ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1107/2015

Decizia nr. 1107/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, prin sentința civilă nr. 6021 din 08 octombrie 2013, a respins excepția netimbrării.

A admis excepția prescripției și pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta SC C. Asigurări SA (SC D. Asigurări SA), și cu intervenientul forțat E., ca fiind prescrisă.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, reclamanții A., în calitate de nepot și B., în calitate de soră a defunctei F., care a fost victima unui accident de circulație, au chemat în judecată pe pârâta SC C. Asigurări SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța aceasta să fie obligată la plata sumelor de:

- 750.000 euro (echivalent a 3.242.961 RON) cu titlul de despăgubiri pentru daune morale pentru B.

- 500.000 euro (echivalent a 2.161.974 RON) cu titlu de despăgubiri pentru daune morale pentru A.

- 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale și la cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 11 iunie 2013 tribunalul a dispus citarea în proces, pentru opozabilitate, în calitate de intervenient forțat potrivit dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995, a moștenitoarei persoanei responsabile de producerea prejudiciului, E.

La data de 27 decembrie 2008, în jurul orelor 17.20, G. a condus autoturismul marca YY pe șoseaua AA pe prima bandă a sensului de deplasare strada BB-strada CC și că la intersecția străzilor AA cu DD a surprins și a accidentat pe numita F. care se angajase în traversarea străzii AA pe marcajul pietonal aflat în zonă.

Victima a fost lovită cu partea frontal dreaptă a autoturismului și proiectată în față pe partea carosabilă, fiind internată la Spitalul de Urgență București, unde a decedat la data de 01 ianuarie 2009 și că prin raportul medico-legal de necropsie emis de INML, s-a concluzionat că leziunile traumatice vitale constatate la necropsie s-au putut produce la data de 27 decembrie 2008 prin lovire cu și de corp dur, în condițiile unui accident rutier și sunt în legătură de cauzalitate directă cu decesul.

Prin rezoluția din 23 septembrie 2011 Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București a dispus încetarea urmăririi penale împotriva învinuitului G. care a decedat la 16 aprilie 2011, în baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.

S-a reținut că reclamanții, în calitate de rude-soră, respectiv nepot, au solicitat obligarea pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie, la plata despăgubirilor materiale și morale pentru prejudiciul cauzat prin decesul victimei F. în accidentul rutier din data de 27 decembrie 2008 și că potrivit dispozițiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, cererea acestora este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Sub aspectul excepției prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 conform cărora, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspundea de ea și că în cauză, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă la 01 ianuarie 2009, când victima a decedat, acesta fiind și momentul în care reclamanții au putut cunoaște pe autorul prejudiciului.

Având în vedere că acțiunea a fost formulată la data de 30 octombrie 2012, după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a admis excepția și a respins acțiunea reclamanților ca prescrisă.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 699/2014 din 22 septembrie 2014, a respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 6021 din 08 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimata intervenientă E. și intimata pârâtă SC D. Asigurări SA București, ca nefondat.

A obligat reclamanții la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimata intervenientă.

Instanța de apel pentru a pronunța această decizie a reținut următoarele:

Critica reclamanților privind momentul de la care ar fi trebuit calculat termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, a fost apreciată ca nefondată.

Din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanții păgubiți prin fapta ilicită săvârșită de șoferul G., vinovat de producerea accidentului rutier ce s-a soldat cu decesul rudei lor, au cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspundea de ea de la momentul producerii decesului acesteia, respectiv de la 01 ianuarie 2009 sau cel mai târziu de la 06 martie 2009, când reclamantul s-a constituit parte civilă în procesul penal, apreciindu-se că au existat suficiente elemente de a acționa pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului și, prin subrogare, a societății de asigurare de răspundere civilă obligatorie, respectiv a pârâtei.

Instanța a respins susținerea reclamanților privind necesitatea calculării termenului de prescripție de la data la care organele de cercetare penală au dispus încetarea urmăririi penale ca urmare a decesului făptuitorului G., respectiv de la 23 septembrie 2011, deoarece temeiul formulării acțiunii civile împotriva societății de asigurare cu care șoferul vinovat a încheiat contractul de asigurare, nu depindea de motivele care au condus la imposibilitatea acestora de a se îndrepta împotriva făptuitorului, ci de existența poliței de asigurare care făcea dovada existenței contractului de asigurare.

Întrucât reclamanții au invocat prin acțiunea civilă formulată un drept propriu la despăgubiri față de societatea de asigurare, nu s-a putut reține ca moment de naștere a dreptului la acțiune, data rezoluției de încetare a urmăririi penale față de șoferul decedat ulterior producerii accidentului, deoarece dreptul acestora la despăgubiri ca drept propriu decurgând din dispozițiile art. 49 alin. (1)-(4) din Legea nr. 136/1995 nu se afla într-un raport de subsidiaritate față de răspunderea persoanei vinovate de producerea accidentului, care interesa numai sub aspectul producerii riscului asigurat.

