ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2269/2016

Decizia nr. 2269/2016 După deliberare, asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 25.10.2012, sub nr. x/3/2012, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA, să fie obligată aceasta la plata de daune morale: 500.000 euro pentru A.; 100.000 euro pentru B.; 200.000 euro pentru C. și 200.000 euro pentru D., cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în data de 31.07.2008, în jurul orei 17,45, în timp ce F. conducea autoturismul proprietate personală, în mun. Urziceni, jud. Ialomița, datorită imprudenței în conducere, a pierdut controlul asupra volanului și a traversat intersecția neacordând prioritate de trecere autoturismului condus de G., care se deplasa pe DN2 din direcția Buzău către București.

În urma accidentului, a survenit decesul pe loc al numitului C. Reclamanții au învederat că vinovăția lui F. reiese din procesul-verbal de cercetare la fața locului și referatul de terminare a urmăririi penale din dosarul penal nr. x/P/2008 din 28.09.2010. Au menționat că despăgubirile civile au drept componente cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării, și anume: cosciug, îmbălsămare, spălat, transport funerar, coroane, jerbe și aranjamente florale, construcție cavou (săpătura, zidărie, finisaje, materiale de construcții, etc.), pentru preoți, achiziție cruce de fier pentru locul accidentului, cruce de marmura cu inscripție, organizarea parastaselor și a pomenilor, cea de înmormântare, pomana de 3 zile, 9 zile, cea de 3 săptămâni, 6 săptămâni, 3 luni, 6 luni, 9 luni, 1 an, 1 an și 6 luni, 2 ani etc., toate conform datinilor, plus alte cheltuieli neprevăzute.

Totalul acestor cheltuieli efectuate cu ocazia înmormântării și cele ulterioare acesteia, până la data cererii de constituire parte civilă, reprezintă suma de 84.860 lei. Acestora li se adaugă prejudiciul moral incomensurabil, constând în leziuni psihice cauzate de dispariția fiului, soțului și, respectiv a tatălui, de care îi legau puternice sentimente afective. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., Legea nr. 136/1995, modificată, Ordinul nr. 8 din 16 iunie 2008. La data de 08.01.2013, reclamanții au depus la dosar o cerere completatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei și la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune materiale - cheltuieli de înmormântare.

La termenul de judecată din data de 08.01.2013 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat, a conducătorului auto F. Prin sentința civilă nr. 3637 din 30 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea reclamanților, ca prescrisă. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 102 din 17 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Reclamanții au formulat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3186 din 22 octombrie 2014 dispunându-se casarea hotărârilor pronunțate anterior și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/3/2015. La data de 26.05.2015, instanța a luat act de transmiterea calității procesuale active, ca urmare a decesului reclamantei A., către reclamanții C. și D., moștenitorii acesteia. Prin sentința civilă nr. 3055 din 02 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta D. și de reclamanții C. și D., în calitate de moștenitori ai reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta SC E. SA și cu intervenientul forțat F., a obligat pârâta la plata către reclamanta D. a sumei de 8.000 euro cu titlu de daune morale, precum și la plata către reclamanții C. și D., în calitate de moștenitori ai reclamantei A., a câte 5.000 euro cu titlu de daune morale.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții C. și D., în calitate de moștenitori ai reclamantei A., privind daunele materiale, precum și cererea formulată de reclamanții B. și C. A obligat pârâta la plata către reclamanta D. a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, la data de 31.07.2008, intervenientul forțat F. a fost autorul unui accident auto, în urma căruia a rezultat decesului numitului C.. Această situație de fapt reiese din sentința penală nr. 76 din 24 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Urziceni în dosarul nr. 4/330/2011, prin care intervenientul forțat din prezenta cauză a fost condamnat la 1 an închisoare cu suspendare condiționată, pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.

Reclamanții C. și D. au calitatea de fii, B. are calitatea de soție, iar A. pe cea de mamă a defunctului C.; autoturismul condus de intervenientul forțat F., la acea dată, era asigurat RCA la societatea pârâtă.

Din sentința penală nr. 76 din 24 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Urziceni, tribunalul a constatat că reiese cu certitudine săvârșirea unei fapte ilicite, precum și culpa intervenientului forțat, reținându-se că acesta nu a respectat semnificația indicatorului „Stop”, provocând accidentului rutier și decesul lui C.. În analiza condițiilor privind prejudiciul material și moral invocat, precum și legătura de cauzalitate dintre acesta și fapta ilicită, prin raportare la pretențiile fiecărui reclamant în parte, a mai constatat, în ceea ce îi privește pe reclamanții B. și C., că, astfel cum reiese din înscrisurile de la dosar, aceștia au dat declarații notariale în data de 10.12.2008, conform cărora nu mai au nicio pretenție morală, materială sau de altă natură de la F., în urma accidentului de circulație care s-a produs la data de 31.07.2008, în localitatea Urziceni, jud. Ialomița, când a survenit decesul lui C.. De altfel, din înscrisurile existente la dosar, precum și din susținerile părților, reiese că acești reclamanți au încasat diverse sume de bani de la intervenientul forțat, pentru acoperirea prejudiciilor rezultate în urma decesului lui C.. În consecință, instanța de fond a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru acordarea de despăgubiri către reclamanții B. și C., respectiv condiția ca prejudiciul să nu fi fost reparat.

