ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1570/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1570/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 5801 din 23

septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 41859/3/2012, Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanta M.M. în contradictoriu cu pârâta Societatea de

Asigurare-Reasigurare A. SA, intervenient forțat fiind M.C.M. A obligat pârâta

la plata către reclamantă a sumei de 21.774,5 lei, reprezentând despăgubiri

pentru daune materiale, și a sumei de 50.000 de euro, în echivalent lei la

cursul B.N.R. la data plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale. A

fost respinsă cererea de chemare în judecată pentru celelalte sume, ca

neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.073

de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța fondului a reținut că la data de 04 decembrie 2011,

în jurul orei 19.20, pe DN7, în apropierea localității Petriș, județul Arad, la

km 442+800 m, s-a produs un accident rutier, fiind implicat autoturismul marca

F., cu nr. de înmatriculare x1, condus de intervenientul forțat M.C.M.. Din

accident a rezultat rănirea reclamantei M.M., a lui M.A.I., a lui A.B.C. și a

martorei A.C., care erau pasageri în autovehiculul condus de către

intervenientul forțat M.C.M.

Prin Rezoluția din 31

ianuarie 2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Lipova pronunțată în

Dosarul nr. 1120/ P/2011, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la

art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de

intervenientul forțat M.C.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de

art. 184 alin. (2) și 4 C. pen., întrucât lipsește plângerea prealabilă a

persoanei vătămate.

A evidențiat

judecătorul fondului că obligația de reparare a prejudiciului material și moral

suferit de către reclamantă revine societății de asigurare emitente a poliței

RCA, așa cum rezultă din dispozițiile art. 49 și 50 din Legea nr. 136/ 1995 și

prevederile art. 26 alin. (1) și art. 49 pct. 2 din Norma din 17 mai 2010

privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse

prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul Președintelui Comisiei de

Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010.

De asemenea, potrivit

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1997, se acordă despăgubiri și în cazul în

care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau

persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului

vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

Tribunalul a

constatat că trebuie realizată o interpretare sistematică a acestuia,

raportându-se la întreg conținutul art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Potrivit art. 49,

asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru

prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin

accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de

asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din

statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare

nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel

prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în

cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii

Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este

valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există

birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.

A reținut instanța

că, pe de altă parte, conform dispozițiilor alin. (1) - (4) ale acestui

articol, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat

să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor

păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori

distrugerea de bunuri. în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se

acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs

accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția

conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care

persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau

persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului

vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului. Pentru avarierea

sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în

afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel

vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport

contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv,

precum și dacă nu aparțineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului

vehiculului răspunzător de producerea accidentului.

Interpretând

sistematic prevederile citate mai sus, tribunalul a reținut că alin. (1) al

art. 50 ("Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este

obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată

persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin

avarierea ori distrugerea de bunuri.") constituie ipoteza generală, care

este detaliată (clarificată) în prevederile alin. (2) - (4) ale articolului.

Astfel, alin. (2) și

(3) ("în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât

pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și

pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului

vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele

care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care

se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat,

răspunzător de producerea accidentului.") prevăd situațiile în care se pot

acorda despăgubiri în caz de vătămare corporală sau deces.

Alin. 4 ("Pentru

avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile

aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile

aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui

raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului

respectiv, precum și dacă nu aparțineau proprietarului, utilizatorului ori

conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului.") are

în vedere condițiile în care se pot acorda despăgubiri pentru avarierea sau

distrugerea bunurilor.

Revenind la

prevederile art. 50 alin. (2) și (3), tribunalul a constatat că acestea trebuie

interpretate sistematic, ipoteza de la alin. (3) fiind numai una specială a

alin. (2). Mai mult, alin. (3) nu face decât să arate că se acordă despăgubiri

și soțului (soției) și rudelor sau persoanelor aflate într-o anumită relație cu

persoana vinovată, aceștia înfățișând un drept la reparație propriu.

Interpretând astfel

aceste texte legale, instanța a reținut că se pot acorda despăgubiri soțului

(soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori

conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului,

numai dacă acestea au fost vătămate corporal sau au decedat în accidentul

respectiv, deci aflându-se în afara vehiculului care a produs accidentul sau în

acel vehicul.

Pe de altă parte,

tribunalul a reținut și incidența în cauză a prevederilor art. 1.349 și 1.357

C. civ. (Legea nr. 287/2009).

A arătat judecătorul

fondului că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi

întrunite cumulativ condițiile existenței prejudiciului, faptei ilicite,

raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și prezența

vinovăției, care în conformitate cu dispozițiile art. 1.357 C. civ. poate

îmbrăca forma celei mai ușoare culpe.

Fapta ilicită ca

element al răspunderii delictuale reprezintă acea faptă, prin care,

încălcându-se normele dreptului obiectiv, au fost cauzate prejudicii dreptului

subiectiv aparținând unei persoane sau intereselor acestuia (art. 1.357

coroborat cu art. 1.359 C. civ.).

