ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 141/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 141/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursurilor, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

La data de 17 decembrie 2012, reclamanta I.E.

a depus o cerere de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei SC E.R.A.R.

SA, pe care a precizat-o în ședința publică din 25 februarie 2013, prin care a

solicitat instanței obligarea acesteia la plata sumei de 30 000 lei, cu titlu

de despăgubiri pentru daune materiale, a sumei de 1 957 500 lei, cu titlu de

despăgubiri pentru daune morale suferite ca urmare a unui accident rutier,

precum și la plata sumei de 1800 lei, lunar, cu titlu de rentă până la reluarea

totală a mobilității mersului, cu cheltuieli de judecată.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr

de dosar 48614/3/2012.

Prin Sentința civilă

nr. 6821 din 29 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a

VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, a fost

obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2951,70 lei, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul material și suma de 175 000 lei, cu titlu de

despăgubire pentru prejudiciul moral și 5 185 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență, că potrivit susținerilor

ambelor părți și Adresei nr. 1341553 din 19 aprilie 2013 emisă de Direcția

Generală de Poliție a Municipiului București, la data de 13 decembrie 2011 a

avut loc un accident rutier pe șoseaua Fundeni din București, pe sensul de mers

dinspre șoseaua Colentina spre Șoseaua Pantelimon, în care au fost implicate un

autoturism marca D.M., cu nr. de înmatriculare xxx1, condus de reclamanta I.E.,

și un autoturism marca R.C.S., cu nr. de înmatriculare yyy1, condus de C.V., în

urma căruia a rezultat decesul lui C.V. și vătămarea corporală a reclamantei

I.E.. La momentul producerii accidentului rutier, C.V. avea în sânge o

îmbibație alcoolică de 1,65 g‰ alcool etilic.

C.V. era asigurat

pentru răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente de

autovehicule la E., astfel cum rezultă din Adresa nr. 1669465 din 13 decembrie

2011 emisă de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București.

E. nu a contestat că

vinovat de producerea acestui accident rutier este C.V. și nici că încheiase cu

acesta un contract de asigurare pentru răspunderea civilă pentru prejudicii

produse prin accidente de autovehicule, care producea efecte la data de 13

decembrie 2011.

În urma acestui

accident, reclamanta I.E. a suferit mai multe leziuni traumatice ce nu i-au pus

viața în primejdie, dar pentru a căror vindecare au fost necesare 180 zile de

îngrijiri medicale, astfel cum rezultă din Raportul de nouă expertiză

medico-legală nr. A 5/6773 din 13 din 24 septembrie 2013. Pe baza aceluiași

mijloc de probă instanța reține și că leziunile suferite de reclamantă au

determinat o infirmitate fizică. Instanța apreciază că mijlocul de probă scrisă

administrat la cererea reclamantei, respectiv actul intitulat "notă

expertală" depus în ședința publică din 22 noiembrie 2013 are o forță

probantă inferioară noului raport de medicină-legală efectuat în cauză, având

în vedere că acesta din urmă a fost avizat de Comisia de Avizare și Control de

pe lângă Institutul Național de Medicină Legală "M.M.".

Reclamanta a suferit

un traumatism cranian cerebral ce s-a vindecat în luna octombrie 2012, precum

și mai multe fracturi la nivelul membrelor inferioare și al celor superioare,

precum și la nivelul coloanei vertebrale, în zona cervicală. în plus,

accidentul i-a provocat o infirmitate fizică permanentă, constând în epilepsie

posttraumatică și incontinență urmară secundară.

Reclamanta a pierdut

cel puțin pe jumătate capacitatea de muncă, fiind încadrată ca având un grad de

invaliditate III, termenul de revizuire a deciziei asupra capacității de muncă

fiind stabilit la data de 21 martie 2014. Din declarația martorei N.M. rezultă

că aceasta a colectat în beneficiul reclamantei de la rude și alte persoane, în

perioada decembrie 2011 - martie 2012, suma de 20000 lei, pe care reclamanta a

folosit-o pentru a-și procura medicamentele necesare și pe care ar trebui să o

restituie persoanelor ce i-au pus-o la dispoziție. Martora a declarat că

reclamanta ar mai fi primit și 5000 lei de la șefii acesteia și că ea personal

a împrumutat-o pe reclamantă cu suma de 13800 lei lunar pentru ca aceasta să

poată beneficia de îngrijirile necesare.