Atât timp cât intervenientul forțat a achitat diverse sume de bani cu acest titlu, iar reclamanții au dat declarații autentice conform cărora nu mai au nicio pretenție în urma respectivului accident, prejudiciul lor a fost reparat. În acest context, tribunalul a reținut și că nu au fost invocate de către reclamanți prejudicii care s-ar fi născut ulterior declarațiilor notariale și în privința cărora ele să nu producă efecte; pe de altă parte, declarațiile reprezintă acte juridice unilaterale și, prin urmare, sunt irevocabile, reclamanții nefiind îndrituiți să le nesocotească ulterior, cum este cazul de față, când solicită, suplimentar, alte sume. S-a apreciat de prima instanță ca fiind nefondate și susținerile reclamanților conform cărora au înțeles să renunțe la pretenții doar din perspectiva procesului penal și doar în ceea ce îl privește pe intervenientul forțat.

Or, din cuprinsul declarațiilor nu reiese o astfel de limitare la procesul penal, ci se face vorbire de pretenții morale, materiale sau de altă natură, fără vreo referire la procedura în care astfel de pretenții ar putea fi valorificate (procesul penal sau un proces civil distinct). În al doilea rând, în temeiul dispozițiilor legale incidente și prin chiar efectul legii, răspunderea asiguratorului RCA nu este independentă de răspunderea asiguratului său, ci grefată pe aceasta. Ca o consecință, atât timp cât intervenientul forțat este cel care repară prejudiciul, asiguratorul RCA nu mai este ținut să răspundă.

Referitor la ceilalți doi reclamanți, A. și D., instanța de fond a reținut, sub un prim aspect, că A. a decedat în cursul procesului, operând transmisiunea calității procesuale active către moștenitorii C. și D. În privința daunelor materiale, s-a apreciat că, astfel cum reiese din precizările reclamanților de la termenul de judecată din data de 31.03.2015, suma de 10.000 euro a fost solicitată doar de către reclamantele B. și A., iar, în ceea ce o privește pe reclamanta A., nu s-a făcut nicio dovadă a vreunei cheltuieli efectuate de aceasta. Înscrisurile depuse la dosar, referitoare la taxa de concesiune, cheltuieli cu înhumarea, atestă efectuarea unor cheltuieli de către reclamanta D., însă aceasta nu a solicitat, în prezenta cauză, sume cu titlu de daune materiale, față de precizarea din data de 31.03.2015.

Cât privește daunele morale solicitate de D., pe de o parte, în nume propriu, și C. și D., pe de altă parte, în calitate de moștenitori ai reclamantei A., prima instanță a reținut că este dincolo de orice îndoială că, prin decesul tatălui, respectiv al fiului, acestea au suferit un prejudiciu moral. Modul în care reclamantele au fost afectate de acest eveniment reiese din declarațiile martorilor H. și I., ce se coroborează și cu înscrisurile depuse la dosar, și din care rezultă că defunctul era cel care asigura o bază materială importantă familiei, inclusiv în ceea ce le privește pe A. și D., fiind evident că, după deces, acestea au resimțit absența fiului, respectiv a tatălui, atât sub aspect afectiv, cât și financiar.

Tribunalul a apreciat că sumele solicitate cu acest titlu, de 500.000 euro, respectiv 200.000 euro, sunt disproporționate. Instanța a reținut că durerea suferită în urma decesului unei persoane dragi, al unui membru al familiei, nu poate fi în niciun fel înlăturată prin acordarea unor sume de bani. De aceea daunele morale au un efect compensatoriu, rolul lor fiind acela de a oferi posibilitatea financiară persoanelor prejudiciate de a întreprinde activități care să compenseze, în măsura în care este posibil, pierderea suferită. Însă, aceste daune nu se pot transforma în surse de îmbogățire nejustificată pentru victime și nici în amenzi excesive pentru asigurator, trebuind să se păstreze un just echilibru în raport cu criteriile de echitate.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de fond a avut în vedere faptul că ambele reclamante erau desprinse de nucleul familial, având locuințe proprii. Defunctul C. nu locuia cu mama sa, era la rândul său căsătorit și își întemeiase o familie proprie. Reclamanta D. își întemeiase propria sa familie. Deși este fără îndoială că decesul fiului, respectiv al tatălui a produs acestor reclamante prejudicii de ordin afectiv, ele sunt mai reduse decât în cazul în care, la momentul decesului, ar fi locuit împreună cu defunctul, fiind cunoscut că impactul dispariției unei persoane apropiate este mai pronunțat într-un astfel de caz. Prin urmare, ținând cont de aceste circumstanțe, de jurisprudența din România, precum și de contextul economic și social, prima instanță a apreciat că suma de 8.000 euro, pentru reclamanta D., și suma de 10.000 euro, pentru reclamanta A., sunt suficiente și apte să asigure efectul compensatoriu care poate fi atribuit daunelor morale.