În speța dedusă

judecății, fapta ilicită constă în conducerea de către intervenientul forțat

M.C.M. a unui autovehicul fără respectarea regulilor de circulație prevăzute de

O.U.G. nr. 195/2002. Astfel, așa cum rezultă din cercetările efectuate de

poliție și parchet, M.C.M., conducătorul auto, a pierdut controlul direcției de

mers, părăsind partea carosabilă, accidentul fiind provocat de neadaptarea

vitezei de deplasare la condițiile de drum.

Prejudiciul

patrimonial suferit de reclamantă constă în cheltuielile efectuate cu

însănătoșirea. Prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamantă constă în

suferința ca urmare directă a accidentului.

Legătura de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu a rezultat din faptul că, urmare

a conducerii cu o viteză neadaptată la condițiile de drum, intervenientul

forțat M.C.M. a provocat un accident care a dus la vătămarea corporală a

reclamantei și a altor persoane, toți fiind pasageri în autovehiculul condus de

către intervenientul forțat.

Cu privire la

vinovăția conducătorului auto M.C.M., tribunalul a reținut că acesta trebuia și

putea să prevadă că în urma conducerii unui autovehicul pe un carosabil umed,

cu o viteză neadaptată la condițiile de drum, putea să provoace un accident cu

urmări grave pentru pasageri. Ca atare, tribunalul a constatat că s-a probat pe

deplin vinovăția intervenientului forțat M.C.M.

Față de cele

constatate în Raportul de expertiză medico-legală nr. A1/3709/2013 efectuat de

Institutul Național de Medicină Legală M.M., ca fiind urmări directe ale

accidentului, s-a stabilit în același raport de expertiză că numărul de zile de

îngrijiri medicale corespunzătoare vătămărilor suferite este de 80 - 90. De

asemenea, s-a constatat că reclamanta nu a rămas cu infirmitate fizică

posttraumatică consecutivă. Cu toate acestea, se reține că reclamanta a pierdut

un organ, respectiv splina. S-a mai constatat că leziunile traumatice au pus în

primejdie viața reclamantei.

De asemenea,

tribunalul a reținut că pentru însănătoșire reclamanta a efectuat anumite

cheltuieli. în ceea ce privește despăgubirile pentru daune materiale solicitate

de reclamanta M.M., tribunalul a reținut, din coroborarea înscrisurilor depuse

cu declarațiilor martorilor că reclamanta a efectuat cheltuieli legate

însănătoșirea sa în cuantum de 21.774,5 lei, iar nu în cuantum de 10.000 de

euro, așa cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, tribunalul a

avut în vedere numai chitanțele care reflectau cheltuieli efectuate pentru

medicamente, analize medicale, materiale sanitare, sistem fixare coloană,

implanturi spinale sau de igienă personală.

Pe de altă parte, în

urma accidentului, reclamanta a suferit în mod evident traume care justifică

dreptul acesteia la plata unor despăgubiri pentru daune morale din partea

pârâtei.

În opinia instanței,

având în vedere că nu este posibilă identificarea unor criterii științifice

exacte pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daunelor morale,

aprecierea prejudiciului nepatrimonial nu se rezumă la determinarea prețului

suferinței fizice și psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea

multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului și implicația

acestuia, pe toate planurile sociale ale reclamantei.

Tribunalul a avut în

vedere și împrejurarea în care s-a produs accidentul, respectiv, că victima și

șoferul care a provocat accidentul erau soți și deplasându-se cu autoturismul

condus de acesta, reclamanta și-a asumat, ca orice pasager, un risc cu privire

la posibilitatea producerii pe timpul deplasării a unui eveniment rutier, lucru

care s-a și întâmplat.

În aceste condiții,

tribunalul a acordat suma de 50.000 de euro, reprezentând despăgubiri pentru

daune morale suferite de reclamantă, despăgubiri acordate ca urmare a

accidentării sale, apreciind că această sumă corespunde cerințelor unei juste

și integrale despăgubiri.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat apel reclamanta M.M., prin care a solicitat modificarea

sentinței atacate în sensul unei juste aprecieri a daunelor acordate, astfel

încât acestea să corespundă prejudiciului material și moral suferit în urma

accidentului rutier din data de 04 decembrie 2011 a cărui victimă a fost.

La data de 23

ianuarie 2014 a fost depusă la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de SC

Asigurare-Reasigurare A. SA, prin care s-a solicitat respingerea, ca

neîntemeiat, a apelului formulat în cauză de către apelanta-reclamantă M.M.

Pe calea întâmpinării

a fost invocată excepția netimbrării cererii de apel, arătându-se că apelanta

datorează taxă de timbru în cuantum de 25.700 lei. Se arată de către pârâtă că

apelanta reclamantă datorează taxă de timbru în cuantum de 1/2 din taxa

datorată la fond, care a fost corect calculată în temeiul art. 2 alin. (1) lit.

g) din Legea 146/1997.

