ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1570/2015

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 5801 din 23 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 41859/3/2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M.M. în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A. SA, intervenient forțat fiind M.C.M. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 21.774,5 lei, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale, și a sumei de 50.000 de euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. la data plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale. A fost respinsă cererea de chemare în judecată pentru celelalte sume, ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.073 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că la data de 04 decembrie 2011, în jurul orei 19.20, pe DN7, în apropierea localității Petriș, județul Arad, la km 442+800 m, s-a produs un accident rutier, fiind implicat autoturismul marca F., cu nr. de înmatriculare x1, condus de intervenientul forțat M.C.M.. Din accident a rezultat rănirea reclamantei M.M., a lui M.A.I., a lui A.B.C. și a martorei A.C., care erau pasageri în autovehiculul condus de către intervenientul forțat M.C.M. Prin Rezoluția din 31 ianuarie 2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Lipova pronunțată în Dosarul nr. 1120/ P/2011, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de intervenientul forțat M.C.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. (2) și 4 C. pen., întrucât lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate. A evidențiat judecătorul fondului că obligația de reparare a prejudiciului material și moral suferit de către reclamantă revine societății de asigurare emitente a poliței RCA, așa cum rezultă din dispozițiile art. 49 și 50 din Legea nr. 136/ 1995 și prevederile art. 26 alin. (1) și art. 49 pct. 2 din Norma din 17 mai 2010 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010.

De asemenea, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1997, se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului. Tribunalul a constatat că trebuie realizată o interpretare sistematică a acestuia, raportându-se la întreg conținutul art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Potrivit art. 49, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.

A reținut instanța că, pe de altă parte, conform dispozițiilor alin. (1) - (4) ale acestui articol, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum și dacă nu aparțineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului. Interpretând sistematic prevederile citate mai sus, tribunalul a reținut că alin. (1) al art. 50 ("Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.") constituie ipoteza generală, care este detaliată (clarificată) în prevederile alin. (2) - (4) ale articolului.

Astfel, alin. (2) și (3) ("în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.") prevăd situațiile în care se pot acorda despăgubiri în caz de vătămare corporală sau deces.

Alin. 4 ("Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum și dacă nu aparțineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului.") are în vedere condițiile în care se pot acorda despăgubiri pentru avarierea sau distrugerea bunurilor. Revenind la prevederile art. 50 alin. (2) și (3), tribunalul a constatat că acestea trebuie interpretate sistematic, ipoteza de la alin. (3) fiind numai una specială a alin. (2). Mai mult, alin. (3) nu face decât să arate că se acordă despăgubiri și soțului (soției) și rudelor sau persoanelor aflate într-o anumită relație cu persoana vinovată, aceștia înfățișând un drept la reparație propriu.

Interpretând astfel aceste texte legale, instanța a reținut că se pot acorda despăgubiri soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, numai dacă acestea au fost vătămate corporal sau au decedat în accidentul respectiv, deci aflându-se în afara vehiculului care a produs accidentul sau în acel vehicul. Pe de altă parte, tribunalul a reținut și incidența în cauză a prevederilor art. 1.349 și 1.357 C. civ. (Legea nr. 287/2009). A arătat judecătorul fondului că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condițiile existenței prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și prezența vinovăției, care în conformitate cu dispozițiile art. 1.357 C. civ.

poate îmbrăca forma celei mai ușoare culpe. Fapta ilicită ca element al răspunderii delictuale reprezintă acea faptă, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, au fost cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane sau intereselor acestuia (art. 1.357 coroborat cu art. 1.359 C. civ.). În speța dedusă judecății, fapta ilicită constă în conducerea de către intervenientul forțat M.C.M. a unui autovehicul fără respectarea regulilor de circulație prevăzute de O.U.G. nr. 195/2002. Astfel, așa cum rezultă din cercetările efectuate de poliție și parchet, M.C.M., conducătorul auto, a pierdut controlul direcției de mers, părăsind partea carosabilă, accidentul fiind provocat de neadaptarea vitezei de deplasare la condițiile de drum.