Diferența dintre sumele acordate celor două reclamante a fost justificată de împrejurarea că, în cazul mamei defunctului, dispariția fiului este mai dureroasă, nefiind în ordinea firească a lucrurilor ca părintele să își piardă copilul. Cu privire la cheltuielile de judecată, s-a constatat că reclamanta D. a făcut dovada acestora în cuantum de 4.960 lei, cu titlu de onorariu de avocat. Cum pretențiile sale au fost admise numai în parte, instanța a redus cuantumul cheltuielilor de judecată puse în sarcina pârâtei, obligând-o la plata către reclamantă a sumei de 3.000 lei cu acest titlu.

Prin decizia nr. 386 din 02 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul formulat de apelanții C., B. și D. împotriva sentinței civile nr. 3055 din 02 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta SC E. SA la plata către reclamanta D. și a sumei de 2.821,48 lei cu titlu de daune materiale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a obligat intimata SC E. SA la plata sumei de 3.240 lei cheltuieli de judecată în apel către apelanta D. În considerentele hotărârii, instanța de apel a apreciat că situația de fapt a fost în mod corect reținută de prima instanță, nefiind contestată de niciuna dintre părți.

În privința criticii referitoare la neacordarea despăgubirilor solicitate de reclamanții C. și B., curtea a constatat că o primă condiție pentru obligarea pârâtei la plata acestora este ca prejudiciul să nu fi fost reparat. Potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, numai pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Conform declarațiilor autentificate la 10.12.2008 de B.N.P.

I., sub nr. 1332 și 1331, apelanții C. și B. au arătat în mod expres că nu mai au nicio pretenție morală, materială sau de altă natură de la intimatul intervenient din prezenta cauză, F., în urma accidentului de circulație din 31.07.2008, soldat cu decesul lui C. Instanța de apel a reținut că aceste declarații autentice au produs și efecte juridice, fiind avute în vedere de instanța penală, care a statuat, cu prilejul individualizării pedepsei aplicate intimatului din prezenta cauză, că acesta a ajutat familia defunctului, astfel încât părțile vătămate B. și C. nu s-au constituit părți civile.

Referitor la invocarea de către apelanți a condițiilor în care au fost date aceste declarații, instanța a considerat că reclamanții nu au susținut niciun motiv de nulitate absolută a acestora, iar pretinsa stare de presiune în care s-ar fi aflat cei doi apelanți la momentul declarațiilor nu poate fi considerată atât de intensă încât să fi fost de natură a altera consimțământul lor, declarațiile fiind date la patru luni de la decesul soțului, respectiv tatălui apelanților. În consecință, fiind vorba de înscrisuri autentice și nefiind invocat niciun motiv de nulitate a acestor declarații, instanța nu era datoare să analizeze circumstanțele în care au fost întocmite declarațiile.

Nu au fost avute în vedere nici criticile legate de cuantumul redus al acestor sume sau împrejurarea că toate ar fi fost achitate anterior decesului, având în vedere mandatele poștale depuse la dosar de fond, din care rezultă cuantumul sumelor plătite, precum și faptul că cea mai mare parte din ele au fost achitate după data decesului survenit la 17.08.2008. Instanța de apel a apreciat că răspunderea asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 136/1995, nu poate fi reținută și independent de răspunderea asiguratului, potrivit art. 50 din acest act normativ despăgubirile acordându-se pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească.

Or, câtă vreme cei doi apelanți au declarat în mod expres la data de 10.12.2008 că nu mai au niciun fel de pretenții față de intervenientul forțat, asigurat al intimatei SC E. SA, iar în cauză nici nu s-a făcut dovada că ar fi vorba de prejudiciu produs tot ca urmare a accidentului de circulație, dar ulterior datei declarațiilor date, nici intimata asigurător nu mai poate fi obligată la plata vreunei sume de bani către aceștia. În legătură cu daunele materiale, curtea a constatat că, potrivit cererii completatoare depusă în primul ciclu procesual, inclusiv apelanta D. a solicitat acordarea sumei de 10.000 euro cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate cu ocazia înmormântării.