La data de 29

octombrie 2013 a fost formulat apel și pârâta SC Asigurare-Reasigurare A. SA.

Cererea a fost motivată prin memoriul depus la data de 23 ianuarie 2014.

La data de 11 martie

2014 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de reclamanta

M.M. prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a apelului formulat în

cauză de către apelanta-intimata SC Asigurare-Reasigurare A. SA.

Cu referire la

excepția de netimbrare, invocată pe calea apelului și a întâmpinării de către

Societatea Comercială de Asigurare Reasigurare A. SA, Curtea s-a pronunțat prin

încheierea din 8 mai 2014, în sensul respingerii acesteia, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, au fost respinse apelurile, ca nefondate.

În ceea ce privește

cererea de apel formulate de către reclamanta M.M., Curtea a reținut

următoarele:

Reclamanta a

contestat modalitatea de apreciere a prejudiciului moral și material, solicitând

instanței de control judiciar să reevalueze cuantumul daunelor acordate la

valoarea despăgubirilor materiale și morale enunțate în petitul cererii

introductive.

A observat Curtea că

pretențiile solicitate de către reclamantă cu titlu de prejudiciu material sunt

în cuantum de 10.000 euro, fără ca cererea introductivă să precizeze, punctual,

valoarea sumelor reprezentând cheltuieli efectuate cu intervenții chirurgicale,

tratamente medicamentoase, investigații de specialitate RNM, tomograf,

cheltuieli privind perioadele de internare.

În opinia Curții,

instanța de fond a procedat la o corectă evaluare a prejudiciului material

suferit de către reclamantă, valorificând în mod temeinic și legal probatoriul

administrat în cauză; în acest sens, instanța a acordat cu acest titlu sumele

rezultate din chitanțele care reflectau cheltuieli efectuate pentru

medicamente, analize medicale, materiale sanitare, sistem fixare coloană,

implanturi spinale sau de igienă personală.

A reținut Curtea că

apelanta a criticat soluția adoptată asupra cererii de acordare a daunelor

materiale pentru neluarea în seamă a declarațiilor martorilor C.A. și A.C. Din

cercetarea nemijlocită a probelor la care face referire apelanta reclamantă,

Curtea a constatat că declarațiile martorilor nu sunt de natură a determina

majorarea valorii acordate cu titlu de daune materiale. Astfel, cei doi martori

au susținut suportarea de către reclamantă și familia acesteia a unor

cheltuieli legate de implanturi, medicamente, aspecte ce se coroborează cu

conținutul înscrisurilor aflate la dosarul de fond, și care au fost avute în

vedere de judecător (contravaloare antibiotic meronem, implanturi coloană,

medicamente). În ceea ce privește susținerile martorilor cu privire la

suportarea de către reclamantă și a unor alte cheltuieli, acestea nu au putut

fi avute în vedere în condițiile în care cei doi martori au indicat cu

aproximație sumele pretins achitate; în plus, din cercetarea declarațiilor nu

s-a putut concluziona că martorii au fost de față la momentul plății, astfel

încât, în opinia instanței, aceștia nu ar putea indica valoarea certă a sumelor

achitate. în consecință, în lipsa coroborării acestor declarații și cu alte

probe, nu s-a putut reține că suma achitată de reclamantă se ridică la valoarea

pretinsă prin cererea de chemare în judecată, respectiv 10.000 euro.

Referitor la critica

privind evaluarea prejudiciului moral, instanța a reținut că nici aceasta nu

este fondată.

A observat Curtea că,

argumentele reclamantei apelante nu sunt de natură a determina concluzia că

suma de 50.000 euro, acordată cu titlu de daune morale, nu ar fi justă,

rațională și echitabilă. Această valoare a fost stabilită motivat, în baza

probelor administrate în cauză, instanța făcând trimiteri punctuale la

criteriile avute în vedere. Judecătorul a ținut cont de gravitatea și concursul

leziunilor traumatice, de complexitatea și durata intervențiilor medicale și a

tratamentelor necesare pentru vindecarea și recuperarea fizică a victimei

accidentului rutier, de faptul că viața acesteia a fost pusă în pericol, dar și

de împrejurarea că reclamanta și-a pierdut un organ, splina.

Instanța de fond a

făcut referire la împrejurările concrete în care a avut loc accidentul, la

riscurile asumate de parte ca pasager. În lipsa unor criterii științifice

exacte pentru stabilirea cuantumul despăgubirilor pentru daunele morale,

instanța a procedat în mod corect la aprecierea multilaterală a tuturor

elementelor negative ale prejudiciului și implicația acestuia, pe toate

planurile sociale ale reclamantei.