Martora a declarat și

că în perioada aprilie - noiembrie 2012, reclamanta a achitat unei persoane 40

- 50 lei pe zi, pentru a o transporta la clinica medicală unde urma un program

de recuperare. Timp de două săptămâni aceste deplasări au fost efectuate în

fiecare zi.

Conform art. 5 din

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul

civil, având în vedere că faptul ce constituie cauza juridică a cererii -

respectiv accidentul rutier produs la data de 13 decembrie 2011, este ulterior

intrării în vigoare a noului C. civ., litigiul se soluționează conform

prevederilor acestuia. De asemenea, sunt incidente dispozițiile Ordinului CSA

nr. 14/2011.

Conform art. 49 din

Legea nr. 36/1995, asigurătorul plătește despăgubiri pentru prejudiciile de

care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de

vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1357 noul C. civ., persoana care a produs altuia un

prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl

repare, acesta răspunzând pentru cea mai ușoară culpă.

S-a reținut că pentru

angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este necesar ca

reclamanta să probeze existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de

cauzalitate dinte faptă și prejudiciul produs, precum și a culpei

conducătorului autovehiculului.

Elementele

răspunderii civile delictuale cu privire la fapta săvârșită de asiguratul RCA

al pârâtei, dl. C.V., nu au fost contestate de asigurătorul de răspundere

civilă al acestuia - E.

Prima instanță a

constatat că singurul aspect în dispută îl reprezintă întinderea prejudiciului

suferit de reclamantă.

Pentru evaluarea

prejudiciului material, instanța a avut în vedere, conform art. 49 pct. 1 lit.

d) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul nr.

14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, exclusiv documentele

justificative ale acestor cheltuieli prezentate de reclamant.

S-a apreciat că

enumerarea cheltuielilor la plata cărora asigurătorul poate fi obligat

realizată în textul anterior menționat este doar limitativă, însă oricare ar fi

aceste cheltuieli acestea trebuie probate cu înscrisuri, față de dispoziția

expresă cuprinsă în această normă.

S-a constatat că

reclamanta a prezentat documente justificative numai pentru suma de 3033,70

lei, conform opisului de acte depus de reclamantă.

Așa fiind, s-a arătat

că pârâta nu poate fi obligată la despăgubirea reclamantei pentru

achiziționarea produselor indicate în opis la pozițiile 21 și 28, în cuantum de

22 lei și respectiv de 60 lei, întrucât nu s-a probat că acestea ar fi

consecința directă a faptului ilicit cauzator de prejudicii. Drept urmare,

instanța a obligat pârâta numai la plata sumei de 2951,70 lei, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul material.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei și la plata

contravalorii lipsei de folosință a autoturismului său avariat în urma

accidentului rutier, începând de la data de 13 decembrie 2012. Prin cererea

precizatoare depusă în ședința publică din data de 25 ianuarie 2013 reclamanta

nu a indicat însă cât anume din despăgubirile pentru prejudiciul material, reprezintă

suma solicitată cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a

autoturismului.

Reclamanta nu a

probat însă că prejudiciul material pe care susține că l-a suferit ca urmare a

imposibilității sale de a folosi autoturismul avariat ar fi cert, sub aspectul

existenței sau al posibilității de evaluare.

Reclamanta nu a

probat existența unui contract de închiriere sau a unui antecontract de

închiriere pe care să îl fi încheiat în calitate de locator, respectiv de

promitent - locator, cu un terț, cu privire la autoturismul avariat în

accidentul rutier și pe care să nu îl fi putut executa din cauza acestui

accident.

Reclamanta nu a

propus nici mijloace de probă care să permită evaluarea pretinsului prejudiciu

constând în lipsirea sa de folosința autoturismului.

În aceste condiții,

prejudiciul a cărui reparare o solicită reclamanta nu este cert nici în

privința existenței, nici în privința posibilității de evaluare, pârâta

neputând fi obligată la plata despăgubirilor cerute de reclamantă cu acest

titlu.

