ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2269/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2269/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2269/2016

După

deliberare, asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a

civilă, la data de 25.10.2012, sub nr. x/3/2012, reclamanții A., B., C.

și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA, să fie

obligată aceasta la plata de daune morale: 500.000 euro pentru A.; 100.000

euro pentru B.; 200.000 euro pentru C. și 200.000 euro pentru D., cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea

cererii, reclamanții au arătat că, în data de 31.07.2008, în

jurul orei 17,45, în timp ce F. conducea autoturismul proprietate

personală, în mun. Urziceni, jud. Ialomița, datorită imprudenței

în conducere, a pierdut controlul asupra volanului și a traversat intersecția

neacordând prioritate de trecere autoturismului condus de G., care se deplasa

pe DN2 din direcția Buzău către București. În urma

accidentului, a survenit decesul pe loc al numitului C.

Reclamanții

au învederat că vinovăția lui F. reiese din procesul-verbal de

cercetare la fața locului și referatul de terminare a urmăririi

penale din dosarul penal nr. x/P/2008 din 28.09.2010.

Au menționat

că despăgubirile civile au drept componente cheltuielile efectuate cu

ocazia înmormântării, și anume: cosciug, îmbălsămare,

spălat, transport funerar, coroane, jerbe și aranjamente florale,

construcție cavou (săpătura, zidărie, finisaje, materiale

de construcții, etc.), pentru preoți, achiziție cruce de fier

pentru locul accidentului, cruce de marmura cu inscripție, organizarea

parastaselor și a pomenilor, cea de înmormântare, pomana de 3 zile, 9

zile, cea de 3 săptămâni, 6 săptămâni, 3 luni, 6 luni, 9

luni, 1 an, 1 an și 6 luni, 2 ani etc., toate conform datinilor, plus alte

cheltuieli neprevăzute. Totalul acestor cheltuieli efectuate cu ocazia

înmormântării și cele ulterioare acesteia, până la data cererii

de constituire parte civilă, reprezintă suma de 84.860 lei. Acestora

li se adaugă prejudiciul moral incomensurabil, constând în leziuni psihice

cauzate de dispariția fiului, soțului și, respectiv a

tatălui, de care îi legau puternice sentimente afective.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., Legea nr. 136/1995,

modificată, Ordinul nr. 8 din 16 iunie 2008.

La data de

08.01.2013, reclamanții au depus la dosar o cerere completatoare, prin

care au arătat că solicită obligarea pârâtei și la plata

sumei de 10.000 euro cu titlu de daune materiale - cheltuieli de înmormântare.

La termenul

de judecată din data de 08.01.2013 s-a dispus introducerea în cauză,

în calitate de intervenient forțat, a conducătorului auto F.

Prin sentința

civilă nr. 3637 din 30 aprilie 2013, Tribunalul București, secția

a VI-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material

la acțiune și a respins cererea reclamanților, ca

prescrisă.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel reclamanții, care a fost respins,

ca nefondat, prin decizia civilă nr. 102 din 17 februarie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Reclamanții

au formulat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia nr. 3186 din 22 octombrie 2014 dispunându-se

casarea hotărârilor pronunțate anterior și trimiterea cauzei

spre rejudecare în fond.

Pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a civilă, dosarul a fost

înregistrat sub nr. x/3/2015.

La data de

26.05.2015, instanța a luat act de transmiterea calității

procesuale active, ca urmare a decesului reclamantei A., către reclamanții

C. și D., moștenitorii acesteia.

Prin sentința

civilă nr. 3055 din 02 iunie 2015, Tribunalul București, secția

a VI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta D. și

de reclamanții C. și D., în calitate de moștenitori ai reclamantei

A., în contradictoriu cu pârâta SC E. SA și cu intervenientul forțat F.,

a obligat pârâta la plata către reclamanta D. a sumei de 8.000 euro cu

titlu de daune morale, precum și la plata către reclamanții C. și

D., în calitate de moștenitori ai reclamantei A., a câte 5.000 euro cu

titlu de daune morale. A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată

de reclamanții C. și D., în calitate de moștenitori ai

reclamantei A., privind daunele materiale, precum și cererea

formulată de reclamanții B. și C. A obligat pârâta la plata

către reclamanta D. a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut

că, la data de 31.07.2008, intervenientul forțat F. a fost autorul

unui accident auto, în urma căruia a rezultat decesului numitului C..

Această situație de fapt reiese din sentința penală nr. 76

din 24 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Urziceni în

dosarul nr. 4/330/2011, prin care intervenientul forțat din prezenta

cauză a fost condamnat la 1 an închisoare cu suspendare condiționată,

pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.

Reclamanții

C. și D. au calitatea de fii, B. are calitatea de soție, iar A. pe

cea de mamă a defunctului C.; autoturismul condus de intervenientul forțat

F., la acea dată, era asigurat RCA la societatea pârâtă.

Din sentința

penală nr. 76 din 24 februarie 2011 pronunțată de

Judecătoria Urziceni, tribunalul a constatat că reiese cu certitudine

săvârșirea unei fapte ilicite, precum și culpa intervenientului

forțat, reținându-se că acesta nu a respectat semnificația

indicatorului „Stop”, provocând accidentului rutier și decesul lui C..