Ulterior, aceasta nu a formulat niciodată vreo cerere de renunțare la acest capăt de cerere, astfel că a fost apreciată ca fondată critica în sensul că în mod greșit prima instanță a reținut că această reclamantă nu ar fi solicitat daune materiale. Cu privire la cuantum însă, curtea a constatat că numai în privința sumei de 2.821,48 lei s-a făcut dovada, conform facturilor și chitanțelor de la primul dosar de fond. În privința restului sumei de până la 10.000 euro, apelanții nu au depus niciun înscris, deși această obligație le revenea potrivit dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. a) și b) din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, nici măcar nu au indicat în concret ce anume reprezintă, așa cum au făcut-o pentru cheltuielile aferente concesionării locului de veci și serviciilor funerare.

Nu a fost reținută critica referitoare la cuantumul prea mic al daunelor morale. În cauza de față, prejudiciului moral este reprezentat de suferința psihică puternică determinată de pierderea unei persoane apropiate, probată prin administrarea probei testimoniale și prin aplicarea unor prezumții simple, judecătorești. Cuantificarea daunelor morale cuvenite este lăsată la aprecierea instanței judecătorești, în cazul dezacordului între părți ținându-se seama de regula înscrisă în art. 49 pct. 2 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, care se referă la legislația aplicabilă și la jurisprudența din România. În aplicarea acestei reguli, instanța de apel a avut în vedere faptul că prejudiciul, chiar moral, poate fi acoperit pecuniar, iar valoarea despăgubirilor trebuie să asigure o acoperire integrală, echitabilă, rezonabilă, iar nu derizorie sau vexatorie, dar nici nu poate constitui o modalitate de îmbogățire fără justă cauză sau de sancționare a societății de asigurare.

Or, examinând practica judiciară, asemănător judecătorului fondului, curtea a constatat că este justă acordarea despăgubirilor morale în limita sumei de 8.000 euro, respectiv 10.000 euro, pentru fiica și mama defunctului. La stabilirea cuantumului despăgubirilor morale s-au avut în vedere următoarele criterii (verificate prin coroborarea înscrisurilor cu declarațiile martorilor audiați în cauză): relația de rudenie dintre reclamante și defunct, gradul de afecțiune existent între aceștia, împrejurarea că reclamantele nu mai locuiau și nici nu mai gospodăreau împreună cu defunctul, starea familială. S-a ținut seama și de realitățile economice și sociale prezente, impunându-se asigurarea unui echilibru între prejudiciul suferit de reclamante și daunele cuvenite acestora, pentru a nu se realiza o îmbogățire fără justă cauză.

Motivele de apel invocate de apelanții în sprijinul majorării daunelor morale până la limita pretinsă prin cererea de chemare în judecată nu au fost primite, întrucât s-a considerat că invocarea unei traume psihice puternice nu poate justifica acordarea despăgubirilor în cuantumul excesiv solicitat, deoarece s-ar traduce într-o îmbogățire nejustificată și într-o sancționare a societății de asigurare. Satisfacția compensatorie nu este atinsă prin acordarea unor despăgubiri exagerate, fiind suficientă recunoașterea pe cale judecătorească a existenței prejudiciului moral și evaluarea daunelor la o sumă rezonabilă, atât timp cât înlăturarea consecințelor negative ale faptei ilicite nu s-ar putea produce indiferent de cuantumul sumelor acordate.

Decesul unei persoane dragi nu poate fi transformat într-o sursă de îmbogățire pentru cei rămași, indiferent de persoana ținută răspunzătoare pentru plată, iar acordarea despăgubirilor nu urmărește schimbarea condițiilor de trai, ci numai complinirea lipsurilor cauzate de producerea ilicitului, respectiv acoperirea prejudiciului moral într-o manieră rezonabilă, iar nu disproporționată. Pe de altă parte, majorarea daunelor morale nu se poate dispuse pentru simplul motiv că acestea ar fi suportate de către societatea de asigurare, care are ca principală activitate acoperirea unor astfel de riscuri. Or, societatea de asigurare este ținută să răspundă pentru ceea ce ar răspunde asiguratul său, care a produs din culpa sa prejudiciul, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Deci, asigurătorul trebuie să acopere un prejudiciu dovedit, iar nu unul inexistent, exagerat sau presupus. În ce privește „urmările dezastruoase” constând în faptul că soția și fiul defunctului au fost nevoiți să se angajeze pentru a se întreține, în condițiile în care, anterior decesului, defunctul era cel care îi întreținea, instanța de apel a apreciat că prestarea unei activități remunerate nu constituie în sine o împrejurare atât de traumatizantă încât să justifice acordarea unor despăgubiri morale suplimentare. În temeiul art. 274 C. proc. civ., admițând apelul, instanța a obligat intimata la plata sumei de 3.240 lei cheltuieli de judecată în apel către apelanta D., conform chitanțelor atașate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți B., C. și D., solicitând, în principal, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța, reținându-se că modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate potrivit art. 312 alin. (2) și (3) coroborat cu art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au arătat următoarele: 1. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, atunci când a interpretat dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 și pe cele ale art. 49 din Ordinul C.S.A.