Prejudiciul patrimonial suferit de reclamantă constă în cheltuielile efectuate cu însănătoșirea. Prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamantă constă în suferința ca urmare directă a accidentului. Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu a rezultat din faptul că, urmare a conducerii cu o viteză neadaptată la condițiile de drum, intervenientul forțat M.C.M. a provocat un accident care a dus la vătămarea corporală a reclamantei și a altor persoane, toți fiind pasageri în autovehiculul condus de către intervenientul forțat. Cu privire la vinovăția conducătorului auto M.C.M., tribunalul a reținut că acesta trebuia și putea să prevadă că în urma conducerii unui autovehicul pe un carosabil umed, cu o viteză neadaptată la condițiile de drum, putea să provoace un accident cu urmări grave pentru pasageri.

Ca atare, tribunalul a constatat că s-a probat pe deplin vinovăția intervenientului forțat M.C.M. Față de cele constatate în Raportul de expertiză medico-legală nr. A1/3709/2013 efectuat de Institutul Național de Medicină Legală M.M., ca fiind urmări directe ale accidentului, s-a stabilit în același raport de expertiză că numărul de zile de îngrijiri medicale corespunzătoare vătămărilor suferite este de 80 - 90. De asemenea, s-a constatat că reclamanta nu a rămas cu infirmitate fizică posttraumatică consecutivă. Cu toate acestea, se reține că reclamanta a pierdut un organ, respectiv splina. S-a mai constatat că leziunile traumatice au pus în primejdie viața reclamantei. De asemenea, tribunalul a reținut că pentru însănătoșire reclamanta a efectuat anumite cheltuieli.

în ceea ce privește despăgubirile pentru daune materiale solicitate de reclamanta M.M., tribunalul a reținut, din coroborarea înscrisurilor depuse cu declarațiilor martorilor că reclamanta a efectuat cheltuieli legate însănătoșirea sa în cuantum de 21.774,5 lei, iar nu în cuantum de 10.000 de euro, așa cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată. Astfel, tribunalul a avut în vedere numai chitanțele care reflectau cheltuieli efectuate pentru medicamente, analize medicale, materiale sanitare, sistem fixare coloană, implanturi spinale sau de igienă personală. Pe de altă parte, în urma accidentului, reclamanta a suferit în mod evident traume care justifică dreptul acesteia la plata unor despăgubiri pentru daune morale din partea pârâtei.

În opinia instanței, având în vedere că nu este posibilă identificarea unor criterii științifice exacte pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daunelor morale, aprecierea prejudiciului nepatrimonial nu se rezumă la determinarea prețului suferinței fizice și psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului și implicația acestuia, pe toate planurile sociale ale reclamantei. Tribunalul a avut în vedere și împrejurarea în care s-a produs accidentul, respectiv, că victima și șoferul care a provocat accidentul erau soți și deplasându-se cu autoturismul condus de acesta, reclamanta și-a asumat, ca orice pasager, un risc cu privire la posibilitatea producerii pe timpul deplasării a unui eveniment rutier, lucru care s-a și întâmplat.

În aceste condiții, tribunalul a acordat suma de 50.000 de euro, reprezentând despăgubiri pentru daune morale suferite de reclamantă, despăgubiri acordate ca urmare a accidentării sale, apreciind că această sumă corespunde cerințelor unei juste și integrale despăgubiri. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta M.M., prin care a solicitat modificarea sentinței atacate în sensul unei juste aprecieri a daunelor acordate, astfel încât acestea să corespundă prejudiciului material și moral suferit în urma accidentului rutier din data de 04 decembrie 2011 a cărui victimă a fost. La data de 23 ianuarie 2014 a fost depusă la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de SC Asigurare-Reasigurare A. SA, prin care s-a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a apelului formulat în cauză de către apelanta-reclamantă M.M.

Pe calea întâmpinării a fost invocată excepția netimbrării cererii de apel, arătându-se că apelanta datorează taxă de timbru în cuantum de 25.700 lei. Se arată de către pârâtă că apelanta reclamantă datorează taxă de timbru în cuantum de 1/2 din taxa datorată la fond, care a fost corect calculată în temeiul art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea 146/1997. La data de 29 octombrie 2013 a fost formulat apel și pârâta SC Asigurare-Reasigurare A. SA. Cererea a fost motivată prin memoriul depus la data de 23 ianuarie 2014. La data de 11 martie 2014 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de reclamanta M.M. prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a apelului formulat în cauză de către apelanta-intimata SC Asigurare-Reasigurare A. SA.