În cauză, reclamanții au ales să se îndrepte împotriva societății de asigurare, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 136/1995 și ale Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 8/2008, astfel că dreptul lor este un drept propriu, independent de soarta procesului penal sau a laturii civile din procesul penal, născut anterior datei la care s-a produs decesul persoanei vinovate de producerea accidentului, deoarece răspunderea societății de asigurare intervine în baza contractului de asigurare, independent de răspunderea pentru fapta ilicită a persoanei vinovate, care interesează din perspectiva eventualității răspunderii moștenitorilor persoanei vinovate, nicidecum sub aspectul atragerii răspunderii civile în baza poliței RCA.

În temeiul art. 274 din C. proc. civ., a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 lei către intimata intervenientă.

Împotriva deciziei civile nr. 699/2014 din 22 septembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului și acțiunii lor astfel cum a fost formulată.

În criticile prezentate recurenții reclamanți au suținut în esență următoarele:

- Decizia instanței de apel este greșită sub aspectul soluționării prescripției dreptului material la acțiune reținând că sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspundea de ea sau cel mai târziu la 06 martie 2009, când reclamanții s-au constituit parte civilă în procesul penal.

S-a precizat faptul că termenul general de prescripție de 3 ani nu a început să curgă la data de 01 ianuarie 2009, când victima a decedat, ci de la 23 septembrie 2011, când prin rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București s-a dispus încetarea urmăririi penale în cauza penală ce avea ca obiect uciderea din culpă, în baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., întrucât la 16 aprilie 2011 învinuitul G. a decedat.

Persoanele prejudiciate prin fapta ilicită își pot recupera prejudiciul în cadrul procesului penal constituindu-se părți civile în faza de urmărire penală sau în fața instanței penale, acțiunea civilă alăturându-se astfel acțiunii penale, conform C. proc. pen., sau introducând o acțiune în fața instanței civile.

Conform art. 19 noul C. proc. pen. „acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale".

Menționează faptul că reclamanții s-au constituit părți civile în dosarul penal nr. x/P/2009 format în urma accidentului rutier din 27 decembrie 2008 produs de numitul G., dar întrucât acesta a decedat pe parcursul urmăririi penale, au fost în imposibilitate de a-și repara prejudiciul în cadrul procesului penal prin constituirea ca părți civile, acțiunea civilă rămânând astfel nesolutionată.

Având în vedere aspectele menționate, reclamanții au arătat că au introdus cererea de chemare în judecată pentru repararea prejudiciului pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 23 octombrie 2012, mai exact la un an și o lună de la data de 23 septembrie 2011, la care procesul penal s-a oprit în faza de urmărire penală datorită decesului făptuitorului G., încadrându-se astfel în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 pentru repararea prejudiciului.

Au susținut că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție trebuie raportat la momentul comunicării referatului de terminare a urmăririi penale, respectiv 23 septembrie 2011, acesta fiind momentul la care părțile au cunoscut paguba efectiv și pe cel care răspundea de ea.

- Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și jurisprudența C.E.D.O., privind obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată în apel, fără să aibă în vedere valoarea pricinii și complexitatea muncii avocatului intervenientei depusă în această fază procesuală.

Analizând recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 699/2014 din 22 septembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Se observă că problema de drept care a fost ridicată de recurenții reclamanți în cauză și care este în contradicție cu motivarea instanței de apel este momentul de la care a început să curgă termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, astfel că Înalta Curte, în limitele sesizării, se va pronunța pe aspectul criticat.

În speță, se reține că instanța de apel a analizat acțiunea reclamanților întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în raport de prevederile art. 998 - 999 C. civ., stabilind că dreptul valorificat prin aceasta este un drept patrimonial, care este supus prescripției extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, ceea ce este corect, iar faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu material și moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acțiunea dedusă judecății.

Prin urmare, în privința valorificării pretențiilor civile în afara procesului penal, sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 3 și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data introducerii acțiunii, avându-se în vedere că prezenta cauză vizează o acțiune în atragerea răspunderii civile delictuale după epuizarea căilor procesuale penale.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, iar potrivit art. 3 din același decret, termenul de prescripție este de 3 ani.

Prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, stabilesc că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art. 7 din același decret, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Art. 14 alin. (3) C. proc. pen. arată că repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile, iar art. 15 alin. (2) din același cod, se referă la modalitățile de exercitare a acțiunii civile în cadrul procesului penal, fără a avea vreo influență cu privire la dispozițiile procesuale sau de drept material aplicabile în cadrul acțiunii civile pornite după parcurgerea procedurilor penale (constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare).

Exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal va avea influență asupra acțiunii civile exercitate în fața instanței civile, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (2) ținând cont de faptul că legea prevede posibilitatea suspendării judecării cauzei până la soluționarea procesului penal.