În analiza

condițiilor privind prejudiciul material și moral invocat, precum și

legătura de cauzalitate dintre acesta și fapta ilicită, prin

raportare la pretențiile fiecărui reclamant în parte, a mai

constatat, în ceea ce îi privește pe reclamanții B. și C.,

că, astfel cum reiese din înscrisurile de la dosar, aceștia au dat

declarații notariale în data de 10.12.2008, conform cărora nu mai au

nicio pretenție morală, materială sau de altă natură

de la F., în urma accidentului de circulație care s-a produs la data de

31.07.2008, în localitatea Urziceni, jud. Ialomița, când a survenit

decesul lui C.. De altfel, din înscrisurile existente la dosar, precum și

din susținerile părților, reiese că acești reclamanți

au încasat diverse sume de bani de la intervenientul forțat, pentru

acoperirea prejudiciilor rezultate în urma decesului lui C..

În consecință,

instanța de fond a apreciat că nu sunt întrunite condițiile

pentru acordarea de despăgubiri către reclamanții B. și C.,

respectiv condiția ca prejudiciul să nu fi fost reparat. Atât timp

cât intervenientul forțat a achitat diverse sume de bani cu acest titlu,

iar reclamanții au dat declarații autentice conform cărora nu

mai au nicio pretenție în urma respectivului accident, prejudiciul lor a

fost reparat.

În acest

context, tribunalul a reținut și că nu au fost invocate de

către reclamanți prejudicii care s-ar fi născut ulterior declarațiilor

notariale și în privința cărora ele să nu producă

efecte; pe de altă parte, declarațiile reprezintă acte juridice

unilaterale și, prin urmare, sunt irevocabile, reclamanții nefiind

îndrituiți să le nesocotească ulterior, cum este cazul de față,

când solicită, suplimentar, alte sume.

S-a apreciat

de prima instanță ca fiind nefondate și susținerile

reclamanților conform cărora au înțeles să renunțe la

pretenții doar din perspectiva procesului penal și doar în ceea ce îl

privește pe intervenientul forțat. Or, din cuprinsul declarațiilor

nu reiese o astfel de limitare la procesul penal, ci se face vorbire de pretenții

morale, materiale sau de altă natură, fără vreo referire la

procedura în care astfel de pretenții ar putea fi valorificate (procesul

penal sau un proces civil distinct). În al doilea rând, în temeiul dispozițiilor

legale incidente și prin chiar efectul legii, răspunderea

asiguratorului RCA nu este independentă de răspunderea asiguratului

său, ci grefată pe aceasta. Ca o consecință, atât timp cât

intervenientul forțat este cel care repară prejudiciul, asiguratorul

RCA nu mai este ținut să răspundă.

Referitor la

ceilalți doi reclamanți, A. și D., instanța de fond a reținut,

sub un prim aspect, că A. a decedat în cursul procesului, operând

transmisiunea calității procesuale active către moștenitorii

C. și D.

În privința

daunelor materiale, s-a apreciat că, astfel cum reiese din

precizările reclamanților de la termenul de judecată din data de

31.03.2015, suma de 10.000 euro a fost solicitată doar de către reclamantele

B. și A., iar, în ceea ce o privește pe reclamanta A., nu s-a

făcut nicio dovadă a vreunei cheltuieli efectuate de aceasta.

Înscrisurile depuse la dosar, referitoare la taxa de concesiune, cheltuieli cu

înhumarea, atestă efectuarea unor cheltuieli de către reclamanta D.,

însă aceasta nu a solicitat, în prezenta cauză, sume cu titlu de

daune materiale, față de precizarea din data de 31.03.2015.

Cât privește

daunele morale solicitate de D., pe de o parte, în nume propriu, și C. și

D., pe de altă parte, în calitate de moștenitori ai reclamantei A.,

prima instanță a reținut că este dincolo de orice

îndoială că, prin decesul tatălui, respectiv al fiului, acestea

au suferit un prejudiciu moral. Modul în care reclamantele au fost afectate de

acest eveniment reiese din declarațiile martorilor H. și I., ce se

coroborează și cu înscrisurile depuse la dosar, și din care

rezultă că defunctul era cel care asigura o bază materială

importantă familiei, inclusiv în ceea ce le privește pe A. și D.,

fiind evident că, după deces, acestea au resimțit absența

fiului, respectiv a tatălui, atât sub aspect afectiv, cât și

financiar.

Tribunalul a

apreciat că sumele solicitate cu acest titlu, de 500.000 euro, respectiv

200.000 euro, sunt disproporționate. Instanța a reținut că

durerea suferită în urma decesului unei persoane dragi, al unui membru al

familiei, nu poate fi în niciun fel înlăturată prin acordarea unor

sume de bani. De aceea daunele morale au un efect compensatoriu, rolul lor

fiind acela de a oferi posibilitatea financiară persoanelor prejudiciate

de a întreprinde activități care să compenseze, în măsura

în care este posibil, pierderea suferită. Însă, aceste daune nu se

pot transforma în surse de îmbogățire nejustificată pentru

victime și nici în amenzi excesive pentru asigurator, trebuind să se

păstreze un just echilibru în raport cu criteriile de echitate.

La stabilirea

cuantumului daunelor morale, instanța de fond a avut în vedere faptul

că ambele reclamante erau desprinse de nucleul familial, având locuințe

proprii. Defunctul C. nu locuia cu mama sa, era la rândul său

căsătorit și își întemeiase o familie proprie. Reclamanta D.