În ceea ce privește

solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata unei rente lunare în

cuantum de 1800 lei până la reluarea totală a mobilității mersului, s-a

constatat că reclamanta nu a indicat niciun temei de drept în baza căruia

asigurătorul de răspundere civilă ar putea fi obligat la plata unei despăgubiri

pretinse cu acest titlu și nici situația de fapt care ar putea determina

stabilirea unei astfel de obligații în sarcina asigurătorului.

Instanța de fond a

reținut că printre despăgubirile materiale ce pot fi acoperite de asigurătorul

de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule,

indicate în cuprinsul art. 49 pct. 1 din Norma privind asigurarea obligatorie

de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule,

aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nu

este indicată și posibilitatea plății unei astfel de rente, motiv pentru care,

această pretenție a reclamantei a fost apreciată ca fiind nefondată.

Instanța de fond a

constatat că reclamanta a solicitat despăgubiri pentru opt tipuri de prejudicii

morale pe care susține că le-a suferit urmare a acestui accident, respectiv a

prejudiciului menajer, a ajutorului primit de la terțe persoane pentru a se

îngriji, retardul în carieră, eforturile sporite, prejudiciul estetic,

prejudiciul moral popriu-zis pe care îl descrie ca reprezentând

"suferințele și durerile de natură fizică și psihică deosebit de

grave", "imposibilitatea de a îndeplini anumite acte ale vieții curente"

cum ar fi deplasarea și desfășurarea activităților domestice, durerile fizice

și psihice și prejudiciul de agrement.

Din modul în care a

fost redactată cererea de chemare în judecată s-a apreciat că reclamanta a

solicitat în realitate de mai multe ori despăgubiri pentru unul și același

prejudiciu.

Pentru evaluarea

prejudiciului moral, constând în suferința provocată reclamantei de vătămările

corporale suferite urmare a accidentului rutier, cu mențiunea că în acest

concept se includ atât durerea fizică și suferința psihică suportate de

reclamantă de la data producerii prejudiciului până la sfârșitul

convalescenței, cât și disconfortul produs acesteia de faptul primirii unor

îngrijiri din partea unor terțe persoane, precum și prejudiciul constând în

suferința provocată de necesitatea de a depune mai mult timp în desfășurarea

actelor obișnuite în viața curentă (prejudiciu fiziologic) și de persistența

mai multor cicatrice pe corpul său urmare a accidentului rutier și a

numeroaselor intervenții chirurgicale la care a fost supusă și a alterării

aspectului său general (mers deformat urmare a unei diferențe de lungime între

membrele inferioare), precum și imposibilitatea de a se dedica unor activități

sportive, deoarece toate acestea sunt subsumate infirmității suferite, fiind o

consecință implicită a acestora, prima instanță a avut în vedere, conform art.

49 pct. 1 lit. f) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă

pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul nr.

14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, următoarele criterii:

vârsta reclamantei la data producerii prejudiciului (37 de ani), numărul de

zile de îngrijiri medicale (circa 180 de zile, conform Raportului de nouă

expertiză medico-legală nr. A 5/6773 din 13 din 24 septembrie 2013) precum și

natura infirmității cauzate reclamantei.

De asemenea, instanța

a avut în vedere, cu scopul de a împiedica transformarea despăgubirilor pentru

daunele morale (pretium doloris) într-o îmbogățire fără justă cauză a

reclamantei, nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată,

aplicabil la data producerii accidentului. Conform art. 1 din H.G. nr.

1193/2010, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește

la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe

lună în anul 2011.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral instanța nu a avut în

vedere prejudiciul moral pe care reclamanta susține că l-a suferit ca urmare a

imposibilității de a fi promovată la locul de muncă, apreciind că acest

prejudiciu este unul eventual, câtă vreme promovarea era condiționată, astfel

cum a învederat reclamanta în cererea de chemare în judecată, de susținerea și

luarea unui examen, iar instanța nu poate în niciun caz specula (și oricum nu

dispune de elementele de fapt necesare pentru aceasta) asupra posibilităților

reclamantei de a obține un rezultat favorabil la acest examen.

