ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 732/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Constată că prin sentința civilă nr. 316 din 14 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Brașov, a fost respinsă excepția prematurității promovării prezentei acțiuni. A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cererile formulate de reclamanții P.D., P.I., P.C. și G.G., cu domiciliul ales la Cabinet Avocat P.G.B., Bacău, jud. Bacău, în contradictoriu cu pârâtul SC A.Ț.A. SA, cu sediul în București, sector 1, și cu intervenientul forțat N.G., domiciliat în Brașov, având ca obiect despăgubirile pentru prejudiciul moral și despăgubirile cu caracter periodic solicitate de reclamanta P.I., pentru perioada anterioară datei de 29 iunie 2009 și pe cale de consecință au fost respinse aceste pretenții.

A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile având ca obiect despăgubirile cu caracter periodic, reprezentând diferența dintre salariul defunctului și pensia de urmaș obținută de reclamata P.I., de la data de 29 iunie 2009 până în prezent și în continuare, pe toată durata vieții reclamantei. A fost respinsă cererea reclamantei P.I. formulată în contradictoriu cu pârâta SC A.Ț.A. SA având ca obiect despăgubirile cu caracter periodic, reprezentând diferența dintre salariul defunctului și pensia de urmaș obținută de reclamată, de la data de 29 iunie 2009 până în prezent și în continuare, pe toată durata vieții reclamantei, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea de intervenție forțată formulată în contradictoriu cu intervenientul N.G.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut următoarele: Procedura concilierii a fost urmată de reclamanți, motiv pentru care instanța a respins excepția prematurității acțiunii. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a reținut următoarele: Fapta ilicită, cauzatoare a prejudiciilor ce se cer a fi reparate în prezenta cauză, a avut loc la data de 19 noiembrie 2007. Aceasta a constat în producerea unui accident rutier din vina intervenientului N.G. și care a avut drept consecințe decesul lui P.C. și accidentarea reclamantului G.G. În accident a mai fost implicat un autoturism, condus de C.G., însă în sarcina acestuia nu a fost reținută nici o culpă în etapa urmăririi penale, iar în procesul penal acesta a avut calitatea de martor.

În procesul penal reclamanții nu s-au constituit părți civile. Conform prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data producerii accidentului, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Reclamanții au cunoscut paguba și persoana răspunzătoare de la data producerii accidentului, 19 noiembrie 2007. La acea dată exista incertitudine asupra existenței culpei exclusive a intervenientului, existând posibilitatea unei culpe comune a acestuia cu numitul C.G., conducătorul celuilalt autoturism implicat în accident.

Prin raportul de expertiză depus la dosarul de urmărire penală la data de 24 martie 2008 s-a stabilit culpa exclusivă a intervenientului, iar rezoluția de începere a urmăririi penale, confirmată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov la data de 2 aprilie 2008, îl vizează doar pe intervenientul N.G. În declarația dată în fața organelor de poliție la data de 21 octombrie 2008, reclamanta P.I. a arătat că a aflat numele conducătorului autoturismului în persoana numitului N.G., arătând că nu formulează plângere penală împotriva acestuia și că în cadrul procesului penal va fi reprezentată de fii săi P.D. și P.C. Reclamantul G.G. a declarat în fața organelor de poliție, la data de 7 octombrie 2008, că nu are pretenții de la N.G.

Ca atare,instanța de fond a reținut că aceste declarații atestă faptul că la datele indicate reclamanții cunoșteau atât autorul faptei ilicite cât și prejudiciul produs de acesta și, potrivit prevederilor legale mai sus citate, termenul de prescripție pentru repararea prejudiciului curge de la 7 octombrie 2008 pentru reclamantul G.G. și respectiv de la 21 octombrie 2008 pentru ceilalți reclamanți (deoarece la aceste date se cunoștea atât prejudiciul, cât și persoana care răspunde de producerea acestuia). Cheltuielile de pomenire efectuate la un an după înmormântare și apoi anual, menționate de martorii audiați, nu au fost solicitate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, astfel că acestea nu au mai fost analizate de instanță.

Instanța de fond a mai reținut că, potrivit art. 3 din actul normativ mai sus evocat, termenul de prescripție fiind de 3 ani acesta s-a împlinit în luna octombrie 2011, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței după împlinirea termenului de prescripție, respectiv la data de 29 iunie 2012. În cauză nu s-a dovedit existența vreunui motiv de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției, astfel că pentru pretențiile reclamanților având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciile morale și cele privind acordarea de despăgubiri pentru cheltuielile făcute cu înmormântarea lui P.C., instanța de fons a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii acestora, în conformitate cu prevederile art. 1 din Decretul 167/1958 conform cărora:„Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.” În ceea ce privește cererea reclamantei P.I.

de obligare a pârâtei SC A.T.A. SA la plata sumei de 1700 lei/lună de la data decesului până în prezent și în continuare pe toată durata vieții reclamantei,( sumă ce reprezintă diferența dintre salariul pe care îl obținea defunctul și suma pe care o obține reclamanta cu titlu de pensie de urmaș), instanța de fond a reținut incidența prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958 conform cărora, în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită. Ca atare,instanța de fond a reținut că pensia de urmaș a fost stabilită prin Decizia nr. 266389 din 21 martie 2008 și că de la data emiterii acestei decizii, începe să curgă termenul de prescripție pentru fiecare prestație lunară solicitată.