își întemeiase propria sa familie. Deși este fără

îndoială că decesul fiului, respectiv al tatălui a produs

acestor reclamante prejudicii de ordin afectiv, ele sunt mai reduse decât în

cazul în care, la momentul decesului, ar fi locuit împreună cu defunctul,

fiind cunoscut că impactul dispariției unei persoane apropiate este

mai pronunțat într-un astfel de caz.

Prin urmare, ținând

cont de aceste circumstanțe, de jurisprudența din România, precum și

de contextul economic și social, prima instanță a apreciat

că suma de 8.000 euro, pentru reclamanta D., și suma de 10.000 euro,

pentru reclamanta A., sunt suficiente și apte să asigure efectul compensatoriu

care poate fi atribuit daunelor morale. Diferența dintre sumele acordate

celor două reclamante a fost justificată de împrejurarea că, în

cazul mamei defunctului, dispariția fiului este mai dureroasă,

nefiind în ordinea firească a lucrurilor ca părintele să își

piardă copilul.

Cu privire la

cheltuielile de judecată, s-a constatat că reclamanta D. a făcut

dovada acestora în cuantum de 4.960 lei, cu titlu de onorariu de avocat. Cum

pretențiile sale au fost admise numai în parte, instanța a redus cuantumul

cheltuielilor de judecată puse în sarcina pârâtei, obligând-o la plata

către reclamantă a sumei de 3.000 lei cu acest titlu.

Prin decizia

nr. 386 din 02 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, a admis apelul formulat de apelanții C., B. și D.

împotriva sentinței civile nr. 3055 din 02 iunie 2015 pronunțată

de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a schimbat în

parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta SC E. SA

la plata către reclamanta D. și a sumei de 2.821,48 lei cu titlu de

daune materiale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței

apelate și a obligat intimata SC E. SA la plata sumei de 3.240 lei

cheltuieli de judecată în apel către apelanta D.

În

considerentele hotărârii, instanța de apel a apreciat că situația

de fapt a fost în mod corect reținută de prima instanță,

nefiind contestată de niciuna dintre părți.

În privința

criticii referitoare la neacordarea despăgubirilor solicitate de reclamanții

C. și B., curtea a constatat că o primă condiție pentru obligarea

pârâtei la plata acestora este ca prejudiciul să nu fi fost reparat.

Potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul

acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, numai pentru

prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe

persoane păgubite prin accidente de vehicule. Conform declarațiilor

autentificate la 10.12.2008 de B.N.P. I., sub nr. 1332 și 1331, apelanții

C. și B. au arătat în mod expres că nu mai au nicio pretenție

morală, materială sau de altă natură de la intimatul

intervenient din prezenta cauză, F., în urma accidentului de circulație

din 31.07.2008, soldat cu decesul lui C. Instanța de apel a reținut

că aceste declarații autentice au produs și efecte juridice,

fiind avute în vedere de instanța penală, care a statuat, cu prilejul

individualizării pedepsei aplicate intimatului din prezenta cauză,

că acesta a ajutat familia defunctului, astfel încât părțile

vătămate B. și C. nu s-au constituit părți civile.

Referitor la

invocarea de către apelanți a condițiilor în care au fost date

aceste declarații, instanța a considerat că reclamanții nu

au susținut niciun motiv de nulitate absolută a acestora, iar

pretinsa stare de presiune în care s-ar fi aflat cei doi apelanți la

momentul declarațiilor nu poate fi considerată atât de intensă

încât să fi fost de natură a altera consimțământul lor,

declarațiile fiind date la patru luni de la decesul soțului,

respectiv tatălui apelanților. În consecință, fiind vorba

de înscrisuri autentice și nefiind invocat niciun motiv de nulitate a

acestor declarații, instanța nu era datoare să analizeze

circumstanțele în care au fost întocmite declarațiile.

Nu au fost

avute în vedere nici criticile legate de cuantumul redus al acestor sume sau

împrejurarea că toate ar fi fost achitate anterior decesului, având în

vedere mandatele poștale depuse la dosar de fond, din care rezultă

cuantumul sumelor plătite, precum și faptul că cea mai mare

parte din ele au fost achitate după data decesului survenit la 17.08.2008.

Instanța

de apel a apreciat că răspunderea asigurătorului de

răspundere civilă obligatorie, întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 136/1995, nu poate fi reținută și independent de

răspunderea asiguratului, potrivit art. 50 din acest act normativ

despăgubirile acordându-se pentru sumele pe care asiguratul este obligat

să le plătească. Or, câtă vreme cei doi apelanți au

declarat în mod expres la data de 10.12.2008 că nu mai au niciun fel de

pretenții față de intervenientul forțat, asigurat al

intimatei SC E. SA, iar în cauză nici nu s-a făcut dovada că ar

fi vorba de prejudiciu produs tot ca urmare a accidentului de circulație,

dar ulterior datei declarațiilor date, nici intimata asigurător nu

mai poate fi obligată la plata vreunei sume de bani către aceștia.

În

legătură cu daunele materiale, curtea a constatat că, potrivit

cererii completatoare depusă în primul ciclu procesual, inclusiv apelanta D.

a solicitat acordarea sumei de 10.000 euro cu titlu de daune materiale,

reprezentând cheltuieli efectuate cu ocazia înmormântării. Ulterior, aceasta

nu a formulat niciodată vreo cerere de renunțare la acest capăt

de cerere, astfel că a fost apreciată ca fondată critica în

sensul că în mod greșit prima instanță a reținut

că această reclamantă nu ar fi solicitat daune materiale.