nr. 11/2007 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, instanța de apel înlătură, de plano, drepturile lui B. și C. de a obține despăgubiri morale pe motiv că aceștia au dat două declarații în forma autentică, la data de 10.12.2008, declarații prin care au arătat că nu mai au nicio pretenție morală, materială sau de altă natură de la autorul accidentului, intimatul-intervenient F., neluând în considerare înscrisurile prin care se precizează că declarațiile notariale în cauză au fost date din milă față de inculpat și pentru a-i ușura situația ca urmare a iminentei condamnări. De asemenea, instanța de apel nu a luat în considerare data la care s-a efectuat transmiterea unor sume de bani către soția defunctului.

Or, dacă se analizează atent documentele depuse, se constată că primele două transferuri, în valoare totală de 2.000 lei, au avut loc în perioada de spitalizare a lui C., iar cel de-al treilea transfer a fost realizat în data de 18.08.2010, a doua zi după decesul lui C., în valoare de 3.500 lei, sume nesemnificative în comparație cu cheltuielile efectuate de orice familie din România pentru astfel de evenimente. Ultimul transfer a avut loc în data de 29.09.2010, în valoare de 1.500 lei. Astfel, banii oferiți de F. au fost cu titlu de ajutor, aproape simbolic, în acele momente grele, aceștia neputând să acopere prejudiciul suferit de-a lungul timpului. Recurenții-reclamanți au susținut că un prejudiciu real adus unei familii în urma decesului unui membru, mai ales când acesta este și singurul susținător moral și financiar, este greu de crezut că poate fi conștientizat și evaluat în doar 3 luni de la tragicul eveniment.

Efectele unei astfel de tragedii pot apărea după un interval mai lung de timp de la momentul decesului, fără ca supraviețuitorii afectați să aibă capacitatea să anticipeze aceasta în starea de șoc de după, stare ce nu dispare nici după luni de zile. Este de notorietate și stabilit prin jurisprudență că suferințele fizice, psihice sau sociale la care sunt supuși urmașii persoanei decedate și care dau dreptul la plata de daune morale nu apar instantaneu, odată cu decesul survenit în urma accidentului, ci pot apărea în timp, ulterior decesului, din cauze ce țin, de exemplu, de greoaia și nedreapta inserție socială a urmașilor persoanei decedate și de eforturile suplimentare pe care aceștia trebuie să le facă pentru a se adapta la noua situație.

Este evident, față de situația de fapt, că toate aceste suferințe au apărut după data semnării declarațiilor în forma autentică de către B. și C., a căror intenție la acel moment a fost de a ajuta familia Porumb, compusa din soț, soție și 2 copii, în sensul de a nu-i priva pe aceștia din urma de prezența paternă, cunoscând profund durerea provocata de lipsa tatălui din sânul familiei. Recurenții-reclamanți au învederat că declarațiile conținând sintagma „nu mai am pretenții de natură materială, morală, etc.” priveau exclusiv momentul respectiv, în legătură cu prejudiciile de până atunci. Nu există nicio referire la renunțarea la astfel de pretenții pentru viitor, cu atât mai mult cu privire la prejudiciile morale apărute după momentul respectiv.

Marea parte a suferințelor familiei, de tipul nefinalizării studiilor superioare de către fiu, marile probleme financiare ale tuturor celor patru supraviețuitori din familie, modul groaznic în care au decurs ultimii ani de viață ai mamei defunctului, culminând cu decesul într-un centru de îngrijire bătrâni, precum și lipsirea tuturor recurenților-reclamanți de nivelul ridicat de viață, confortul și bunăstarea ce urmau a fi asigurate de către defunct, ca urmare a profiturilor ce urma să le înregistreze din afacerile pe care le avea în derulare, sunt prejudicii care au fost resimțite după momentul acelor declarații și afectează întreaga familie rămasă și pe descendenții acestora, pe tot parcursul vieții lor.

Or, au arătat recurenții-reclamanți, această situație trebuia analizată de instanța de apel, lucru pe care nu l-a făcut, fapt care justifică casarea hotărârii atacate, modificarea acesteia nefiind posibilă cât timp este necesară administrarea de probe noi. 2. Hotărârea pronunțată de instanța de apel conține motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). În cauză, instanța de apel motivează cuantumul redus al daunelor morale acordate lui D. și A. relativ, printre altele, la aprecierea „urmărilor dezastruoase” și pe considerentul că prestarea unei activități remunerate nu constituie în sine o împrejurare atât de traumatizanta încât să justifice acordarea unor despăgubiri morale suplimentare.