Din punctul de vedere

al instanței de control judiciar, judecătorul a aplicat prevederile art. 49 din

Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii

produse prin accidente de vehicule pusă în aplicare de Ordinul nr. 5/2010 al CSA

și ale art. 53 din Legea nr. 136/1995, raportat la circumstanțele speței,

urmărind ca despăgubirile să fie echitabile și proporționale.

În aceste condiții,

Curtea a apreciat că modul în care instanța de fond a evaluat daunele acordate

în cauză este unul temeinic și legal, și care respectă criteriile de

rezonabilitate și echitate.

În ceea ce privește

apelul formulat de pârâta Societatea Comercială de Asigurare Reasigurare A. SA,

Curtea a constatat următoarele:

O primă critică

privind fondul apelului a vizat greșita aplicare a legii, pârâta evidențiind

faptul că, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, instanța a ignorat

principiul justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Apelanta pârâtă a

făcut referire la repere de comparație, arătând că suma acordată cu titlu de

daune morale reprezintă o sumă care echivalează cu venitul mediu pe economie al

unui salariat pentru o perioadă considerabilă de timp, respectiv 12 ani; se

oferă ca reper și salariul reclamantei și se subliniază că instanța nu a

administrat vreun probatoriu menit a garanta faptul că în cauză nu devin

incidente dispozițiile instituției juridice ale îmbogățirii fără justă cauză.

În opinia Curții,

reperele oferite de apelantă nu au putut determina reducerea sumei acordate de

către instanță cu titlu de daune morale. Cu referire la venitul reclamantei, și

în general raportarea la standardul de viață al acesteia, ele reprezintă

aspecte ce nu pot fi valorificate de către societatea de asigurări pentru a

diminua despăgubirea; în general, starea materială a victimei nu poate

influența cuantumul daunelor deoarece, chiar așa cum se motivează în decizia

citată de apelantă, finalitatea acordării daunelor trebuie să se producă, în

primul rând, pe plan afectiv și moral. Or, în concret, repercusiunile directe

ale accidentului constau în leziuni traumatice suferite. Actele medicale depuse

de parte probează necesitatea acordării a nu mai puțin de 272 zile concediu

medical, intervenții chirurgicale asupra coloanei, necesitatea recuperării

fizice a victimei accidentului, reducerea temporară a timpului de muncă.

În opinia instanței

de control judiciar, reperele avute în vedere de către instanța de fond, astfel

cum au fost detaliate în considerentele anterioare, au valorificat împrejurări

în strânsă legătură cu actele și lucrările dosarului, iar probele administrate

în cauză au justificat modul de cuantificare a prejudiciului.

Cu privire la cel de

al doilea motiv de apel, Curtea a observat că acesta reia criticile privind

cuantificarea daunelor morale, apelanta evidențiind natura răspunderii

asigurătorului, faptul că prejudiciul s-a produs din culpă, dar și împrejurarea

că reclamanta nu ar fi făcut dovada unei afectări sau a unei tulburări

posttraumatice.

Din cercetarea

considerentelor sentinței ce face obiectul apelurilor, instanța de control

judiciar nu a putut concluziona că aspectele evocate de pârâtă nu ar fi fost

analizate de judecător. Hotărârea motivează cu trimiteri punctuale la textele

de lege invocate și cenzurează nemijlocit condițiile angajării răspunderii

asigurătorului; tot astfel, nu s-a putut reține că instanța nu a avut în

vedere, în mod corect, forma de vinovăție a autorului accidentului. Judecătorul

a expus probatoriul pe care l-a apreciat pertinent și concludent și a înfățișat

criteriile pe care le-a avut în vedere la cuantificarea daunelor.

În ceea ce privește

cea de a treia critică formulată în apel, cu privire la faptul că

intervenientul forțat ar fi circulat fără să adapteze viteza la condițiile de

trafic și vreme, Curtea a observat că și această împrejurare a fost reținută de

judecător. Nici chestiunea susținută de apelanta pârâtă potrivit cu care

victima accidentului, soția șoferului, ar fi putut să solicite soțului său să

circule mai încet, nu a putut reprezenta un motiv pentru reevaluarea

despăgubirilor acordate acesteia. În raport de probele administrate, instanța

nu a putut face aprecieri în sensul că reclamanta, aflată pe bancheta din spate

a autoturismului, știa viteza de deplasare a autoturismului, condițiile de drum

ori avea cunoștințe legate de modul de conducere.

Al patrulea motiv de

apel a reluat argumentul privind necesitatea indicării de către reclamantă a

unor criterii de cuantificare a traumei psihice invocate. Fără a relua

considerente anterior expuse, Curtea a subliniat că hotărârea a punctat toate

criteriile avute în vedere la stabilirea daunelor și le-a valorificat numai în

măsura în care au fost probate, în concret, în cauză.

Cu referire la

motivul cinci de apel, Curtea a reținut că acesta reclamă ignorarea de către

instanța de fond a dispozițiilor art. 30 C. fam. prin faptul că, cel puțin

parțial, reclamanta a fost dezdăunată de către intervenientul forțat care a

participat cu V2 din cheltuielile efectuate de către aceasta în vederea

recuperării medicale.