Cu privire la

cuantum însă, curtea a constatat că numai în privința sumei de

2.821,48 lei s-a făcut dovada, conform facturilor și chitanțelor

de la primul dosar de fond. În privința restului sumei de până la

10.000 euro, apelanții nu au depus niciun înscris, deși această

obligație le revenea potrivit dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. a) și

b) din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, nici măcar nu au indicat în concret ce

anume reprezintă, așa cum au făcut-o pentru cheltuielile

aferente concesionării locului de veci și serviciilor funerare.

Nu a fost reținută

critica referitoare la cuantumul prea mic al daunelor morale. În cauza de față,

prejudiciului moral este reprezentat de suferința psihică

puternică determinată de pierderea unei persoane apropiate,

probată prin administrarea probei testimoniale și prin aplicarea unor

prezumții simple, judecătorești. Cuantificarea daunelor morale

cuvenite este lăsată la aprecierea instanței judecătorești,

în cazul dezacordului între părți ținându-se seama de regula

înscrisă în art. 49 pct. 2 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, care se

referă la legislația aplicabilă și la jurisprudența

din România.

În aplicarea

acestei reguli, instanța de apel a avut în vedere faptul că

prejudiciul, chiar moral, poate fi acoperit pecuniar, iar valoarea

despăgubirilor trebuie să asigure o acoperire integrală,

echitabilă, rezonabilă, iar nu derizorie sau vexatorie, dar nici nu

poate constitui o modalitate de îmbogățire fără justă

cauză sau de sancționare a societății de asigurare. Or,

examinând practica judiciară, asemănător judecătorului

fondului, curtea a constatat că este justă acordarea

despăgubirilor morale în limita sumei de 8.000 euro, respectiv 10.000

euro, pentru fiica și mama defunctului.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor morale s-au avut în vedere următoarele

criterii (verificate prin coroborarea înscrisurilor cu declarațiile

martorilor audiați în cauză): relația de rudenie dintre

reclamante și defunct, gradul de afecțiune existent între aceștia,

împrejurarea că reclamantele nu mai locuiau și nici nu mai gospodăreau

împreună cu defunctul, starea familială. S-a ținut seama și

de realitățile economice și sociale prezente, impunându-se

asigurarea unui echilibru între prejudiciul suferit de reclamante și

daunele cuvenite acestora, pentru a nu se realiza o îmbogățire

fără justă cauză.

Motivele de

apel invocate de apelanții în sprijinul majorării daunelor morale

până la limita pretinsă prin cererea de chemare în judecată nu

au fost primite, întrucât s-a considerat că invocarea unei traume psihice

puternice nu poate justifica acordarea despăgubirilor în cuantumul excesiv

solicitat, deoarece s-ar traduce într-o îmbogățire nejustificată

și într-o sancționare a societății de asigurare. Satisfacția

compensatorie nu este atinsă prin acordarea unor despăgubiri

exagerate, fiind suficientă recunoașterea pe cale

judecătorească a existenței prejudiciului moral și

evaluarea daunelor la o sumă rezonabilă, atât timp cât

înlăturarea consecințelor negative ale faptei ilicite nu s-ar putea

produce indiferent de cuantumul sumelor acordate. Decesul unei persoane dragi

nu poate fi transformat într-o sursă de îmbogățire pentru cei

rămași, indiferent de persoana ținută

răspunzătoare pentru plată, iar acordarea despăgubirilor nu

urmărește schimbarea condițiilor de trai, ci numai complinirea

lipsurilor cauzate de producerea ilicitului, respectiv acoperirea prejudiciului

moral într-o manieră rezonabilă, iar nu disproporționată.

Pe de

altă parte, majorarea daunelor morale nu se poate dispuse pentru simplul

motiv că acestea ar fi suportate de către societatea de asigurare,

care are ca principală activitate acoperirea unor astfel de riscuri. Or,

societatea de asigurare este ținută să răspundă pentru

ceea ce ar răspunde asiguratul său, care a produs din culpa sa

prejudiciul, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995. Deci, asigurătorul

trebuie să acopere un prejudiciu dovedit, iar nu unul inexistent, exagerat

sau presupus.

În ce privește

„urmările dezastruoase” constând în faptul că soția și fiul

defunctului au fost nevoiți să se angajeze pentru a se întreține,

în condițiile în care, anterior decesului, defunctul era cel care îi întreținea,

instanța de apel a apreciat că prestarea unei activități

remunerate nu constituie în sine o împrejurare atât de traumatizantă încât

să justifice acordarea unor despăgubiri morale suplimentare.

În temeiul

art. 274 C. proc. civ., admițând apelul, instanța a obligat intimata

la plata sumei de 3.240 lei cheltuieli de judecată în apel către

apelanta D., conform chitanțelor atașate.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți B., C. și

D., solicitând, în principal, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C.

proc. civ., casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanța, reținându-se că modificarea

hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de

probe noi, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate potrivit art.