Cu referire la excepția de netimbrare, invocată pe calea apelului și a întâmpinării de către Societatea Comercială de Asigurare Reasigurare A. SA, Curtea s-a pronunțat prin încheierea din 8 mai 2014, în sensul respingerii acesteia, ca neîntemeiată. Prin Decizia civilă nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost respinse apelurile, ca nefondate. În ceea ce privește cererea de apel formulate de către reclamanta M.M., Curtea a reținut următoarele: Reclamanta a contestat modalitatea de apreciere a prejudiciului moral și material, solicitând instanței de control judiciar să reevalueze cuantumul daunelor acordate la valoarea despăgubirilor materiale și morale enunțate în petitul cererii introductive.

A observat Curtea că pretențiile solicitate de către reclamantă cu titlu de prejudiciu material sunt în cuantum de 10.000 euro, fără ca cererea introductivă să precizeze, punctual, valoarea sumelor reprezentând cheltuieli efectuate cu intervenții chirurgicale, tratamente medicamentoase, investigații de specialitate RNM, tomograf, cheltuieli privind perioadele de internare. În opinia Curții, instanța de fond a procedat la o corectă evaluare a prejudiciului material suferit de către reclamantă, valorificând în mod temeinic și legal probatoriul administrat în cauză; în acest sens, instanța a acordat cu acest titlu sumele rezultate din chitanțele care reflectau cheltuieli efectuate pentru medicamente, analize medicale, materiale sanitare, sistem fixare coloană, implanturi spinale sau de igienă personală.

A reținut Curtea că apelanta a criticat soluția adoptată asupra cererii de acordare a daunelor materiale pentru neluarea în seamă a declarațiilor martorilor C.A. și A.C. Din cercetarea nemijlocită a probelor la care face referire apelanta reclamantă, Curtea a constatat că declarațiile martorilor nu sunt de natură a determina majorarea valorii acordate cu titlu de daune materiale. Astfel, cei doi martori au susținut suportarea de către reclamantă și familia acesteia a unor cheltuieli legate de implanturi, medicamente, aspecte ce se coroborează cu conținutul înscrisurilor aflate la dosarul de fond, și care au fost avute în vedere de judecător (contravaloare antibiotic meronem, implanturi coloană, medicamente).

În ceea ce privește susținerile martorilor cu privire la suportarea de către reclamantă și a unor alte cheltuieli, acestea nu au putut fi avute în vedere în condițiile în care cei doi martori au indicat cu aproximație sumele pretins achitate; în plus, din cercetarea declarațiilor nu s-a putut concluziona că martorii au fost de față la momentul plății, astfel încât, în opinia instanței, aceștia nu ar putea indica valoarea certă a sumelor achitate. în consecință, în lipsa coroborării acestor declarații și cu alte probe, nu s-a putut reține că suma achitată de reclamantă se ridică la valoarea pretinsă prin cererea de chemare în judecată, respectiv 10.000 euro. Referitor la critica privind evaluarea prejudiciului moral, instanța a reținut că nici aceasta nu este fondată.

A observat Curtea că, argumentele reclamantei apelante nu sunt de natură a determina concluzia că suma de 50.000 euro, acordată cu titlu de daune morale, nu ar fi justă, rațională și echitabilă. Această valoare a fost stabilită motivat, în baza probelor administrate în cauză, instanța făcând trimiteri punctuale la criteriile avute în vedere. Judecătorul a ținut cont de gravitatea și concursul leziunilor traumatice, de complexitatea și durata intervențiilor medicale și a tratamentelor necesare pentru vindecarea și recuperarea fizică a victimei accidentului rutier, de faptul că viața acesteia a fost pusă în pericol, dar și de împrejurarea că reclamanta și-a pierdut un organ, splina. Instanța de fond a făcut referire la împrejurările concrete în care a avut loc accidentul, la riscurile asumate de parte ca pasager.

În lipsa unor criterii științifice exacte pentru stabilirea cuantumul despăgubirilor pentru daunele morale, instanța a procedat în mod corect la aprecierea multilaterală a tuturor elementelor negative ale prejudiciului și implicația acestuia, pe toate planurile sociale ale reclamantei. Din punctul de vedere al instanței de control judiciar, judecătorul a aplicat prevederile art. 49 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule pusă în aplicare de Ordinul nr. 5/2010 al CSA și ale art. 53 din Legea nr. 136/1995, raportat la circumstanțele speței, urmărind ca despăgubirile să fie echitabile și proporționale. În aceste condiții, Curtea a apreciat că modul în care instanța de fond a evaluat daunele acordate în cauză este unul temeinic și legal, și care respectă criteriile de rezonabilitate și echitate.