Din cuprinsul acestor dispoziții legale a rezultat că instanța civilă nu este în nici un mod limitată în aplicarea dispozițiilor legale civile, atât în ceea ce privește dispozițiile procesuale, cât și dispozițiile de drept material.

În cauză, se constată că reclamanții păgubiți prin fapta ilicită săvârșită de G., șoferul vinovat de producerea accidentului rutier ce s-a soldat cu decesul mătușii reclamantului A. și, respectiv al surorii reclamantei B., au cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea de la momentul producerii decesului rudei lor, respectiv de la 01 ianuarie 2009 sau cel mai târziu de la 06 martie 2009, când reclamantul s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Se reține astfel că instanța de apel în virtutea rolului devolutiv al apelului în mod just a concluzionat în baza declarației reclamantului de constituire ca parte civilă în dosarul penal și a procesului verbal din 27 decembrie 2008, că reclamantului i s-a adus la cunoștință numele conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, că momentul de la care se calculează termenul de prescripție este cel mai târziu data de 06 martie 2009, apreciindu-se că rudele victimei au avut suficiente elemente obiective și subiective de a acționa pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului și, prin subrogare, a societății de asigurare de răspundere civilă obligatorie, respectiv a pârâtei SC D. Asigurări SA București.

În atare situație, susținerea reclamanților că termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la momentul comunicării referatului de terminare a urmăririi penale ca urmare a decesului făptuitorului G., respectiv de la 23 septembrie 2011, va fi respinsă întrucât temeiul formulării acțiunii civile formulate împotriva societății de asigurare cu care șoferul vinovat de producerea accidentului de circulație a încheiat contractul de asigurare, nu depindea de motivele care au condus la imposibilitatea de îndreptare a acestora împotriva făptuitorului, ci de polița de asigurare de natură a dovedi existența contractului de asigurare.

Cum reclamanții prin acțiunea formulată au invocat un drept propriu la despăgubiri față de societatea de asigurare, nu se poate reține ca și moment de naștere a dreptului la acțiune, data rezoluției de încetare a urmăririi penale față de șoferul decedat ulterior procedurii accidentului, deoarece dreptul acestora la despăgubiri ca drept propriu decurgând din dispozițiile art. 49 alin. (1)-(4) din Legea nr. 136/1995 nu se afla într-un raport de subsidiaritate față de răspunderea persoanei vinovate de producerea accidentului, care prezenta interes numai sub aspectul producerii riscului asigurat.

Avându-se în vedere că în raporturile cu societatea de asigurare, cu care s-a încheiat polița RCA, dreptul la acțiune s-a născut anterior datei la care s-a produs decesul persoanei vinovate de producerea accidentului, s-a apreciat în mod corect de instanța de apel că răspunderea societății de asigurare intervine în baza contractului de asigurare, independent de răspunderea pentru fapta ilicită a persoanei vinovate, care interesează numai din perspectiva eventualității răspunderii moștenitorilor persoanei vinovate, nicidecum sub aspectul atragerii răspunderii civile în baza poliței RCA.

Întrucât reclamanții au ales să se îndrepte împotriva societății de asigurare, în temeiul dispozițiilor speciale prevăzute de Legea nr. 136/1995 și de Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 8/2008, se reține că dreptul acestora este un drept propriu, independent de soarta procesului penal sau a laturii civile din procesul penal, astfel că din această perspectivă, instanța de apel a examinat în mod corect cauza dedusă judecății, în limitele investirii, reținând că pentru pretențiile formulate de reclamanți, conform prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție de 3 ani, aplicabil în cauză s-a împlinit cu mult înainte de data introducerii acțiunii, la 30 octombrie 2012.

- Nici critica prin care recurenții reclamanți au susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și jurisprudenta C.E.D.O., privind obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată în apel, fără să aibă în vedere valoarea pricinii și complexitatea muncii avocatului intimatei interveniente nu poate fi primită.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, iar dispozițiile art. 274 alin. (3) din același cod, prevăd că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau complexitatea muncii îndeplinită de avocat.

Se constată că instanța de apel a făcut aplicarea textelor de lege precitate la împrejurări concrete a căror stabilire și apreciere este la latitudinea instanțelor devolutive, astfel că aspectul de netemeinicie referitor la aprecierea proporționalității onorariului în raport de complexitatea cauzei nu poate fi verificat în această cale de atac.

În speță, trebuie avută în vedere atât jurisprudenta națională, cât și și jurisprudenta C.E.D.O., care a conturat nu numai ideea că dispozițiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciul real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, precum și faptul că cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil, aspecte care au fost dovedite în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

Față de această situație, cum decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul reclamanților ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează să oblige recurenții reclamanți A. și B. la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimata E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 699/2014 din 22 septembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenții reclamanți A. și B. la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimata E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2015.