312 alin. (2) și (3) coroborat cu art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, recurenții-reclamanți au arătat următoarele:

de apel a făcut o greșită aplicare a legii, atunci când a

interpretat dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 și pe cele

ale art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel,

instanța de apel înlătură, de plano, drepturile lui B. și C.

de a obține despăgubiri morale pe motiv că aceștia au dat

două declarații în forma autentică, la data de 10.12.2008,

declarații prin care au arătat că nu mai au nicio pretenție

morală, materială sau de altă natură de la autorul

accidentului, intimatul-intervenient F., neluând în considerare înscrisurile

prin care se precizează că declarațiile notariale în cauză

au fost date din milă față de inculpat și pentru a-i ușura

situația ca urmare a iminentei condamnări.

De asemenea,

instanța de apel nu a luat în considerare data la care s-a efectuat

transmiterea unor sume de bani către soția defunctului. Or, dacă

se analizează atent documentele depuse, se constată că primele

două transferuri, în valoare totală de 2.000 lei, au avut loc în

perioada de spitalizare a lui C., iar cel de-al treilea transfer a fost

realizat în data de 18.08.2010, a doua zi după decesul lui C., în valoare

de 3.500 lei, sume nesemnificative în comparație cu cheltuielile efectuate

de orice familie din România pentru astfel de evenimente. Ultimul transfer a

avut loc în data de 29.09.2010, în valoare de 1.500 lei. Astfel, banii oferiți

de F. au fost cu titlu de ajutor, aproape simbolic, în acele momente grele, aceștia

neputând să acopere prejudiciul suferit de-a lungul timpului.

Recurenții-reclamanți

au susținut că un prejudiciu real adus unei familii în urma decesului

unui membru, mai ales când acesta este și singurul susținător

moral și financiar, este greu de crezut că poate fi conștientizat

și evaluat în doar 3 luni de la tragicul eveniment. Efectele unei astfel

de tragedii pot apărea după un interval mai lung de timp de la

momentul decesului, fără ca supraviețuitorii afectați

să aibă capacitatea să anticipeze aceasta în starea de șoc

de după, stare ce nu dispare nici după luni de zile. Este de

notorietate și stabilit prin jurisprudență că suferințele

fizice, psihice sau sociale la care sunt supuși urmașii persoanei

decedate și care dau dreptul la plata de daune morale nu apar instantaneu,

odată cu decesul survenit în urma accidentului, ci pot apărea în

timp, ulterior decesului, din cauze ce țin, de exemplu, de greoaia și

nedreapta inserție socială a urmașilor persoanei decedate și

de eforturile suplimentare pe care aceștia trebuie să le facă pentru

a se adapta la noua situație.

Este evident,

față de situația de fapt, că toate aceste suferințe au

apărut după data semnării declarațiilor în forma

autentică de către B. și C., a căror intenție la acel

moment a fost de a ajuta familia Porumb, compusa din soț, soție și

2 copii, în sensul de a nu-i priva pe aceștia din urma de prezența

paternă, cunoscând profund durerea provocata de lipsa tatălui din

sânul familiei.

Recurenții-reclamanți

au învederat că declarațiile conținând sintagma „nu mai am

pretenții de natură materială, morală, etc.” priveau

exclusiv momentul respectiv, în legătură cu prejudiciile de până

atunci. Nu există nicio referire la renunțarea la astfel de pretenții

pentru viitor, cu atât mai mult cu privire la prejudiciile morale apărute

după momentul respectiv. Marea parte a suferințelor familiei, de

tipul nefinalizării studiilor superioare de către fiu, marile

probleme financiare ale tuturor celor patru supraviețuitori din familie,

modul groaznic în care au decurs ultimii ani de viață ai mamei

defunctului, culminând cu decesul într-un centru de îngrijire bătrâni,

precum și lipsirea tuturor recurenților-reclamanți de nivelul

ridicat de viață, confortul și bunăstarea ce urmau a fi

asigurate de către defunct, ca urmare a profiturilor ce urma să le

înregistreze din afacerile pe care le avea în derulare, sunt prejudicii care au

fost resimțite după momentul acelor declarații și

afectează întreaga familie rămasă și pe descendenții

acestora, pe tot parcursul vieții lor.

Or, au

arătat recurenții-reclamanți, această situație trebuia

analizată de instanța de apel, lucru pe care nu l-a făcut, fapt

care justifică casarea hotărârii atacate, modificarea acesteia

nefiind posibilă cât timp este necesară administrarea de probe noi.

2.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel conține

motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

În

cauză, instanța de apel motivează cuantumul redus al daunelor

morale acordate lui D. și A. relativ, printre altele, la aprecierea

„urmărilor dezastruoase” și pe considerentul că prestarea unei

activități remunerate nu constituie în sine o împrejurare atât de

traumatizanta încât să justifice acordarea unor despăgubiri morale

suplimentare. Or, se remarcă aprecierea jignitoare și ofensatoare la

adresa unor oameni deja afectați, făcută cu totul gratuit de

către instanța de apel, aspect care demonstrează lipsa de

argumente în ce privește cuantumul despăgubirilor morale acordate.