Față de cele expuse,

instanța de fond a apreciat că plata unor despăgubiri în valoare de 175000 lei

este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit de reclamantă, la

maturitate, în urma accidentului rutier a cărui victimă a fost, care i-a cauzat

infirmitate fizică.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5185 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând sumele de bani achitate de

aceasta pentru efectuarea rapoartelor de expertiză medico-legală, conform

Chitanțelor nr. 119562 și 119563 din 24 iulie 2013 și respectiv onorariul avocațial

achitat pentru a beneficia de asistență juridică la soluționarea cauzei în

primă instanță.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanta I.E. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr.

331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă, a fost admis, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în

sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei și suma de 1800 lei

lunar, până la reluarea totală a mobilității mersului, de la data pronunțării

hotărârii primei instanțe. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței

apelate.

În motivare, instanța

de control judiciar a reținut, în esență, că prima instanță nu a încălcat

prevederile art. 167 și urm. C. proc. civ. și că a procedat la o analiză

aprofundată a probelor administrate și la aprecierea lor în mod coroborat.

Reținând incidența în

speță a dispozițiilor art. 1387 alin. (1) și (2) noul C. civ., ținând cont și

de dispozițiile art. 74 din Ordinul CSA nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru

punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, precum și de

prevederile art. 49 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011, instanța de apel a

apreciat ca fiind întemeiată solicitarea reclamantei referitoare la prestația

periodică în cuantum de 1800 lei/lună, având în vedere necesitatea acoperirii

în integralitate a prejudiciului creat ca urmare a accidentului de circulație,

inclusiv a celui viitor cert, cauzat de afectarea capacității de muncă a

reclamantei.

La stabilirea

prestației periodice, s-a avut în vedere că la data accidentului reclamanta

realiza venituri din muncă, precum și faptul că, având în vedere afectarea

stării sale de sănătate, victima este îndreptățită să primească echivalentul

efortului suplimentar pe care trebuie să îl depună pentru realizarea unor

venituri similare celor obținute anterior. Din actele medicale a rezultat că

reclamanta are nevoie în continuare de tratamente medicale și de recuperare,

iar asigurarea îngrijirii zilnice a unei persoane cu handicap s-a arătat că

presupune costuri suplimentare față de cele necesare unei persoane normale.

De asemenea,

corelativ cu reducerea capacității de muncă și a veniturilor reclamantei după

accidentul rutier, s-a ținut cont de valoarea medicamentelor, tratamentelor și

analizelor medicale, a alimentelor, transportului, cheltuielilor locative, de

suma necesară pentru îmbrăcăminte, încălțăminte, igienă personală, în vederea

asigurării unui confort material și spiritual al victimei care să compenseze,

într-o cât mai mare măsură, starea specială în care se află.

Instanța de apel a

apreciat global suma care se impune a fi acordată reclamatei, cu titlu de

prestație periodică și a dispus obligarea pârâtei la plata cu acest titlu a

sumei de 1800 lei lunar, până la reluarea totală a mobilității mersului

reclamantei, de la data pronunțării hotărârii primei instanțe, având în vedere

că stabilirea prejudiciului s-a realizat pe cale judiciară.

S-a apreciat că

regula o reprezintă acordarea sa lunară, iar numai în mod excepțional plata

globală, dintr-o dată, iar astfel de împrejurări speciale, de excepție, nu au

fost probate în cauză.

În ceea ce privește

prejudiciul moral, s-a reținut că acesta nu se poate rezuma la determinarea

"prețului" suferinței psihice, care este inestimabilă, ci se impune

aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și

implicației acestuia pe toate planurile sociale ale vieții persoanelor

vătămate.

De asemenea, s-a

arătat că trebuie să se aprecieze ce a pierdut reclamanta pe plan psihic,

social, profesional și familial din ceea ce ar însemna o viață normală și

liniștită pentru aceasta în momentul prezent, dar și în viitor.

În speță, prin

vătămarea gravă a integrității fizice și psihice, respectiv a sănătății

reclamantei, drepturile și libertățile fundamentale ale acesteia au suferit o

atingere serioasă, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate trebuie

să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri, pentru repararea consecințelor

negative suportate.