Motivul invocat de

pârâta apelantă societatea de asigurare nu are în vedere nici circumstanțele

concrete ale cauzei, dar nici regimul juridic al daunelor acordate ca efect al

angajării răspunderii civile delictuale. Astfel, așa cum a rezultat chiar din declarațiile

celor doi martori audiați în cauză, mare parte din sumele achitate pentru

intervențiile chirurgicale și recuperarea fizică a reclamantei au provenit de

la prieteni, din împrumuturi și de la familie, dar și ca rezultat al apelurilor

făcute pe facebook, iar nu din sume dobândite în timpul căsătoriei.

Pe de altă parte, în

conformitate cu art. 31 lit. e) C. fam., dar și art. 340 lit. f) C. civ.,

despăgubirea pentru pagube reprezintă bun propriu al soțului, nefiind inclusă

în comunitatea de bunuri. A transfera asupra intervenientului forțat obligația

de suportare a cheltuielilor legate de urmările accidentului reprezintă golirea

de conținut a efectelor contractului de asigurare civilă obligatorie. Drept

urmare, Curtea a apreciat că nu se justifică reducerea la jumătate a sumei

acordate cu titlu de despăgubiri materiale acordate reclamantei.

Referitor la cel de

al șaselea motiv de apel, Curtea a evidențiat că modalitatea de stabilire a

despăgubirilor statuate prin Legea nr. 136/1995, fie prin constituirea ca parte

civilă în procesul penal declanșat urmare accidentului, fie numai în fața

instanței civile, nu semnifică existența unei opțiuni a persoanei păgubite

între răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea

accidentului sau societatea de asigurări, ci, dimpotrivă, atestă indubitabil

existența răspunderii asigurătorului în baza contractului de asigurare pentru

prejudiciile de care asigurații săi răspund față de terțele persoane păgubite

prin accident.

Calitatea procesuală

activă a reclamantei este conferită de calitatea sa de titular al dreptului

subiectiv ce formează conținutul raportului juridic dedus judecății, respectiv

dreptul de a obține ca persoană păgubită prin accidentul rutier o reparare a

prejudiciului astfel produs.

Din această

perspectivă, Curtea a apreciat că modul în care instanța a evaluat despăgubirea

acordată reclamantei nu poate fi afectat de faptul că aceasta nu a formulat

plângere penală împotriva soțului său întrucât, chiar instituția familiei,

bazată pe încredere și sprijin reciproc, poate constitui un argument rezonabil

pentru susținerea opțiunii reclamantei.

Totodată, Curtea a

considerat că instanța de fond a valorificat în mod corect practica instanțelor

judecătorești în stabilirea cuantumului daunelor.

Împotriva Deciziei

civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă, au declarat recurs reclamanta M.M. și pârâta SC Asigurare

Reasigurare A. SA București.

În ceea ce privește

recursul reclamantei M.M., în temeiul art. 20 pct. 1 și pct. 3 din Legea nr.

146/1997, respectiv art. 35 pct. 1 și pct. 5 din Normele metodologice de

aplicare a legii și ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995, privind timbrul judiciar,

cu modificările ulterioare, instanța îl va anula, ca netimbrat întrucât

recurenta nu s-a conformat obligației de plată a taxei judiciare de timbru

pentru termenul de judecată din 9 iunie 2015, recurenta, prin avocat,

învederând în ședință că nu înțelese să timbreze.

În ceea ce privește

recursul pârâtei SC Asigurare Reasigurare A. SA București, se constată că

aceasta a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 și

a încheierii de ședință din data de 08 mai 2014, solicitând modificarea, în

tot, a încheierii de ședință anterior menționată, în sensul admiterii excepției

de netimbrare invocată de către aceasta, modificarea în parte a Deciziei civile

nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată în cauză de Curtea de Apel București, secția

a VI-a civilă, respectiv admiterea apelului formulat și pronunțarea unei

hotărâri prin care, în principal, să fie respinsă acțiunea ca neîntemeiată,

iar, în subsidiar, urmare a admiterii apelului formulat de asigurător, să fie

schimbată, în parte, Sentința civilă nr. 5801 din 23 septembrie 2013 pronunțată

de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul reducerii sumelor la

care a fost obligată cu titlu de daune morale și materiale către reclamanta

M.M., până la o sumă conformă criteriilor și practicii judiciare consacrate,

respectiv în limita dovedirii acestora.