În ceea ce privește apelul formulat de pârâta Societatea Comercială de Asigurare Reasigurare A. SA, Curtea a constatat următoarele: O primă critică privind fondul apelului a vizat greșita aplicare a legii, pârâta evidențiind faptul că, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, instanța a ignorat principiul justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Apelanta pârâtă a făcut referire la repere de comparație, arătând că suma acordată cu titlu de daune morale reprezintă o sumă care echivalează cu venitul mediu pe economie al unui salariat pentru o perioadă considerabilă de timp, respectiv 12 ani; se oferă ca reper și salariul reclamantei și se subliniază că instanța nu a administrat vreun probatoriu menit a garanta faptul că în cauză nu devin incidente dispozițiile instituției juridice ale îmbogățirii fără justă cauză.

În opinia Curții, reperele oferite de apelantă nu au putut determina reducerea sumei acordate de către instanță cu titlu de daune morale. Cu referire la venitul reclamantei, și în general raportarea la standardul de viață al acesteia, ele reprezintă aspecte ce nu pot fi valorificate de către societatea de asigurări pentru a diminua despăgubirea; în general, starea materială a victimei nu poate influența cuantumul daunelor deoarece, chiar așa cum se motivează în decizia citată de apelantă, finalitatea acordării daunelor trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral. Or, în concret, repercusiunile directe ale accidentului constau în leziuni traumatice suferite. Actele medicale depuse de parte probează necesitatea acordării a nu mai puțin de 272 zile concediu medical, intervenții chirurgicale asupra coloanei, necesitatea recuperării fizice a victimei accidentului, reducerea temporară a timpului de muncă.

În opinia instanței de control judiciar, reperele avute în vedere de către instanța de fond, astfel cum au fost detaliate în considerentele anterioare, au valorificat împrejurări în strânsă legătură cu actele și lucrările dosarului, iar probele administrate în cauză au justificat modul de cuantificare a prejudiciului. Cu privire la cel de al doilea motiv de apel, Curtea a observat că acesta reia criticile privind cuantificarea daunelor morale, apelanta evidențiind natura răspunderii asigurătorului, faptul că prejudiciul s-a produs din culpă, dar și împrejurarea că reclamanta nu ar fi făcut dovada unei afectări sau a unei tulburări posttraumatice. Din cercetarea considerentelor sentinței ce face obiectul apelurilor, instanța de control judiciar nu a putut concluziona că aspectele evocate de pârâtă nu ar fi fost analizate de judecător.

Hotărârea motivează cu trimiteri punctuale la textele de lege invocate și cenzurează nemijlocit condițiile angajării răspunderii asigurătorului; tot astfel, nu s-a putut reține că instanța nu a avut în vedere, în mod corect, forma de vinovăție a autorului accidentului. Judecătorul a expus probatoriul pe care l-a apreciat pertinent și concludent și a înfățișat criteriile pe care le-a avut în vedere la cuantificarea daunelor. În ceea ce privește cea de a treia critică formulată în apel, cu privire la faptul că intervenientul forțat ar fi circulat fără să adapteze viteza la condițiile de trafic și vreme, Curtea a observat că și această împrejurare a fost reținută de judecător. Nici chestiunea susținută de apelanta pârâtă potrivit cu care victima accidentului, soția șoferului, ar fi putut să solicite soțului său să circule mai încet, nu a putut reprezenta un motiv pentru reevaluarea despăgubirilor acordate acesteia.

În raport de probele administrate, instanța nu a putut face aprecieri în sensul că reclamanta, aflată pe bancheta din spate a autoturismului, știa viteza de deplasare a autoturismului, condițiile de drum ori avea cunoștințe legate de modul de conducere. Al patrulea motiv de apel a reluat argumentul privind necesitatea indicării de către reclamantă a unor criterii de cuantificare a traumei psihice invocate. Fără a relua considerente anterior expuse, Curtea a subliniat că hotărârea a punctat toate criteriile avute în vedere la stabilirea daunelor și le-a valorificat numai în măsura în care au fost probate, în concret, în cauză. Cu referire la motivul cinci de apel, Curtea a reținut că acesta reclamă ignorarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 30 C. fam.