În materia daunelor

morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un

caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a

respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se pot

acorda victimelor indemnități cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea

unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, ce le-ar permite

să își aline, prin anumite avantaje, rezultatul faptei ilicite.

Recunoașterea unui

drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o

satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării, astfel că la

cuantificarea sumei acordate accentul trebuie pus pe corelarea despăgubirii cu

realitatea suferințelor îndurate de reclamantă.

În acest context, se

au în vedere vârsta reclamantei, consecințele fizice și psihice ale

accidentului, incertitudinea, la acest moment, a carierei profesionale, felul

în care apelanta este percepută și tratată în societate, afectarea demnității,

a respectului de sine, a încrederii în forțele proprii și în viitor.

La stabilirea

cuantumului daunelor morale, ca urmare a atingerii aduse valorilor ce definesc

personalitatea umană, se impune a fi avute în vedere toate consecințele

negative suferite, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost

vătămate aceste valori, precum și intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării de către reclamantă.

Referitor la

cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a arătat că este dificil a se apela

la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele

suferite de persoana vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală,

care să compenseze pentru aceasta ceea ce îi lipsește ca urmare a accidentului,

criteriile de avut în vedere fiind acelea al echității și al

proporționalității, potrivit cărora dacă prejudiciul suferit de persoana

vătămată este unul grav, atunci aceasta este îndreptățită la acordarea unei

despăgubiri corespunzătoare.

Prin raportare la

considerentele reținute și la datele concrete ale cauzei, cu respectarea

principiilor evocate, față de gravitatea vătămării corporale și psihologice

suferite, de măsura în care viața normală, astfel cum majoritatea indivizilor o

percep, a reclamantei, s-a schimbat, instanța de control judiciar a apreciat ca

fiind suficiente și echitabile despăgubirile pentru prejudiciul moral stabilite

de prima instanță, în valoare de 175.000 lei.

S-a constatat că

prima instanță a ținut seama de mai multe criterii - vârsta reclamantei, numărul

de zile de îngrijiri medicale, natura infirmității cauzate, dar și nivelul

salariului de bază minim brut pe țară, suma finală acordată ca despăgubiri

pentru prejudiciul moral fiind determinată prin aprecierea cumulată a tuturor

criteriilor incidente.

S-a apreciat că prima

instanță nu a nesocotit un prejudiciu viitor suferit de reclamantă prin

imposibilitatea de a fi promovată la locul de muncă; judecătorul fondului a

apreciat în mod corect și suficient motivat că acest prejudiciu este unul

eventual, câtă vreme promovarea era condiționată de susținerea și luarea unui

examen, neputându-se aprecia în mod obiectiv asupra posibilităților reclamantei

de a obține un rezultat favorabil la acest examen.

În termen legal,

împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanta I.E., cât și pârâta SC

E.R.A.R. SA au declarat recurs.

Invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă I.E. solicită

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul

acordării în totalitate a daunelor morale solicitate în cuantum de 435.000

euro, precum și în sensul acordării în totalitate a cheltuielilor materiale în

sumă de 30.128 lei.

În argumentarea

recursului, reclamanta critică decizia atacată sub aspectul menținerii

cuantumului daunelor morale de 175 000 lei, susținând, în esență, că suma de

435.000 euro solicitată cu titlu de daune morale se justifică în totalitate,

netinzând la a duce la o îmbogățire fără just temei, reprezentând o justă și

îndreptățită reparație morală pentru suferințele profunde și îndelungate,

fizice și psihice și pentru perturbarea gravă și ireversibilă a vieții

recurentei, cauzate în urma accidentului rutier din data de 13 decembrie 2011,

prin raportare expresă la situația particulară și la persoana acesteia, aspecte

pe care le prezintă în mod detaliat.

Sub aspectul

cheltuielilor materiale suportate de recurentă ca urmare a evenimentului rutier

din data de 13 decembrie 2011 în care a fost vătămata grav, apreciază că suma

de 30.128 lei cheltuită cu ocazia multiplelor intervenții chirurgicale, a

vizitelor medicale, a analizelor, medicamentelor, produselor medicale, a

sumelor achitate pe perioada spitalizării, cât și ulterior, este rezonabilă.