Se învederează faptul

că nu înțelege să critice respingerea de către instanța de apel a apelului

formulat în cauză de către M.M. împotriva Sentinței civile nr. 5801 din 23

septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În dezvoltarea

criticilor se arată că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind

dată cu încălcarea și greșita aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Recurenta susține că,

în mod greșit, cu ignorarea dispozițiilor legale privind taxele de timbru,

respectiv O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă

și Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, instanța de apel a

respins excepția de netimbrare invocată de către A. prin cererea de apel,

considerând că apelul formulat de către reclamanta M.M. nu este supus

timbrajului la valoare. Dispunând astfel, instanța de apel a ignorat puterea

lucrului judecat, atâta timp cât reclamanta M.M. nu a înțeles să critice prin

cererea sa de apel și dispoziția instanței de fond prin care s-a dispus că

prezenta cauză este supusă dispozițiilor legale care reglementează obligația

reclamantei de a timbra la valoare.

În fața instanței de

fond, intimata-reclamantă M.M. a formulat cerere de ajutor public judiciar,

cerere care i-a fost admisă, în parte, prin încheierea de ședință din data de

18 februarie 2013 pronunțată în cauză de către Tribunalul București, secția a

VI-a civilă. În raport de dispozițiile art. 12 coroborat cu art. 13 din O.U.G.

nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, admiterea de

către instanța de fond a cererii de ajutor public judiciar nu putea să profite

reclamantei și în apel.

Recurenta arătată că,

atunci când a apreciat asupra legalității și temeiniciei cuantumului daunelor

materiale acordate reclamantei, instanța de apel a ignorat, asemenea instanței

de fond, împrejurarea că intervenientul forțat și reclamanta sunt soți,

încălcându-se astfel dispozițiile art. 30 din C. fam. întrucât nu a fost luat

în calcul faptul că, pentru jumătate din cheltuielile făcute cu recuperarea sa,

M.M., a fost deja despăgubită, prin urmare instanța nu a înțeles temeiul

juridic al criticii formulate de către A.

Dispunând astfel,

instanța de apel a ignorat faptul că, în dreptul român, conform art. 30 din C.

fam. (în prezent abrogat, dar aplicabil, conform actelor de la dosarul cauzei,

căsătoriei dintre intervenientul forțat și reclamantă, căsătorie care a fost

încheiată sub regulile sale) între soți se aplică regimului comunității de

bunuri, soții administrând împreună veniturile și alte bunuri pe care le

dobândesc în timpul căsătoriei lor. Regimul comunității de bunuri este nu doar

legal, ci și obligatoriu, comunitatea de bunuri fiind un efect legal al

căsătoriei și deci, bunul (în această categorie incluzând și banii) dobândit de

oricare dintre soți, este comun, în cote egale, chiar dacă numai unul dintre

soți a contribuit efectiv la acea dobândire. Nicio probă de la dosar nu relevă

faptul că banii cheltuiți de către reclamantă ar fi avut caracter de bun

propriu, aceștia fiind dobândiți de către cei doi soți în timpul căsătoriei

lor, fapt care le conferă calitatea de coproprietari, în cotă indiviză de 50%.

Instanța de apel a

omis să rețină incidența în cauză și a prevederilor legale care reglementează

obligația legală a soților de a-și acorda, unul celuilalt, sprijin material,

obligație care se realizează prin suportarea cheltuielilor căsătoriei și prin

diferite forme de asistență materială între soți. De toate aceste aspecte

legale ar fi trebuit să țină cont instanța de apel atunci când a dispus asupra

criticilor formulate de către A. cu privire la cuantumul daunelor materiale

acordate intimatei-reclamante de instanța de fond, respectiv să ia act că, cel

puțin parțial, reclamanta a fost dezdăunată de către intervenientul forțat prin

faptul că acesta a participat cu 1/2 din cheltuielile efectuate de către

aceasta în vederea recuperării medicale.

Prin urmare, fiind

deja despăgubită pentru 1/2 din ceea ce cere, aceasta nu putea pretinde, iar

instanța de apel, în mod greșit și ilegal a dispus contrariul, decât parte din

sumele invocate a fi fost cheltuite (incluzând în această categorie și taxa de

timbru achitată de către reclamantă și cea pentru care aceasta a beneficiat de

scutire).

Confuzia instanței de

apel este evidentă, aceasta menționând, în susținerea ideii că banii cheltuiți

de către reclamantă nu s-ar include în categoria bunurilor comune ale soților,

caracterul de bun propriu al despăgubirilor morale, pe care, de altfel, nici A.

nu l-a contestat.

Mai arată recurenta

că, instanța de apel a ignorat faptul că A. a criticat nesocotirea de către

instanța de fond a dispozițiilor art. 30 C. fam. în ceea ce privește acoperirea

daunelor materiale, iar nu și a celor morale.

Instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a legii atunci când, împotriva prevederilor legale și

a practicii judecătorești, a menținut dispozițiile instanței de fond prin care

asigurătorul A. a fost obligat la plata către reclamanta M.M. a sumei de 50.000

euro, cu titlu de daune morale, și 21.774,5 lei, cu titlu de daune materiale.

Consideră recurenta că instanța de apel, ca instanță devolutivă, ar fi trebuit

să analizeze cauza sub toate aspectele, respectiv să încuviințeze pentru A.

administrarea probei cu interogatoriul intervenientului forțat, soț al

reclamantei, probă utilă și pertinentă cauzei.