Or, se remarcă aprecierea jignitoare și ofensatoare la adresa unor oameni deja afectați, făcută cu totul gratuit de către instanța de apel, aspect care demonstrează lipsa de argumente în ce privește cuantumul despăgubirilor morale acordate.

În situația de față trebuia reținut că: B. a fost nevoită să se angajeze în cadrul învățământului primar, specific calificării acesteia, deși de mai bine de 10 ani aceasta era întreținută de către C., și nu pentru că nu avea capacitatea de a presta o activitate remunerată, ci pentru simplul fapt că nivelul ridicat de trai al familiei Golub, până la momentul decesului soțului/tatălui, îi permitea acesteia a se îngriji de familia sa; C., fiul, care împlinise 18 ani cu doar o lună înaintea decesului tatălui său, nu a putut finaliza facultatea, fiind nevoit să se angajeze ca ospătar pentru a-și asigura subzistența, neavând studiile necesare pentru a presta o activitate cel puțin calificată, dacă nu chiar una de nivelul tatălui său, care, fiind absolvent al Academiei de Comerț Exterior din Moscova (recunoscută la nivel internațional), a fost om de afaceri de succes, respectat și apreciat în domeniul său de activitate; A., mama defunctului C., a fost nevoită să-și înmormânteze cel de-al doilea copil, singurul rămas să se îngrijească de ea la acea vârsta înaintată de 87 de ani, iar, ulterior decesului fiului, a ajuns să locuiască în centrul de îngrijire bătrâni Străulești, unde a și murit de inima rea, neavând o locuință proprie; D., proaspăta mămică, până la decesul lui C. locuia cu chirie împreună cu soțul și fetița de numai 6 luni, cheltuială care era acoperită de tatăl ei,

iar brusc a trăit cel mai tragic eveniment al vieții, respectiv pierderea tatălui, principalul susținător, fiind bine cunoscut, în practică, obiceiurile părinților de a le asigura copiilor și nepoților o locuință proprie și venituri suplimentare pentru bunăstarea acestora.

Or, în acest caz instanța de apel are o motivare total contradictorie, prin care, practic, reduce daunele morale acordate lui D. și lui A. Motivul invocat este faptul că angajarea, în vederea obținerii de venituri pentru subzistență, de către B. și C. nu justifică plata de daune morale mai mari pentru D. și A. Pe de altă parte, B. și C. tocmai ce sunt înlăturați prin decizia curții de apel de la dreptul de a primi despăgubiri, pentru faptul că au dat declarații autentice prin care renunțau (doar pentru moment) la orice pretenții față de autorul accidentului, F. În speță, se justifică astfel solicitarea de a nu lega cuantumul despăgubirilor acordate lui D. și A. de acțiunile lui B. și C., consecința fiind aceea a majorării daunelor morale acordate lui D. și A. Recurenții-reclamanți au precizat și că instanța de apel se află în eroare când afirma că „atât timp cât intervenientul forțat este cel care repară prejudiciul, asigurătorul RCA nu mai este ținut să răspundă”.

În susținerea acestei critici vine chiar Legea nr. 136/1995, care permite inculpatului să poată recupera ulterior sumele plătite cu titlu de daune materiale de la societatea de asigurări. 3. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate lui D. și A. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În situația de față, instanța de apel ignoră preambulul motivelor de apel, în care s-a arătat că se solicită daune morale proporționale cu pierderea suferită prin pierderea soțului, tatălui și, respectiv, fiului. Prin înscrisurile depuse la dosar s-a vrut a se demonstra că C. era un om de afaceri de succes, derulând, în toată activitatea sa de comerț exterior, contracte de ordinul milioanelor de dolari S.U.A., fapt ce permitea familiei să ducă o viață cu un nivel ridicat.

Sumele solicitate de către reclamanți reprezintă, astfel, un minim din justa și adevărata valoare a omului C. În speță, instanța de apel omite a lua în calcul aspectul cu privire la vârsta pe care o avea C., la momentul decesului, respectiv 52 de ani, cât și faptul că ar mai fi avut de trăit cel puțin 25-30 de ani, din care cel puțin 10-15 ani în plină activitate economică, în ceea ce privește domeniul petrolului și gazelor naturale, un domeniu binecunoscut de către acesta.

De asemenea, instanța de apel, în stabilirea despăgubirilor privind daunele morale pentru reclamanți, nu ține cont de declarațiile celor doi martori, care au fost chemați tocmai pentru a întări înscrisurile depuse la dosar, și care au precizat că C. a fost un om de afaceri de succes, atât în Republica Moldova, cât și în România; martorul I., cel care se afla în aceeași mașina cu defunctul la momentul accidentului, a precizat faptul că cei doi se întorceau de la o întâlnire de afaceri, unde se finalizase și agrease un „agreement” care urma să se concretizeze cu semnarea unui contract de livrare GPL, în valoare totală de 150.000 dolari S.U.A./an, contract care nu a mai fost semnat deoarece cheia și motorul întregii afaceri, respectiv C., fusese ucis de către F. Dacă se face un simplu calcul matematic raportat la aceste date, se observă că profitul celor două persoane implicate în afacere ar fi fost de cel puțin 10%.