Față de reținerile

instanței de fond, precum și ale celei din apel, conform cărora orice

cheltuieli materiale nedovedite cu chitanțe și facturi trebuie respinse, pe

baza prevederilor legale în materie, consideră că în acest caz se aplică

prevederile speciale ale art. 1198 alin (1) pct. 1 și 3 C. civ. din 1864.

În opinia recurentei,

ar fi excesivă solicitarea de a prezenta documente justificative pentru suma de

bani pretinsă în integralitatea sa, de vreme ce pentru unele dintre sume ar fi

imposibil să existe astfel de înscrisuri.

În ceea ce privește

renta lunară în cuantum de 1800 de lei pe care a solicitat-o pentru acoperirea

nevoilor de viață sporite, apreciază că aceasta ar trebui să-i fie acordată sub

forma unei sume globale.

În motivarea

recursului, pârâta SC E.R.A.R. a criticat decizia atacată sub aspectul

acordării rentei lunare de 1800 lei, susținând în esență, că instanța de apel a

acordat ceea ce nu s-a cerut și, totodată, că prin aceasta a realizat o dublă

reparație a aceluiași prejudiciu.

De asemenea, în

opinia pârâtei, hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1387 noul C. civ., ale art. 49 alin. (1) și ale art. 74

alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă

pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin

Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

În drept,

recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

declarat de reclamanta I.E. nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi

respins, pentru considerentele care succed:

Instanța de apel a

pronunțat o hotărâre legală în ceea ce privește cuantumul daunelor morale

acordate recurentei-reclamante I.E., evidențiind - așa cum rezultă din

considerentele deciziei atacate - identificarea elementelor care definesc

gravitatea prejudiciului și încadrarea acestora într-un barem de gravitate.

Aceasta, întrucât, un criteriu important în stabilirea daunelor morale îl

constituie gravitatea prejudiciului moral.

În lipsa unor

criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, este de menționat

că fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanței, în raport de consecințele

negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor

lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au

fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată

situația familială, profesională și socială.

Este de necontestat

că în materia daunelor morale, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile

prin ele însele de a fi evaluate în bani, adesea dificil de perceput, ceea ce

face anevoioasă repararea lor, iar constatarea existenței daunelor morale

constând în dureri fizice și psihice care îi însoțesc pe oameni timp

îndelungat, și, uneori, chiar până la sfârșitul vieții lor, face și mai

dificilă repararea lor.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că

despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu

atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor

sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Astfel, instanța

sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să

stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație

similară cu cea avută anterior, cât pentru a-i alina suferința.

Despăgubirea vine să

compenseze prejudiciul în plan moral, iar nu prejudiciul ca atare, știut fiind

că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, având în vedere

că acordarea unei sume de bani abia dacă poate să-i aline victimei suferințele

produse, prin anumite avantaje, rezultat dezagreabil al faptei ilicite.

În cuantificarea

prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii

obiective, rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real

și efectiv suferit - Curtea Supremă de Justiție, Completul de 9 judecători,

Decizia nr. 4790 din 18 noiembrie 2003.

Este adevărat că,

deși lăsată la aprecierea judecătorului, operațiunea de estimare, nu se poate

face în mod arbitrar, ci pe baza unor criterii ce decurg din norma de drept ce

constituie temeiul legal al acțiunii, completate cu o serie de împrejurări care

pot forma convingerea instanței asupra valorii compensației acordate, or, în

speță, toate aspectele circumstanțiale situației particulare a cauzei, au fost

expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în privința

menținerii cuantumului despăgubirilor morale, menite să asigure o reparație

justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamantă.

Astfel, instanța de

control judiciar a apreciat că față de gravitatea vătămării corporale și

psihologice suferite, de măsura în care viața normală, astfel cum majoritatea

indivizilor o percep, a reclamantei, s-a schimbat, despăgubirile pentru

prejudiciul moral stabilite de prima instanță, în valoare de 175.000 lei, sunt

suficiente și echitabile.