prin faptul că, cel puțin parțial, reclamanta a fost dezdăunată de către intervenientul forțat care a participat cu V2 din cheltuielile efectuate de către aceasta în vederea recuperării medicale. Motivul invocat de pârâta apelantă societatea de asigurare nu are în vedere nici circumstanțele concrete ale cauzei, dar nici regimul juridic al daunelor acordate ca efect al angajării răspunderii civile delictuale. Astfel, așa cum a rezultat chiar din declarațiile celor doi martori audiați în cauză, mare parte din sumele achitate pentru intervențiile chirurgicale și recuperarea fizică a reclamantei au provenit de la prieteni, din împrumuturi și de la familie, dar și ca rezultat al apelurilor făcute pe facebook, iar nu din sume dobândite în timpul căsătoriei.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 31 lit. e) C. fam., dar și art. 340 lit. f) C. civ., despăgubirea pentru pagube reprezintă bun propriu al soțului, nefiind inclusă în comunitatea de bunuri. A transfera asupra intervenientului forțat obligația de suportare a cheltuielilor legate de urmările accidentului reprezintă golirea de conținut a efectelor contractului de asigurare civilă obligatorie. Drept urmare, Curtea a apreciat că nu se justifică reducerea la jumătate a sumei acordate cu titlu de despăgubiri materiale acordate reclamantei.

Referitor la cel de al șaselea motiv de apel, Curtea a evidențiat că modalitatea de stabilire a despăgubirilor statuate prin Legea nr. 136/1995, fie prin constituirea ca parte civilă în procesul penal declanșat urmare accidentului, fie numai în fața instanței civile, nu semnifică existența unei opțiuni a persoanei păgubite între răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului sau societatea de asigurări, ci, dimpotrivă, atestă indubitabil existența răspunderii asigurătorului în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații săi răspund față de terțele persoane păgubite prin accident. Calitatea procesuală activă a reclamantei este conferită de calitatea sa de titular al dreptului subiectiv ce formează conținutul raportului juridic dedus judecății, respectiv dreptul de a obține ca persoană păgubită prin accidentul rutier o reparare a prejudiciului astfel produs.

Din această perspectivă, Curtea a apreciat că modul în care instanța a evaluat despăgubirea acordată reclamantei nu poate fi afectat de faptul că aceasta nu a formulat plângere penală împotriva soțului său întrucât, chiar instituția familiei, bazată pe încredere și sprijin reciproc, poate constitui un argument rezonabil pentru susținerea opțiunii reclamantei. Totodată, Curtea a considerat că instanța de fond a valorificat în mod corect practica instanțelor judecătorești în stabilirea cuantumului daunelor. Împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au declarat recurs reclamanta M.M. și pârâta SC Asigurare Reasigurare A. SA București.

În ceea ce privește recursul reclamantei M.M., în temeiul art. 20 pct. 1 și pct. 3 din Legea nr. 146/1997, respectiv art. 35 pct. 1 și pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a legii și ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995, privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, instanța îl va anula, ca netimbrat întrucât recurenta nu s-a conformat obligației de plată a taxei judiciare de timbru pentru termenul de judecată din 9 iunie 2015, recurenta, prin avocat, învederând în ședință că nu înțelese să timbreze.

În ceea ce privește recursul pârâtei SC Asigurare Reasigurare A. SA București, se constată că aceasta a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 și a încheierii de ședință din data de 08 mai 2014, solicitând modificarea, în tot, a încheierii de ședință anterior menționată, în sensul admiterii excepției de netimbrare invocată de către aceasta, modificarea în parte a Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată în cauză de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, respectiv admiterea apelului formulat și pronunțarea unei hotărâri prin care, în principal, să fie respinsă acțiunea ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, urmare a admiterii apelului formulat de asigurător, să fie schimbată, în parte, Sentința civilă nr. 5801 din 23 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul reducerii sumelor la care a fost obligată cu titlu de daune morale și materiale către reclamanta M.M., până la o sumă conformă criteriilor și practicii judiciare consacrate, respectiv în limita dovedirii acestora.