Instanța de apel s-a

limitat la a face o trecere în revistă a motivelor de apel invocate de către

A., fără a analiza cauza sub toate aspectele. Procedând astfel, instanța de

apel, la fel ca și instanța de fond, nu a avut în vedere faptul că daunele

morale nu pot fi acordate în mod excesiv, neavând rolul unor amenzi și neputând

duce la o îmbogățire nejustificată a persoanei vătămate, având doar un rol

compensator.

Înlăturarea de către

instanța de apel a criticilor formulate de A. cu privire la incidența în cauză

a dispozițiilor legale care reglementează îmbogățirea fără justă cauză a dus la

încălcarea de către instanța de apel a principiului proporționalității daunei

cu despăgubirea acordată.

În aprecierea asupra

cuantumului prejudiciului moral, care este lăsat la înțeleapta, nicidecum la

suverana apreciere a judecătorului, acesta are obligația să țină seama de

principiile unanim recunoscute ca aplicabile în materia daunelor morale,

respectiv de faptul că despăgubirea trebuie să fie echitabilă în raport cu

circumstanțele cauzei și rezonabilă în raport de condițiile socio-economice ale

părților care le solicită.

A. a solicitat

instanței de apel să cenzureze cuantumul daunelor morale dispuse de judecătorul

fondului, care creează un profund dezechilibru între dauna produsă și

despăgubire, cu consecința acordării unor despăgubiri neechitabile și

nerezonabile însă, această solicitare, concretizată într-un motiv de apel, a

fost, în mod neîntemeiat, respinsă de către instanța de apel. Procedând astfel,

instanța de apel a ignorat dispozițiile Deciziei nr. 1 din 28 martie 2005

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite (publicată în

M. Of. nr. 503/14.06.2005), care statuează că, în cazul accidentelor de

circulație, coexistă, fără să se suprapună sub aspectul întinderii obligației

și al mijloacelor de probă, răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovată

de producerea evenimentului asigurat, cu răspunderea civilă contractuală a

asigurătorului.

Întrucât suma

acordată depășește granița unor daune morale rezonabile și limitele echității,

instanța de apel a permis reclamantei o îmbogățire fără justă cauză.

Înalta Curte,

analizând cererea de recurs formulată de recurenta pârâtă SC Asigurare

Reasigurare A. SA București, constată că recursul îndreptat împotriva

încheierii din 8 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, este fondat, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Prin încheierea

sus-menționată, instanța de apel a respins, în mod nelegal, excepția de

netimbrare invocată de către A. prin cererea de apel, considerând că apelul

formulat de către reclamanta M.M. nu este supus timbrajului la valoare,

ignorând astfel puterea de lucrul judecat a încheierii instanței de fond din 28

ianuarie 2013 prin care s-a stabilit că prezenta cauză este supusă

dispozițiilor legale care reglementează obligația reclamantei de a timbra la

valoare, respectiv art. 2 din Legea nr. 146/1997. Prin aceeași încheiere s-a

reținut că, deși reclamanta a invocat o cauză de scutire de la plata taxei

judiciare de timbru indicând art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, instanța a

apreciat că acest text de lege nu este aplicabil având în vedere că persoana

vătămată nu a formulat plângere penală, prin urmare, nu există o cauză penală

care să atragă incidența textului de lege care prevede scutirea de la plata

taxei judiciare de timbru.

Conform art. 20 alin.

(5) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în situația în

care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac,

ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa

judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea

părții la plata taxelor de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind

titlu executoriu.

Având în vedere

textul legal precitat instanța va modifica, în parte, încheierea atacată în

sensul că va admite excepția netimbrării apelului declarat de reclamanta M.M.

și, în consecință, va obligă reclamanta M.M. la plata sumei de 25953,4 lei

reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă exercitării căii de atac a

apelului.

În ceea ce privește

recursul formulat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA București,

împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă, Înalta Curte constată că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Recurenta pârâtă a

indicat drept motiv de recurs încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în conformitate cu care hotărârea recurată este lipsită de temei legal,

fiind dată cu încălcarea și greșita aplicare a legii.

Din perspectiva

acestui motiv de recurs s-a susținut încălcarea dispozițiilor art. 30 C. fam.

care reglementează regimul comunității de bunuri a soților arătându-se că,

atunci când a apreciat asupra legalității și temeiniciei cuantumului daunelor

materiale acordate reclamantei, instanța de apel a ignorat, împrejurarea că

intervenientul forțat și reclamanta sunt soți, nefiind luat în calcul faptul

că, pentru jumătate din cheltuielile făcute cu recuperarea sa, M.M., a fost

deja despăgubită.

Această critică este

nefondată și contravine dispozițiilor legale care guvernează răspunderea civilă

obligatorie (RCA).