În acest context, s-a

reținut că prin vătămarea gravă a integrității fizice și psihice, respectiv a

sănătății reclamantei, drepturile și libertățile fundamentale ale acesteia au

suferit o atingere serioasă, iar traumele psihice și suferințele fizice

provocate trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri, pentru

repararea consecințelor negative suportate.

Instanța de apel a

avut în vedere vârsta reclamantei, consecințele fizice și psihice ale

accidentului, incertitudinea, la acest moment, a carierei profesionale, felul

în care apelanta este percepută și tratată în societate, afectarea demnității,

a respectului de sine, a încrederii în forțele proprii și în viitor.

S-a constatat că la

evaluarea prejudiciului moral, prima instanță a ținut seama de mai multe criterii,

suma finală acordată ca despăgubiri pentru prejudiciul moral fiind determinată

prin aprecierea cumulată a tuturor criteriilor incidente.

La menținerea

cuantumului daunelor morale stabilite în primă instanță, instanța de apel a

reținut că tribunalul nu a nesocotit situația medicală în care se află

reclamanta în urma accidentului rutier. S-a arătat că procedura de evaluare a

unui prejudiciu moral în situația unei persoane victime a unui accident de

circulație este una sensibilă și dificilă, dar din faptul că despăgubirea

acordată nu se situează la nivelul apreciat de reclamantă ca și corespondent al

suferinței sale s-a apreciat că nu se poate trage concluzia că instanța ar fi

nesocotit gravitatea leziunilor produse.

Așa fiind, instanța

de apel, în raport de cerințele art. 1357 noul C. civ., a soluționat legal

problema cuantificării daunelor morale, cu aplicarea principiului echității, a

principiului proporționalității și a principiilor jurisprudențiale, în lumina

unor criterii rezonabile, accesibile, pertinente cauzei de față de așa manieră

încât sumele acordate cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii,

dar care să nu constituie nici venituri nejustificate pentru victima daunelor

morale, conform legislației și jurisprudenței în materie.

Este de reținut că

aprecierea instanței cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii și

solicitarea recurentei-reclamante I.E. de majorare a sumei acordată cu titlu de

daune morale vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care exced

controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale

extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la

legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute

expres și limitativ la pct. 1 - 9 al art. 304 C. proc. civ.

Referitor la

criticile privind acordarea în integralitate a daunelor materiale în cuantum de

30128 lei, Înalta Curte reține că judecarea recursului are în vedere exclusiv

aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a

acestor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Aceste motive de recurs nu

au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, astfel

încât peste motivele invocate în fața instanțelor de fond nu se poate trece.

În ceea ce privește

stabilirea rentei lunare de 1800 lei de către instanța de apel, recurenta

critică decizia atacată sub acest aspect, susținând, în esență, că se impune

acordarea acestor prestații periodice lunare sub forma unei sume globale, dar

și aceste critici sunt nefondate.

Cum în mod legal a

reținut și instanța de control judiciar, conform prevederilor art. 1387 alin.

(1) și (2) noul C. civ.: (1) în caz de vătămare a integrității corporale sau a

sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condițiile art.

1.388 și 1.389, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit

a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul

pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. În afară de aceasta,

despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va

fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui

păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale. (2) Despăgubirea pentru

pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținându-se seama și

de sporirea nevoilor de viață ale celui prejudiciat, sub formă de prestații

bănești periodice. La cererea victimei, instanța va putea acorda despăgubirea,

pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.

Potrivit dispozițiilor

art. 74 din Ordinul CSA nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare

a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule: (1) în cazurile în care

despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va

acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă. (2) în

cazul obligării la prestații bănești periodice, sumele stabilite în condițiile

prevăzute la alin. (1) se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de

nevoie ori a incapacității de muncă, ținându-se seama de deciziile de

pensionare, de certificatele medicale și de alte dovezi care stabilesc aceste

situații, cu respectarea limitelor de despăgubire stabilite prin polița de

asigurare RCA.

Față de incidența

acestor prevederi legale, enumerarea din cuprinsul art. 49 pct. 1 din Ordinul

CSA nr. 14/2011 nu este una limitativă, cu atât mai mult cu cât același ordin,

în art. 74, anterior evocat, face referire expresă la prestații bănești periodice,

care se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a

incapacității de muncă.