Se învederează faptul că nu înțelege să critice respingerea de către instanța de apel a apelului formulat în cauză de către M.M. împotriva Sentinței civile nr. 5801 din 23 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. În dezvoltarea criticilor se arată că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și greșita aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) Recurenta susține că, în mod greșit, cu ignorarea dispozițiilor legale privind taxele de timbru, respectiv O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă și Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, instanța de apel a respins excepția de netimbrare invocată de către A. prin cererea de apel, considerând că apelul formulat de către reclamanta M.M.

nu este supus timbrajului la valoare. Dispunând astfel, instanța de apel a ignorat puterea lucrului judecat, atâta timp cât reclamanta M.M. nu a înțeles să critice prin cererea sa de apel și dispoziția instanței de fond prin care s-a dispus că prezenta cauză este supusă dispozițiilor legale care reglementează obligația reclamantei de a timbra la valoare. În fața instanței de fond, intimata-reclamantă M.M. a formulat cerere de ajutor public judiciar, cerere care i-a fost admisă, în parte, prin încheierea de ședință din data de 18 februarie 2013 pronunțată în cauză de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă. În raport de dispozițiile art. 12 coroborat cu art. 13 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, admiterea de către instanța de fond a cererii de ajutor public judiciar nu putea să profite reclamantei și în apel.

Recurenta arătată că, atunci când a apreciat asupra legalității și temeiniciei cuantumului daunelor materiale acordate reclamantei, instanța de apel a ignorat, asemenea instanței de fond, împrejurarea că intervenientul forțat și reclamanta sunt soți, încălcându-se astfel dispozițiile art. 30 din C. fam. întrucât nu a fost luat în calcul faptul că, pentru jumătate din cheltuielile făcute cu recuperarea sa, M.M., a fost deja despăgubită, prin urmare instanța nu a înțeles temeiul juridic al criticii formulate de către A. Dispunând astfel, instanța de apel a ignorat faptul că, în dreptul român, conform art. 30 din C. fam. (în prezent abrogat, dar aplicabil, conform actelor de la dosarul cauzei, căsătoriei dintre intervenientul forțat și reclamantă, căsătorie care a fost încheiată sub regulile sale) între soți se aplică regimului comunității de bunuri, soții administrând împreună veniturile și alte bunuri pe care le dobândesc în timpul căsătoriei lor.

Regimul comunității de bunuri este nu doar legal, ci și obligatoriu, comunitatea de bunuri fiind un efect legal al căsătoriei și deci, bunul (în această categorie incluzând și banii) dobândit de oricare dintre soți, este comun, în cote egale, chiar dacă numai unul dintre soți a contribuit efectiv la acea dobândire. Nicio probă de la dosar nu relevă faptul că banii cheltuiți de către reclamantă ar fi avut caracter de bun propriu, aceștia fiind dobândiți de către cei doi soți în timpul căsătoriei lor, fapt care le conferă calitatea de coproprietari, în cotă indiviză de 50%. Instanța de apel a omis să rețină incidența în cauză și a prevederilor legale care reglementează obligația legală a soților de a-și acorda, unul celuilalt, sprijin material, obligație care se realizează prin suportarea cheltuielilor căsătoriei și prin diferite forme de asistență materială între soți.

De toate aceste aspecte legale ar fi trebuit să țină cont instanța de apel atunci când a dispus asupra criticilor formulate de către A. cu privire la cuantumul daunelor materiale acordate intimatei-reclamante de instanța de fond, respectiv să ia act că, cel puțin parțial, reclamanta a fost dezdăunată de către intervenientul forțat prin faptul că acesta a participat cu 1/2 din cheltuielile efectuate de către aceasta în vederea recuperării medicale. Prin urmare, fiind deja despăgubită pentru 1/2 din ceea ce cere, aceasta nu putea pretinde, iar instanța de apel, în mod greșit și ilegal a dispus contrariul, decât parte din sumele invocate a fi fost cheltuite (incluzând în această categorie și taxa de timbru achitată de către reclamantă și cea pentru care aceasta a beneficiat de scutire).

Confuzia instanței de apel este evidentă, aceasta menționând, în susținerea ideii că banii cheltuiți de către reclamantă nu s-ar include în categoria bunurilor comune ale soților, caracterul de bun propriu al despăgubirilor morale, pe care, de altfel, nici A. nu l-a contestat. Mai arată recurenta că, instanța de apel a ignorat faptul că A. a criticat nesocotirea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 30 C. fam. în ceea ce privește acoperirea daunelor materiale, iar nu și a celor morale. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când, împotriva prevederilor legale și a practicii judecătorești, a menținut dispozițiile instanței de fond prin care asigurătorul A. a fost obligat la plata către reclamanta M.M.

