curte, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) - (3) din Legea nr. 146/1997, modificată și completată, și la dispozițiile art. 302 1 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora "la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru", a luat în examinare excepția netimbrării cererii de recurs formulată de pârâta SC E.R.A.R.

SA împotriva Deciziei civile nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a reținut: Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate, atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată. Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 "neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii", iar conform dispozițiilor art. 9 din O.G.

nr. 32/1995 privind timbrul judiciar "cererile pentru care se datorează timbru judiciar, nu vor fi primite și înregistrate, dacă nu sunt timbrate corespunzător. În cazul nerespectării dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru". În speță, în sarcina recurentei-pârâte a fost stabilită obligația de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 326 lei și de a depune timbru judiciar în valoare de 5 lei. Recurenta-pârâtă SC E.R.A.R., în mod nejustificat, nu și-a îndeplinit obligația legală a timbrării recursului până la acest termen de judecată, respectiv 21 ianuarie 2015, în condițiile în care prin încheierea pronunțată la data de 16 octombrie 2014, instanța a respins cererea formulată de petenta SC E.R.A.R.

privind reexaminarea taxei judiciare de timbru. Este de reținut că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei acțiuni sau căi de atac, dar și respectarea dispozițiilor imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru fără de care nu se poate trece la analiza cererilor formulate în fața instanței, aceasta nefiind legal învestită.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturile Omului a reținut în mod constant în jurisprudența sa, cu ocazia analizării dreptului la un proces echitabil și accesului la justiție, că dreptul la justiție nu este absolut, ci el se pretează la limitări pentru că el comandă, prin chiar natura sa, o reglementare din partea statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop (cauza Tolstoy Miloslovski vs. Regatul Unit, 13 iulie 1995), stabilind, totodată, că taxele judiciare de timbru sau diverse alte sume de bani pe care trebuie să le plătească reclamantul, nu sunt incompatibile cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că în cauză nu operează scutirea legală de obligația timbrării, iar recurenta, în mod nejustificat, nu s-a conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația pentru termenul de judecată din 21 ianuarie 2015, când procedura de citare a fost legal îndeplinită, iar prin încheierea pronunțată la data de 16 octombrie 2014 a fost respinsă cererea acesteia privind reexaminarea taxei judiciare de timbru, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, republicată, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii și ale art. 9 din O.G.

nr. 32/1995 privind timbrul judiciar și va anula ca netimbrată cererea de recurs formulată de pârâta SC E.R.A.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta I.E. împotriva Deciziei civile nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Anulează ca netimbrată cererea de recurs formulată de pârâta SC E.R.A.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2015. Procesat de GGC - NN