Având în vedere

natura juridică a acestei despăgubiri, regula o reprezintă acordarea sa lunară,

iar numai în mod excepțional plata globală, dintr-o dată.

În condițiile în care

instanța de apel, suverană în interpretarea probatoriul administrat în cauză, a

constatat că astfel de împrejurări speciale, de excepție, nu au fost probate în

cauză, în mod legal prestația periodică în discuție a fost acordată lunar, până

la reluarea totală a mobilității mersului, neputându-se aprecia asupra

momentului la care handicapul locomotor al reclamantei s-ar putea recupera.

Pentru rațiunile

înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate reglementate

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurentă, decizia recurată fiind

la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta I.E. împotriva Deciziei civile nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând decizia

instanței de apel, ca fiind legală.

Cum problema

timbrajului este prioritară oricăror excepții, cereri sau motive de casare,

Înalta Curte, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20

alin. (1) - (3) din Legea nr. 146/1997, modificată și completată, și la

dispozițiile art. 302

1

alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora

"la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru",

a luat în examinare excepția netimbrării cererii de recurs formulată de pârâta

SC E.R.A.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a reținut:

Prin art. 1 din Legea

nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul

potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești

sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe

datorate, atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se

plătesc anticipat sau în mod excepțional, până la termenul stabilit de

instanță, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit art. 20

alin. (3) din Legea nr. 146/1997 "neîndeplinirea obligației de plată până

la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii",

iar conform dispozițiilor art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar

"cererile pentru care se datorează timbru judiciar, nu vor fi primite și

înregistrate, dacă nu sunt timbrate corespunzător. În cazul nerespectării

dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va proceda conform prevederilor legale în

vigoare referitoare la taxa de timbru".

În speță, în sarcina

recurentei-pârâte a fost stabilită obligația de a achita o taxă judiciară de

timbru în cuantum de 326 lei și de a depune timbru judiciar în valoare de 5

lei.

Recurenta-pârâtă SC

E.R.A.R., în mod nejustificat, nu și-a îndeplinit obligația legală a timbrării

recursului până la acest termen de judecată, respectiv 21 ianuarie 2015, în

condițiile în care prin încheierea pronunțată la data de 16 octombrie 2014,

instanța a respins cererea formulată de petenta SC E.R.A.R. privind

reexaminarea taxei judiciare de timbru.

Este de reținut că

accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu

promovarea unei acțiuni sau căi de atac, dar și respectarea dispozițiilor

imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru fără de care nu se poate

trece la analiza cererilor formulate în fața instanței, aceasta nefiind legal

învestită.

În acest sens, Curtea

Europeană a Drepturile Omului a reținut în mod constant în jurisprudența sa, cu

ocazia analizării dreptului la un proces echitabil și accesului la justiție, că

dreptul la justiție nu este absolut, ci el se pretează la limitări pentru că el

comandă, prin chiar natura sa, o reglementare din partea statului, care are

alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop (cauza Tolstoy

Miloslovski vs. Regatul Unit, 13 iulie 1995), stabilind, totodată, că taxele

judiciare de timbru sau diverse alte sume de bani pe care trebuie să le

plătească reclamantul, nu sunt incompatibile cu art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Constatând că

recursul nu a fost timbrat anticipat, că în cauză nu operează scutirea legală

de obligația timbrării, iar recurenta, în mod nejustificat, nu s-a conformat

obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația pentru termenul de

judecată din 21 ianuarie 2015, când procedura de citare a fost legal

îndeplinită, iar prin încheierea pronunțată la data de 16 octombrie 2014 a fost

respinsă cererea acesteia privind reexaminarea taxei judiciare de timbru,

Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, republicată, respectiv celor

ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii și ale art.

9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar și va anula ca netimbrată

cererea de recurs formulată de pârâta SC E.R.A.R. SA împotriva Deciziei civile

nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta I.E. împotriva Deciziei civile nr. 331/2014 din 30

aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca

nefondat.

Anulează ca

netimbrată cererea de recurs formulată de pârâta SC E.R.A.R. SA împotriva

Deciziei civile nr. 331/2014 din 30 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - NN