Cum acțiunea a fost înregistrată la data de 29 iunie 2012, s-a reținut că pentru pretențiile periodice anterioare datei de 29 iunie 2009 este incidentă excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii acestor pretenții, iar în ce privește situația pretențiilor periodice pretinse ulterior datei de 29 iunie 2009 până în prezent și în continuare, pe toată durata vieții reclamantei, instanța de fond a respins această excepție pentru următoarele aspecte: Accidentul, care a determinat decesul soțului reclamantei, a fost produs din culpa intervenientului N.G., autoturismul condus de acesta având polița de asigurare de răspundere civilă obligatorie la societatea pârâtă.

Cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 998 și 999 C. civ., Legea nr. 136/1995 și Ordinul C.S.A.

nr. 113133/2006 și a fost îndreptată, în principal, împotriva pârâtei - societate de asigurare.Conform art. 51 din Ordinul nr. 113133/2006 la stabilirea despăgubirilor pe baza convenției dintre asigurați, persoanele prejudiciate și asigurători, în cazul decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative; b) cheltuielile de transport al cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea; c) veniturile nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului; d) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Față de aceste prevederi, invocate prin cererea de chemare în judecată, instanța de fond a reținut că pârâta SC A.T.A. SA, în calitate de societate de asigurări, care răspunde în baza poliței de asigurare civilă obligatorie, nu poate fi obligată la plata acestor despăgubiri, motiv pentru care a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă. Autorul faptei ilicite, N.G., a fost chemat în judecată în calitate de intervenient forțat, fără a fi indicată forma intervenției și fără a fi motivată în fapt și în drept această cerere. Conform prevederilor art. 57 alin. (1) C. proc. civ., oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul, iar art. 58 C. proc.

civ. prevede că cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă. Intervenientul forțat N.G. nu poate să pretindă aceleași drepturi ca și reclamanții, motiv pentru care cererea de intervenție întemeiată pe prevederile art. 57 - 59 C. proc. civ. nu poate fi primită. Instanța de fond a mai reținut că o altă formă de intervenție forțată este arătarea titularului dreptului, însă această formă este pusă la dispoziția pârâtului, nu a reclamantului, iar în cauză terțul intervenient a fost chemat în judecată de reclamanți. Cea de a treia formă de intervenție forțată este chemarea în garanție, reglementată de prevederile art. 60 - 63 C. proc.

civ. Prin această formă de intervenție nu este posibilă atragerea în proces a unui alt pârât. Intervenientul forțat din prezenta cauză este autorul faptei ilicite care a determinat producerea prejudiciului pretins și în sarcina căruia se poate reține obligația de reparare a acestuia în conformitate cu prevederile art. 998 și 999 C. civ. Reclamanții nu au solicitat obligarea intervenientului la plata de despăgubiri, însă, față de pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată, N.G. putea fi chemat în judecată în calitate de pârât. Cererea de intervenție forțată formulată în prezenta cauză nu are caracter subsidiar cererii de chemare în judecată, astfel că această cerere a fost respinsă de instanța de fond . Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanți P.D.a, P.C., P.I.

și G.G., iar prin Decizia civilă nr. 25 din 3 aprilie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins ca nefondat apelul reclamanților, pentru următoarele considerente: Sentința primei instanțe a fost criticată în esență pentru modul eronat în care prima instanță a admis excepția prescripției acțiunii și respectiv data de la care începe să curgă termenul de prescripție. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data de la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde pentru ea.

Din probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că pe parcursul urmăririi penale, în datele de 7 octombrie 2008 și respectiv 21 octombrie 2008, reclamantul G.G. și reclamanta P.I. au declarat că nu înțeleg să formuleze plângere penală împotriva autorului accidentului, numitul N.G. Culpa exclusivă a intervenientului N.G.