Asigurarea de

răspundere civilă este o asigurare colectivă a victimelor accidentelor de

autovehicule și, totodată, o asigurare a persoanelor responsabile de accident

împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terții prejudiciați prin fapta

ilicită ce atrage răspunderea lor civilă și reprezintă o garanție a persoanelor

vătămate prin accident și care aveau deschisă o acțiune în daune împotriva

vinovatului de accident ori a moștenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzat va

fi reparat.

Potrivit art. 49

alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările,

acordarea de despăgubiri de către asigurător se face în baza contractului de

asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe

persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de

asigurați în procesul civil. Conform alin. (2) și (3) ale aceluiași articol, în

caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru

persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru

persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului

respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează

pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în

întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător

de producerea accidentului.

Aceste texte prevăd,

așadar, situațiile în care se pot acorda despăgubiri în caz de vătămare

corporală sau deces, printre care se află și cea dedusă judecății. Se observă

că textul de lege nu cuprinde nicio condiționare sau limitare a acordării

despăgubirilor în situația în care autorul accidentului este soțul iar victima,

care a suferit vătămări corporale din cauza accidentului, este soția, întrucât

se are în vedere prejudiciul personal, direct, suferit de victimă, relația de

căsătorie existentă între aceștia neavând relevantă.

În concluzie,

recurenta interpretează greșit art. 30 C. fam. având în vedere că raportul de

căsătorie existent în cauză, astfel cum prevede art. 49 din Legea nr. 136/1995,

nu obligă intervenientului forțat să suporte 1/2 din cheltuielile legate de

urmările accidentului, acestea fiind acoperite integral prin contractul de

asigurare. Drept urmare, în mod corect, instanța de apel a apreciat că nu se

justifică reducerea la jumătate a sumei acordate cu titlu de despăgubiri

materiale acordate reclamantei.

Critica prin care

recurenta pârâtă susține că au fost încălcate dispozițiile legale și practica

judecătorească privitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor este

nefondată întrucât nu se face trimitere la un text de lege din care să rezulte

în mod evident nelegalitatea criticii.

Prin celelalte

critici formulate la adresa cuantumului despăgubirilor acordate de instanță

recurenta ajunge în fapt să solicite o reapreciere a probatoriului administrat și

să susțină necesitatea administrării unor probe însă, aceste aspecte exced

analizei instanței de recurs întrucât nu sunt motive de nelegalitate ci de

netemeinicie care, raportat la art. 314 C. proc. civ., nu pot fi avute în

vedere.

În ceea ce privește criticile

formulate de A., cu privire la incidența dispozițiilor legale care

reglementează îmbogățirea fără justă cauză, prin care se susține că daunele

acordate au dus la încălcarea de către instanța de apel a principiului

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, Înalta Curte consideră că

sunt nefondate întrucât, implică aprecierea asupra probatoriului.

Faptul că A. a

solicitat instanței de apel să cenzureze cuantumul daunelor morale dispuse de

judecătorul fondului, susținând că acestea creează un profund dezechilibru

între dauna produsă și despăgubire, cu consecința acordării unor despăgubiri

neechitabile și nerezonabile, nu a atras obligatoriu diminuarea despăgubirilor

acordate la fond, dacă, în urma reaprecierii probatoriului, instanța de apel a

considerat că nu se impune modificarea sentinței sub acest aspect.

Dispozițiile Deciziei

nr. 1 din 28 martie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, nu are aplicabilitate în cauză întrucât vizează o altă ipoteză

decât cea dedusă judecății și anume aceea că, în aplicarea dispozițiilor art.

54 alin. (4) și ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și

reasigurările în România, cu modificările ulterioare, societatea de asigurare

participa în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă.

Având în vedere cele

reținute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va anula recursul

declarat de recurenta-reclamantă M.M. împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15

mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca

netimbrat; va admite recursul declarat de recurenta pârâtă SC Asigurare

Reasigurare A. SA București împotriva încheierii din 8 mai 2014 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; va modifica, în parte, încheierea

atacată în sensul că va admite excepția netimbrării apelului declarat de

reclamanta M.M. și, în consecință, va obliga reclamanta M.M. la plata sumei de

25953,4 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă exercitării căii de

atac a apelului; va menține restul dispozițiilor încheierii atacate; va

respinge recursul declarat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA

București împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul

declarat de recurenta-reclamantă M.M. împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15

mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca

netimbrat.

Admite recursul

declarat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA București împotriva

încheierii din 8 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă.

Modifică, în parte,

încheierea atacată în sensul că admite excepția netimbrării apelului declarat

de reclamanta M.M. și în consecință:

Obligă reclamanta

M.M. la plata sumei de 25953,4 lei reprezentând taxă judiciară de timbru

aferentă exercitării căii de atac a apelului.

Menține restul

dispozițiilor încheierii atacate.

Respinge recursul

declarat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA București împotriva

Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 9 iunie 2015.

Procesat

de GGC - NN