a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, și 21.774,5 lei, cu titlu de daune materiale. Consideră recurenta că instanța de apel, ca instanță devolutivă, ar fi trebuit să analizeze cauza sub toate aspectele, respectiv să încuviințeze pentru A. administrarea probei cu interogatoriul intervenientului forțat, soț al reclamantei, probă utilă și pertinentă cauzei. Instanța de apel s-a limitat la a face o trecere în revistă a motivelor de apel invocate de către A., fără a analiza cauza sub toate aspectele. Procedând astfel, instanța de apel, la fel ca și instanța de fond, nu a avut în vedere faptul că daunele morale nu pot fi acordate în mod excesiv, neavând rolul unor amenzi și neputând duce la o îmbogățire nejustificată a persoanei vătămate, având doar un rol compensator.

Înlăturarea de către instanța de apel a criticilor formulate de A. cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor legale care reglementează îmbogățirea fără justă cauză a dus la încălcarea de către instanța de apel a principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. În aprecierea asupra cuantumului prejudiciului moral, care este lăsat la înțeleapta, nicidecum la suverana apreciere a judecătorului, acesta are obligația să țină seama de principiile unanim recunoscute ca aplicabile în materia daunelor morale, respectiv de faptul că despăgubirea trebuie să fie echitabilă în raport cu circumstanțele cauzei și rezonabilă în raport de condițiile socio-economice ale părților care le solicită.

A. a solicitat instanței de apel să cenzureze cuantumul daunelor morale dispuse de judecătorul fondului, care creează un profund dezechilibru între dauna produsă și despăgubire, cu consecința acordării unor despăgubiri neechitabile și nerezonabile însă, această solicitare, concretizată într-un motiv de apel, a fost, în mod neîntemeiat, respinsă de către instanța de apel. Procedând astfel, instanța de apel a ignorat dispozițiile Deciziei nr. 1 din 28 martie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite (publicată în M. Of. nr. 503/14.06.2005), care statuează că, în cazul accidentelor de circulație, coexistă, fără să se suprapună sub aspectul întinderii obligației și al mijloacelor de probă, răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovată de producerea evenimentului asigurat, cu răspunderea civilă contractuală a asigurătorului.

Întrucât suma acordată depășește granița unor daune morale rezonabile și limitele echității, instanța de apel a permis reclamantei o îmbogățire fără justă cauză. Înalta Curte, analizând cererea de recurs formulată de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA București, constată că recursul îndreptat împotriva încheierii din 8 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, este fondat, în limitele și pentru considerentele ce succed. Prin încheierea sus-menționată, instanța de apel a respins, în mod nelegal, excepția de netimbrare invocată de către A. prin cererea de apel, considerând că apelul formulat de către reclamanta M.M. nu este supus timbrajului la valoare, ignorând astfel puterea de lucrul judecat a încheierii instanței de fond din 28 ianuarie 2013 prin care s-a stabilit că prezenta cauză este supusă dispozițiilor legale care reglementează obligația reclamantei de a timbra la valoare, respectiv art. 2 din Legea nr. 146/1997.

Prin aceeași încheiere s-a reținut că, deși reclamanta a invocat o cauză de scutire de la plata taxei judiciare de timbru indicând art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, instanța a apreciat că acest text de lege nu este aplicabil având în vedere că persoana vătămată nu a formulat plângere penală, prin urmare, nu există o cauză penală care să atragă incidența textului de lege care prevede scutirea de la plata taxei judiciare de timbru. Conform art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac, ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

Având în vedere textul legal precitat instanța va modifica, în parte, încheierea atacată în sensul că va admite excepția netimbrării apelului declarat de reclamanta M.M. și, în consecință, va obligă reclamanta M.M. la plata sumei de 25953,4 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă exercitării căii de atac a apelului. În ceea ce privește recursul formulat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA București, împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Recurenta pârâtă a indicat drept motiv de recurs încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în conformitate cu care hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și greșita aplicare a legii. Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susținut încălcarea dispozițiilor art. 30 C. fam. care reglementează regimul comunității de bunuri a soților arătându-se că, atunci când a apreciat asupra legalității și temeiniciei cuantumului daunelor materiale acordate reclamantei, instanța de apel a ignorat, împrejurarea că intervenientul forțat și reclamanta sunt soți, nefiind luat în calcul faptul că, pentru jumătate din cheltuielile făcute cu recuperarea sa, M.M., a fost deja despăgubită. Această critică este nefondată și contravine dispozițiilor legale care guvernează răspunderea civilă obligatorie (RCA).