în producerea accidentului a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în dosarul de urmărire penală, în data de 24 martie 2008. În ceea ce îi privește pe cei trei reclamanți, P.I., C. și D., existau elemente suficiente care să îi determine, să cunoască pe autorul faptei ilicite și anume, decesul tatălui lor, urmat de deschiderea unui dosar de cercetare penală, de depunerea lucrării de expertiză judiciară pentru stabilirea dinamicii accidentului, de întocmirea unui dosar penal cu care a fost sesizată instanța de judecată, însă aceștia nu au depus nici un fel de diligențe pentru a se constitui părți civile și a identifica asigurătorul.

În ce privește apărarea potrivit căreia nu au cunoscut asigurătorul sau numele societății de asigurare, instanța de apel a reținut că nu poate fi primită, pentru că reclamanții ( dacă ar fi fost interesați de recuperarea prejudiciului cauzat în termenul legal), cu minime diligențe puteau să obțină datele necesare pentru identificarea asigurătorului. Chiar și în cazul unor evenimente rutiere minore, simple contravenții soldate cu daune materiale, este indicat în procesul verbal de constatare, întocmit de agentul constatator, numele societății de asigurare R.C.A., care intervine pentru răspunderea materială. Or, în speța de față, reține instanța de apel, apărarea reclamanților, potrivit căreia nu au avut acces la dosarul de urmărire penală și că urmărirea penală este secretă, nu poate fi primită, fiind un argument care ține mai degrabă de înlăturarea efectelor prescripției extinctive.

Însuși faptul decesului soțului și respectiv tatălui reclamanților, era un motiv serios, pentru a depune toate diligențele, în vederea aflării datelor necesare pentru promovarea unei astfel de acțiuni. De altfel, dispozițiile legale susmenționate, stipulează tocmai în sensul că termenul de prescripție curge de la data la care păgubitul cunoștea sau „trebuia să se cunoască” atât paguba cât și pe cel ce răspunde de ea. Or, reține instanța de apel,reclamanții au stat în pasivitate timp atât de îndelungat, iar în prezenta cauză invocă cauze legate de elemente exterioare voinței lor, fără a face un minim de dovezi din care să rezulte care sunt demersurile ce au fost întreprinse, în tot acest interval de timp pentru a respecta dispozițiile legale susmenționate.

În aceeași idee, s-a reținut că nu poate fi invocată nici omisiunea citării celor doi fii ai defunctului, de către organele de urmărire penală, atâta timp cât evenimentul decesului a fost cunoscut de aceștia și puteau să intervină în procesul penal, atât în faza de urmărire cât și în faza de judecată. Același raționament este valabil, reține instanța de apel și în ceea ce îi privește pe reclamanții P.I. și G.G., care în plus față de ceilalți doi reclamanți și-au manifestat în mod expres dorința de a nu formula plângere penală cu constituire de parte civilă în dosarul penal. În ceea ce privește ce-a de-a doua critică din apel legată de modul de soluționare al cererii de intervenție, față de modul de soluționare al excepției prescripției dreptului material la acțiune, ce influențează în mod determinant soluționarea capătului principal de cerere, instanța de apel a reținut că instanța de fond a soluționat în mod corect și legal această cerere.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții P.D., P.I., P.C. și G.G., solicitând casarea ei, precum și a sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel se învederează că prin acțiune reclamanții au solicitat obligarea pârâtei SC A.T.A. SA la plata următoarelor sume :20.000 lei reprezentând cheltuieli de înmormântare făcute pentru defunctul P.C.; suma de 60.000 de euro, reprezentând daune morale pentru P.I. și câte 45.000 de euro pentru reclamanții P.D. si P.C., echivalent în lei la data plății efective; suma de 1.700 lei lunar pentru P.I. reprezentând diferența dintre pensia de urmaș pe care aceasta o încasează și salariul pe care-l realiza P.C.

; suma de 65.000 de euro reprezentând daune morale pentru G.G. echivalent în lei la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Recurenții arată că au solicitat aceste sume de la asigurător având ca temei legal dispozițiile art. 998-999 C. civ., precum și dispozițiile Legii nr. 136/1995 și ale Ordinului C.S.A. nr. 113133/2006. Izvorul obligației, susțin aceeași recurenți, este reprezentat de fapta ilicită - infracțiunea de ucidere din culpă/vătămare corporală din culpa, săvârșită la data de 19 noiembrie 2007 de numitul N.G. care, conducând autoturismul, a încercat să efectueze o manevră de depășire necorespunzătoare și a intrat în coliziune cu un tir care circula regulamentar.

Culpa exclusivă a intervenientului N.G. în producerea accidentului a fost stabilită în raportul de expertiză efectuat în dosarul de urmărire penală, la data de 24 martie 2008. Din această perspectivă, recurenții susțin că întrucât dosarul penal avea un caracter secret până la data trimiterii în judecată, iar certitudinea vinovăției este dată doar de hotărârea irevocabilă de condamnare, de la acel moment trebuie calculat termenul de prescripție, întrucât de la acea dată partea a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Ca atare, recurenții susțin că instanța de apel, ca și instanța de fond au făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, În ceea ce îi privește pe reclamanții P.C.