În situația

de față trebuia reținut că: B. a fost nevoită să

se angajeze în cadrul învățământului primar, specific

calificării acesteia, deși de mai bine de 10 ani aceasta era întreținută

de către C., și nu pentru că nu avea capacitatea de a presta o

activitate remunerată, ci pentru simplul fapt că nivelul ridicat de

trai al familiei Golub, până la momentul decesului soțului/tatălui,

îi permitea acesteia a se îngriji de familia sa; C., fiul, care împlinise 18

ani cu doar o lună înaintea decesului tatălui său, nu a putut

finaliza facultatea, fiind nevoit să se angajeze ca ospătar pentru a-și

asigura subzistența, neavând studiile necesare pentru a presta o

activitate cel puțin calificată, dacă nu chiar una de nivelul

tatălui său, care, fiind absolvent al Academiei de Comerț

Exterior din Moscova (recunoscută la nivel internațional), a fost om

de afaceri de succes, respectat și apreciat în domeniul său de

activitate; A., mama defunctului C., a fost nevoită să-și

înmormânteze cel de-al doilea copil, singurul rămas să se

îngrijească de ea la acea vârsta înaintată de 87 de ani, iar,

ulterior decesului fiului, a ajuns să locuiască în centrul de

îngrijire bătrâni Străulești, unde a și murit de inima rea,

neavând o locuință proprie; D., proaspăta mămică,

până la decesul lui C. locuia cu chirie împreună cu soțul și

fetița de numai 6 luni, cheltuială care era acoperită de tatăl

ei, iar brusc a trăit cel mai tragic eveniment al vieții, respectiv

pierderea tatălui, principalul susținător, fiind bine cunoscut,

în practică, obiceiurile părinților de a le asigura copiilor și

nepoților o locuință proprie și venituri suplimentare pentru

bunăstarea acestora.

Or, în acest

caz instanța de apel are o motivare total contradictorie, prin care,

practic, reduce daunele morale acordate lui D. și lui A. Motivul invocat

este faptul că angajarea, în vederea obținerii de venituri pentru

subzistență, de către B. și C. nu justifică plata de

daune morale mai mari pentru D. și A. Pe de altă parte, B. și C.

tocmai ce sunt înlăturați prin decizia curții de apel de la

dreptul de a primi despăgubiri, pentru faptul că au dat declarații

autentice prin care renunțau (doar pentru moment) la orice pretenții

față de autorul accidentului, F. În speță, se

justifică astfel solicitarea de a nu lega cuantumul despăgubirilor

acordate lui D. și A. de acțiunile lui B. și C., consecința

fiind aceea a majorării daunelor morale acordate lui D. și A.

Recurenții-reclamanți

au precizat și că instanța de apel se află în eroare când

afirma că „atât timp cât intervenientul forțat este cel care

repară prejudiciul, asigurătorul RCA nu mai este ținut să

răspundă”. În susținerea acestei critici vine chiar Legea nr.

136/1995, care permite inculpatului să poată recupera ulterior sumele

plătite cu titlu de daune materiale de la societatea de asigurări.

de apel a făcut o greșită aplicare a legii în ceea ce privește

cuantumul daunelor morale acordate lui D. și A. (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

În situația

de față, instanța de apel ignoră preambulul motivelor de

apel, în care s-a arătat că se solicită daune morale proporționale

cu pierderea suferită prin pierderea soțului, tatălui și,

respectiv, fiului. Prin înscrisurile depuse la dosar s-a vrut a se demonstra

că C. era un om de afaceri de succes, derulând, în toată activitatea

sa de comerț exterior, contracte de ordinul milioanelor de dolari S.U.A.,

fapt ce permitea familiei să ducă o viață cu un nivel

ridicat. Sumele solicitate de către reclamanți reprezintă,

astfel, un minim din justa și adevărata valoare a omului C.

În speță,

instanța de apel omite a lua în calcul aspectul cu privire la vârsta pe

care o avea C., la momentul decesului, respectiv 52 de ani, cât și faptul

că ar mai fi avut de trăit cel puțin 25-30 de ani, din care cel

puțin 10-15 ani în plină activitate economică, în ceea ce privește

domeniul petrolului și gazelor naturale, un domeniu binecunoscut de

către acesta.

De asemenea,

instanța de apel, în stabilirea despăgubirilor privind daunele morale

pentru reclamanți, nu ține cont de declarațiile celor doi

martori, care au fost chemați tocmai pentru a întări înscrisurile

depuse la dosar, și care au precizat că C. a fost un om de afaceri de

succes, atât în Republica Moldova, cât și în România; martorul I., cel

care se afla în aceeași mașina cu defunctul la momentul accidentului,

a precizat faptul că cei doi se întorceau de la o întâlnire de afaceri,

unde se finalizase și agrease un „agreement” care urma să se

concretizeze cu semnarea unui contract de livrare GPL, în valoare totală

de 150.000 dolari S.U.A./an, contract care nu a mai fost semnat deoarece cheia și

motorul întregii afaceri, respectiv C., fusese ucis de către F. Dacă

se face un simplu calcul matematic raportat la aceste date, se observă

că profitul celor două persoane implicate în afacere ar fi fost de

cel puțin 10%. Or, 10% din 150 mil. dolari S.U.A. /an reprezintă câte

7,5 milioane dolari S.U.A. pentru fiecare, respectiv câte 1,5 mii dolari S.U.A.

pentru membrii familiei.

de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 24 alin. (3) din Normele

ce fac parte din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, în

ordin este prevăzut în mod expres că „limita de despăgubire se

stabilește pentru anul 2008 la un nivel de cel puțin 750.000 euro,

echivalent în lei (...)”, sens în care, în cauză, recurenții-reclamanți

au respectat în totalitate prevederile legale în vigoare la momentul respectiv,

solicitând o sumă peste limita minimă impusă de autoritatea de

reglementare în materie.