Or, 10% din 150 mil. dolari S.U.A. /an reprezintă câte 7,5 milioane dolari S.U.A. pentru fiecare, respectiv câte 1,5 mii dolari S.U.A. pentru membrii familiei. 4. Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 24 alin. (3) din Normele ce fac parte din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, în ordin este prevăzut în mod expres că „limita de despăgubire se stabilește pentru anul 2008 la un nivel de cel puțin 750.000 euro, echivalent în lei (...)”, sens în care, în cauză, recurenții-reclamanți au respectat în totalitate prevederile legale în vigoare la momentul respectiv, solicitând o sumă peste limita minimă impusă de autoritatea de reglementare în materie. Recurenții-reclamanți au arătat că nu poate exista niciun dubiu cu privire la faptul că această limită este una minimă, întrucât, în Ordinul C.S.A.

nr. 5/2010, aceeași autoritate formulează astfel „limita de despăgubire se stabilește pentru anul 2010 la un nivel de 2.500.000 euro”, fiind evident că aceasta este o limită maximă și nu minimă. Intimata-pârâtă SC E. SA și intimatul-intervenient F. au formulat întâmpinări în cauză, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În recurs nu s-au administrat probe noi. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, prin prisma prevederilor invocate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Printr-un prim motiv de recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 și pe cele ale art. 49 din Ordinul C.S.A.

nr. 11/2007. Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul”.

Conform art. 49 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A.

nr. 11/2007, în raport de care a fost emisă polița de asigurare RCA pentru autoturismul proprietatea intimatului-intervenient, valabilă la data producerii accidentului (31.07.2008), „La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: (…) 2. în caz de deces: a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative; b) cheltuielile de transport al cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea; c) veniturile nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului; d) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România”.

Înalta Curte reține că, în cauză, instanța de apel a constatat, în mod corect, cu referire la pretențiile formulate de reclamanții B. și C. - soția și fiul defunctului C., că asigurătorul (în situația de față intimata-pârâtă SC E. SA) acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare - polița RCA, în cazul existenței unui prejudiciu de care asiguratul este ținut să răspundă față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule. În speță, s-a apreciat că aceste părți nu au produs dovezi în sensul că prejudiciul suferit urmare decesului autorului lor nu a fost reparat, ci, din contră, la dosar se regăsesc declarații ale recurenților-reclamanți în cauză din care rezultă că acești succesorii au înțeles în mod expres să renunțe la orice pretenție morală, materială sau de altă natură față de F., autorul accidentului intervenit la 31.07.2008.

Prin prezentul recurs, recurenții-reclamanți contestă efectele produse de cele două declarații autentice, date la 10.12.2008, în cursul soluționării cauzei penale, cât privește pe inculpatul F., astfel cum acestea au fost reținute de instanța de apel, și susțin că actele juridice invocate nu au fost analizate prin coroborare cu declarațiile martorilor audiați în instanță. În plus, aceștia arată că instanța de control judiciar nu s-a raportat la situația de fapt existentă, în sensul că nu a luat în considerare momentul la care s-au făcut unele plăți de către intimatul-intervenient.

Înalta Curte constată că declarațiile la care se face trimitere reprezintă înscrisuri autentice față de care nu s-a invocat și nu s-a probat niciun motiv de nulitate de natură a înlătura opțiunea consemnată în cuprinsul acestora, exprimată neechivoc de reclamanții B. și C. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, în speță, instanța de apel a dat eficiență voinței juridice a celor doi recurenți-reclamanți, constatând în mod corect că aceștia au arătat în mod expres că nu mai au nicio pretenție morală, materială sau de altă natură față de intimatul-intervenient în urma accidentului de circulație din 31.07.2008.

Mai reține și faptul că aceste declarații autentice au produs efecte juridice chiar de la momentul soluționării laturii penale a evenimentului soldat cu decesul lui C. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a analizat în concret, cu respectarea criteriilor legale, cauza și scopul care au stat la baza întocmirii celor două declarații, iar o reapreciere a celor două elemente în faza procesuală pendinte prin raportare la alte chestiuni de fapt excede căii de atac a recursului. Drept consecință, având în vedere abrogarea expresă a dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin art. I pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000, articol care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, Înalta Curte nu va mai proceda la analiza criticilor recurenților-reclamanți în legătură cu înlăturarea declarațiilor martorilor și înscrisurilor ce dovedeau un alt moment al plăților efectuate de intimatul-intervenient, care, conform opiniei acestora, justificau reținerea unei alte situații de fapt. Cât privește modalitatea în care instanța de apel s-a raportat la prevederile art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, Înalta Curte reține că norma juridică în cauză face trimitere la documentele justificative necesare pentru stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane [pct. 2 lit. a) și b), pentru daunele materiale suferite].