Asigurarea de răspundere civilă este o asigurare colectivă a victimelor accidentelor de autovehicule și, totodată, o asigurare a persoanelor responsabile de accident împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terții prejudiciați prin fapta ilicită ce atrage răspunderea lor civilă și reprezintă o garanție a persoanelor vătămate prin accident și care aveau deschisă o acțiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a moștenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzat va fi reparat. Potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările, acordarea de despăgubiri de către asigurător se face în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

Conform alin. (2) și (3) ale aceluiași articol, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului. Aceste texte prevăd, așadar, situațiile în care se pot acorda despăgubiri în caz de vătămare corporală sau deces, printre care se află și cea dedusă judecății.

Se observă că textul de lege nu cuprinde nicio condiționare sau limitare a acordării despăgubirilor în situația în care autorul accidentului este soțul iar victima, care a suferit vătămări corporale din cauza accidentului, este soția, întrucât se are în vedere prejudiciul personal, direct, suferit de victimă, relația de căsătorie existentă între aceștia neavând relevantă. În concluzie, recurenta interpretează greșit art. 30 C. fam. având în vedere că raportul de căsătorie existent în cauză, astfel cum prevede art. 49 din Legea nr. 136/1995, nu obligă intervenientului forțat să suporte 1/2 din cheltuielile legate de urmările accidentului, acestea fiind acoperite integral prin contractul de asigurare.

Drept urmare, în mod corect, instanța de apel a apreciat că nu se justifică reducerea la jumătate a sumei acordate cu titlu de despăgubiri materiale acordate reclamantei. Critica prin care recurenta pârâtă susține că au fost încălcate dispozițiile legale și practica judecătorească privitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor este nefondată întrucât nu se face trimitere la un text de lege din care să rezulte în mod evident nelegalitatea criticii. Prin celelalte critici formulate la adresa cuantumului despăgubirilor acordate de instanță recurenta ajunge în fapt să solicite o reapreciere a probatoriului administrat și să susțină necesitatea administrării unor probe însă, aceste aspecte exced analizei instanței de recurs întrucât nu sunt motive de nelegalitate ci de netemeinicie care, raportat la art. 314 C. proc.

civ., nu pot fi avute în vedere. În ceea ce privește criticile formulate de A., cu privire la incidența dispozițiilor legale care reglementează îmbogățirea fără justă cauză, prin care se susține că daunele acordate au dus la încălcarea de către instanța de apel a principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, Înalta Curte consideră că sunt nefondate întrucât, implică aprecierea asupra probatoriului. Faptul că A. a solicitat instanței de apel să cenzureze cuantumul daunelor morale dispuse de judecătorul fondului, susținând că acestea creează un profund dezechilibru între dauna produsă și despăgubire, cu consecința acordării unor despăgubiri neechitabile și nerezonabile, nu a atras obligatoriu diminuarea despăgubirilor acordate la fond, dacă, în urma reaprecierii probatoriului, instanța de apel a considerat că nu se impune modificarea sentinței sub acest aspect.

Dispozițiile Deciziei nr. 1 din 28 martie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, nu are aplicabilitate în cauză întrucât vizează o altă ipoteză decât cea dedusă judecății și anume aceea că, în aplicarea dispozițiilor art. 54 alin. (4) și ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările ulterioare, societatea de asigurare participa în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă. Având în vedere cele reținute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă M.M.

împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca netimbrat; va admite recursul declarat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA București împotriva încheierii din 8 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; va modifica, în parte, încheierea atacată în sensul că va admite excepția netimbrării apelului declarat de reclamanta M.M. și, în consecință, va obliga reclamanta M.M. la plata sumei de 25953,4 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă exercitării căii de atac a apelului; va menține restul dispozițiilor încheierii atacate; va respinge recursul declarat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA București împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă M.M. împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca netimbrat. Admite recursul declarat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA București împotriva încheierii din 8 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Modifică, în parte, încheierea atacată în sensul că admite excepția netimbrării apelului declarat de reclamanta M.M. și în consecință: Obligă reclamanta M.M. la plata sumei de 25953,4 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă exercitării căii de atac a apelului. Menține restul dispozițiilor încheierii atacate. Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA București împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 9 iunie 2015. Procesat de GGC - NN