Recurenții-reclamanți

au arătat că nu poate exista niciun dubiu cu privire la faptul

că această limită este una minimă, întrucât, în Ordinul C.S.A.

nr. 5/2010, aceeași autoritate formulează astfel „limita de

despăgubire se stabilește pentru anul 2010 la un nivel de 2.500.000

euro”, fiind evident că aceasta este o limită maximă și nu

minimă.

Intimata-pârâtă

SC E. SA și intimatul-intervenient F. au formulat întâmpinări în

cauză, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În recurs nu

s-au administrat probe noi.

Examinând

decizia recurată în raport de criticile formulate, prin prisma

prevederilor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

prim motiv de recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a

interpretat greșit prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 și pe

cele ale art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007.

Potrivit art.

49 din Legea nr. 136/1995, „Asigurătorul acordă despăgubiri, în

baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații

răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente

de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de

asigurați în procesul civil, în conformitate cu:

a) legislația

în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de

vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel

prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în

contractul de asigurare;

b) legislația

românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt

cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei

călătorii ce leagă direct două teritorii în care este

valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene,

dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care

s-a produs accidentul”.

Conform art.

49 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă

pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin

Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, în raport de care a fost emisă polița de

asigurare RCA pentru autoturismul proprietatea intimatului-intervenient,

valabilă la data producerii accidentului (31.07.2008), „La stabilirea

despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al

decesului unor persoane se au în vedere următoarele: (…) 2. în caz de

deces: a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară,

precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate

cu documente justificative; b) cheltuielile de transport al cadavrului,

inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de

la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face

înmormântarea; c) veniturile nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli

rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la

data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de

producerea accidentului; d) daunele morale: în conformitate cu legislația și

jurisprudența din România”.

Înalta Curte

reține că, în cauză, instanța de apel a constatat, în mod

corect, cu referire la pretențiile formulate de reclamanții B. și

C. - soția și fiul defunctului C., că asigurătorul (în

situația de față intimata-pârâtă SC E. SA) acordă

despăgubiri, în baza contractului de asigurare - polița RCA, în cazul

existenței unui prejudiciu de care asiguratul este ținut să

răspundă față de terțe persoane păgubite prin

accidente de vehicule. În speță, s-a apreciat că aceste părți

nu au produs dovezi în sensul că prejudiciul suferit urmare decesului

autorului lor nu a fost reparat, ci, din contră, la dosar se regăsesc

declarații ale recurenților-reclamanți în cauză din care

rezultă că acești succesorii au înțeles în mod expres

să renunțe la orice pretenție morală, materială sau de

altă natură față de F., autorul accidentului intervenit la

31.07.2008.

Prin

prezentul recurs, recurenții-reclamanți contestă efectele

produse de cele două declarații autentice, date la 10.12.2008, în

cursul soluționării cauzei penale, cât privește pe inculpatul F.,

astfel cum acestea au fost reținute de instanța de apel, și susțin

că actele juridice invocate nu au fost analizate prin coroborare cu

declarațiile martorilor audiați în instanță. În plus, aceștia

arată că instanța de control judiciar nu s-a raportat la situația

de fapt existentă, în sensul că nu a luat în considerare momentul la

care s-au făcut unele plăți de către

intimatul-intervenient.

Înalta Curte

constată că declarațiile la care se face trimitere

reprezintă înscrisuri autentice față de care nu s-a invocat și

nu s-a probat niciun motiv de nulitate de natură a înlătura opțiunea

consemnată în cuprinsul acestora, exprimată neechivoc de reclamanții

B. și C.

Pe de

altă parte, Înalta Curte reține că, în speță, instanța

de apel a dat eficiență voinței juridice a celor doi recurenți-reclamanți,

constatând în mod corect că aceștia au arătat în mod expres

că nu mai au nicio pretenție morală, materială sau de

altă natură față de intimatul-intervenient în urma

accidentului de circulație din 31.07.2008. Mai reține și faptul

că aceste declarații autentice au produs efecte juridice chiar de la

momentul soluționării laturii penale a evenimentului soldat cu

decesul lui C.

Din

această perspectivă, Înalta Curte apreciază că instanța

de apel a analizat în concret, cu respectarea criteriilor legale, cauza și

scopul care au stat la baza întocmirii celor două declarații, iar o

reapreciere a celor două elemente în faza procesuală pendinte prin

raportare la alte chestiuni de fapt excede căii de atac a recursului.

Drept

consecință, având în vedere abrogarea expresă a dispozițiilor

art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000,

articol care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt,

consecutive greșitei aprecieri a probelor, Înalta Curte nu va mai proceda

la analiza criticilor recurenților-reclamanți în legătură

cu înlăturarea declarațiilor martorilor și înscrisurilor ce

dovedeau un alt moment al plăților efectuate de

intimatul-intervenient, care, conform opiniei acestora, justificau reținerea

unei alte situații de fapt.

Cât privește

modalitatea în care instanța de apel s-a raportat la prevederile art. 49

din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, Înalta Curte reține că norma

juridică în cauză face trimitere la documentele justificative

necesare pentru stabilirea despăgubirilor în cazul

vătămării corporale sau al decesului unor persoane [pct. 2 lit.

a) și b), pentru daunele materiale suferite]. Aceeași normă

stipulează că „la stabilirea despăgubirilor” se au în vedere,

pentru daunele morale, legislația și jurisprudența din România [pct.