Aceeași normă stipulează că „la stabilirea despăgubirilor” se au în vedere, pentru daunele morale, legislația și jurisprudența din România [pct. 2 lit. d)]. În speță, potrivit situației de fapt astfel dovedite și reținute, instanța de apel a constatat că nu s-au făcut alte probe (cu excepția celor pentru suma de 2.821,48 lei) pentru daunele materiale solicitate, în cuantum de 10.000 euro, deși această obligație revenea recurenților-reclamanți, în temeiul art. 49 pct. 2 lit. a) și b) din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007. Or, sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate dispozițiile legale invocate. Totodată, Înalta Curte reține că, pentru determinarea cuantumului daunelor morale acordate, instanța de apel s-a raportat în mod legal la criteriile instituite de legislația specială, fără ca prin aceasta să se încalce normele legale incidente în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, pentru a fi necesar a dispune potrivit prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Prin acest motiv de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că decizia atacată conține motive contradictorii. Or, această critică este nefondată. În concret, recurenții-reclamanți sunt nemulțumiți de argumentele jignitoare, în opinia acestora, folosite de instanța de apel în ceea ce privește stabilirea cuantumului redus al daunelor morale acordate pentru D. și A. și invocă faptul că judecătorii ce au pronunțat decizia recurată nu au ținut seama de anumite elemente de fapt, în sensul că nu le-au dat eficiența corespunzătoare.

Mai susțin că instanța de apel se află în eroare atunci când reține că în situația în care intervenientul forțat este cel care repară prejudiciul, asiguratorul RCA nu mai este ținut să răspundă. Înalta Curte reține că, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricini. Conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea constituind pentru acestea o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

În speță, Înalta Curte constată că nu se poate vorbi de o motivare contradictorie a hotărârii judecătorești atacate, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care să echivaleze cu aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, faptul că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate că prestarea unei activități remunerate nu constituie în sine o împrejurare atât de traumatizantă încât să justifice acordarea unor despăgubiri morale suplimentare nu poate fi calificată drept „motivare contradictorie”.

Această prezumție simplă, rezultat al raționamentului bazat pe cunoașterea probelor și existența prejudiciului (faptul generator de drepturi), a fost utilizată de instanța de apel în contextul mai larg al examinării criteriilor folosite pentru cuantificarea daunelor morale cuvenite, în acord cu legislația aplicabilă și cu jurisprudența în materie din România, în susținerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței de judecată pentru acordarea unor despăgubiri mai mici decât cele solicitate de recurenții-reclamanți. Înalta Curte mai reține că, subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat aplicarea greșită a legii.

Or, această critică urmează a fi analizată prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în acord cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. În acest context, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut că societatea de asigurare este ținută să răspundă doar în limita prejudiciului dovedit de care răspunde asiguratul său, în condițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995. 3. Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut și că instanța de apel nu a avut în vedere anumite criterii atunci când a stabilit valoarea daunelor morale acordate lui D. și A., respectiv vârsta defunctului C., profesia acestuia, de natură a face probabilă realizarea unor venituri foarte mari anterior momentului accidentului, calitatea autorului reclamanților de om de afaceri de succes.

Au învederat, totodată, că instanța de apel nu a ținut cont de declarația martorilor audiați. Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au arătat, în concret, care erau veniturile posibil realizabile de către defunctul C. înainte de data decesului, sens în care noile aspecte învederate prin cererea de recurs sunt formulate omisso medio.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că instanța de apel, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, a avut în vedere o serie de criterii generate de legislație ori jurisprudență, între care starea familială, realitățile economice și sociale prezente, relația de rudenie dintre reclamanți și defunct, criterii care, implicit, acoperă și pe cele indicate de părțile reclamante, fiind astfel respectate dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1996 și ale art. 49 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 11/2007. Drept consecință, din acest punct de vedere nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. 4. Recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 24 alin. (3) din Normele ce fac parte din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007. În cauză, Înalta Curte constată că norma juridică menționată, care prevede că „Pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește pentru anul 2008 la un nivel de cel puțin 750.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României”, nu a fost invocată în considerentele deciziei recurate, astfel încât argumentele folosite în aplicarea acesteia să poată fi, eventual, cenzurate prin recursul declarat.

Or, în condițiile în care instanța de apel nu și-a bazat hotărârea pronunțată pe această dispoziție legală, orice critică formulată sub acest aspect excede analizei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecință, pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți D., C. și B. împotriva deciziei civile nr. 386 din 2 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți D., C. și B. împotriva deciziei civile nr. 386 din 2 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2016.