2 lit. d)].

În speță,

potrivit situației de fapt astfel dovedite și reținute, instanța

de apel a constatat că nu s-au făcut alte probe (cu excepția

celor pentru suma de 2.821,48 lei) pentru daunele materiale solicitate, în

cuantum de 10.000 euro, deși această obligație revenea recurenților-reclamanți,

în temeiul art. 49 pct. 2 lit. a) și b) din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007.

Or, sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că nu au fost

încălcate dispozițiile legale invocate.

Totodată,

Înalta Curte reține că, pentru determinarea cuantumului daunelor

morale acordate, instanța de apel s-a raportat în mod legal la criteriile

instituite de legislația specială, fără ca prin aceasta

să se încalce normele legale incidente în cauză.

Prin urmare,

Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu a fost

pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii, pentru a fi necesar a dispune potrivit prevederilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

motiv de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că decizia

atacată conține motive contradictorii. Or, această critică

este nefondată.

În concret,

recurenții-reclamanți sunt nemulțumiți de argumentele

jignitoare, în opinia acestora, folosite de instanța de apel în ceea ce privește

stabilirea cuantumului redus al daunelor morale acordate pentru D. și A. și

invocă faptul că judecătorii ce au pronunțat decizia

recurată nu au ținut seama de anumite elemente de fapt, în sensul

că nu le-au dat eficiența corespunzătoare. Mai susțin că

instanța de apel se află în eroare atunci când reține că în

situația în care intervenientul forțat este cel care repară

prejudiciul, asiguratorul RCA nu mai este ținut să

răspundă.

Înalta Curte

reține că, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau

casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine

de natura pricini.

Conform art.

261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea

constituind pentru acestea o garanție puternică împotriva

arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un

element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de

atac.

În speță,

Înalta Curte constată că nu se poate vorbi de o motivare

contradictorie a hotărârii judecătorești atacate, din

perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care să echivaleze cu aplicarea

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel,

faptul că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei

recurate că prestarea unei activități remunerate nu constituie

în sine o împrejurare atât de traumatizantă încât să justifice

acordarea unor despăgubiri morale suplimentare nu poate fi calificată

drept „motivare contradictorie”.

Această

prezumție simplă, rezultat al raționamentului bazat pe cunoașterea

probelor și existența prejudiciului (faptul generator de drepturi), a

fost utilizată de instanța de apel în contextul mai larg al

examinării criteriilor folosite pentru cuantificarea daunelor morale

cuvenite, în acord cu legislația aplicabilă și cu jurisprudența

în materie din România, în susținerea motivelor de fapt și de drept

care au format convingerea instanței de judecată pentru acordarea

unor despăgubiri mai mici decât cele solicitate de recurenții-reclamanți.

Înalta Curte

mai reține că, subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat aplicarea

greșită a legii. Or, această critică urmează a fi

analizată prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în acord cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

În acest

context, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel

a reținut că societatea de asigurare este ținută să

răspundă doar în limita prejudiciului dovedit de care răspunde

asiguratul său, în condițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995.

perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au

susținut și că instanța de apel nu a avut în vedere anumite

criterii atunci când a stabilit valoarea daunelor morale acordate lui D. și

A., respectiv vârsta defunctului C., profesia acestuia, de natură a face

probabilă realizarea unor venituri foarte mari anterior momentului

accidentului, calitatea autorului reclamanților de om de afaceri de

succes. Au învederat, totodată, că instanța de apel nu a ținut

cont de declarația martorilor audiați.

Înalta Curte

constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanții

nu au arătat, în concret, care erau veniturile posibil realizabile de

către defunctul C. înainte de data decesului, sens în care noile aspecte

învederate prin cererea de recurs sunt formulate omisso medio.

Pe de

altă parte, Înalta Curte reține că instanța de apel, la

stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, a avut în vedere o serie de

criterii generate de legislație ori jurisprudență, între care

starea familială, realitățile economice și sociale

prezente, relația de rudenie dintre reclamanți și defunct,

criterii care, implicit, acoperă și pe cele indicate de părțile

reclamante, fiind astfel respectate dispozițiile art. 49 din Legea nr.

136/1996 și ale art. 49 din Normele privind asigurarea obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de

vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 11/2007. Drept consecință,

din acest punct de vedere nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

au învederat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile

art. 24 alin. (3) din Normele ce fac parte din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007.

În

cauză, Înalta Curte constată că norma juridică menționată,

care prevede că „Pentru vătămări corporale și decese,

inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și

același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate,

limita de despăgubire se stabilește pentru anul 2008 la un nivel de

cel puțin 750.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței

valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională

a României”, nu a fost invocată în considerentele deciziei recurate,

astfel încât argumentele folosite în aplicarea acesteia să poată fi,

eventual, cenzurate prin recursul declarat. Or, în condițiile în care instanța

de apel nu și-a bazat hotărârea pronunțată pe această

dispoziție legală, orice critică formulată sub acest aspect

excede analizei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecință,

pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți

D., C. și B. împotriva deciziei civile nr. 386 din 2 martie 2016, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de recurenții-reclamanți D., C. și B.

împotriva deciziei civile nr. 386 din 2 martie 2016, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2016.