și D., se învederează că aceștia nu au fost părți în procesul penal și nu au fost citați în cadrul acestui proces, motiv pentru se susține că în cazul acestora, termenul de prescripție curge de la data rămânerii definitive a sentinței penale. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs învederate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în ce privește critica legată de greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reține următoarele: Acțiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a unui accident de circulație, are ca obiect valorificarea unui drept de creanță, fiind astfel prescriptibilă extinctiv, motiv pentru care problema de drept ce se impune a fi analizată în prezenta cauză este legată de data de la care începe să curgă termenul de prescripție, raportat la identificarea,( din perspectiva celui vătămat), atât a persoanei vinovate cât și a prejudiciului cauzat.

Cum, t emeiul pretențiilor solicitate de reclamanți îl constituie dispozițiile art. 998 C. civ., sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume: pe de o parte momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Din perspectiva celor expuse, este de reținut că în cauză, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a avut loc la data de 19 noiembrie 2007, când accidentul de circulație produs de N.G. s-a soldat cu decesul numiților P.C. și Z.D. și respectiv cu vătămarea corporală a lui G.G. Este real că în cadrul procesului penal finalizat prin sentința penală nr. 1374 din 28 iunie 2010 a Judecătoriei Brașov, prin care s-a dispus condamnarea numitului N.G. pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, reclamanții din prezenta cauză nu s-au constituit părți civile. Este de observat însă că, în cursul urmăririi penale, respectiv la 7 octombrie 2008, reclamantul G.G. a declarat că nu are pretenții față de autorul accidentului, N.G., iar reclamanta P.I., prin declarația dată la 21 octombrie 2008 a arătat de asemenea că a aflat numele autorului accidentului, N.G., față de care nu a înțeles să formuleze plângere penală.

Astfel, este de reținut că, la datele mai sus arătate, (7 octombrie și respectiv 21 octombrie 2008), reclamanții cunoșteau atât autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu cât și prejudiciul cauzat prin accidentul de circulație produs la 19 noiembrie 2007. Or, acțiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a accidentului de circulație și care are ca obiect valorificarea unui drept de creanță, (supus prescripției extinctive) a fost introdusă de reclamanți doar la 26 iunie 2012. Ca atare, raportat la cele expuse și la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reține că în cazul în care reclamanții nu s-au constituit părți civile în procesul penal,data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu printr-un accident de circulație, soldat cu decesul unor persoane, este momentul la care partea ce pretinde despăgubirile, a cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată și nu data la care, prin hotărâre penală definitivă, a fost stabilit gradul de culpă al autorului accidentului și răspunderea sa penală.

Susținerea recurenților în sensul că termenul de prescripție a început să curgă doar de la data la care, prin hotărâre judecătorească definitivă a fost stabilită vinovăția și răspunderea penală a autorului accidentului de circulație, este nu numai nefondată dar contravine dispozițiilor speciale în materia prescripției extinctive, în condițiile în care existența unui proces penal, nu constituie, potrivit dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un caz de întrerupere a cursului prescripției. Acțiunea în antrenarea răspunderii civile delictuale,în condițiile în care reclamanții nu s-au constituit părți civile în procesul penal, este independentă de derularea procesului penal, câtă vreme existența prejudiciului și persoana făptuitorului au fost cunoscute încă de la momentul producerii accidentului, cu atât mai mult cu cât raportul juridic civil este distinct de cel penal.

Dispozițiile art. 19 C. proc. pen. prevăd că persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune și că judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. Această situație constituie, de altfel, principiul potrivit căruia penalul ține în loc civilul, aplicabil potrivit dispozițiilor legale mai sus evocate doar în situația în care, partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă a intentat un proces civil în termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, situație în care judecata în fața instanței civile urma a fi suspendată până la soluționarea cauzei penale.

Este real că, anumite elemente din raportul penal se impun cu autoritate de lucru judecat în soluționarea raportului juridic al răspunderii civile delictuale și anume existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și, respectiv, a vinovăției acesteia, însă aceasta nu înseamnă că dreptul material la acțiunea civilă este suspendat, până la definitivarea acestor elemente, în condițiile inexistenței unor norme derogatorii în acest sens. Or, față de cele expuse este de reținut că reclamanții puteau solicita antrenarea răspunderii civile delictuale a autorului accidentului soldat cu decesul numiților P.C. și Z.D. și, respectiv, cu vătămarea corporală a lui G.G., în termenul de trei ani,ce a început să curgă de la data la care au cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată, neexistând o dispoziție legală care să întrerupă cursul acestui termen de prescripție.

Cum, acțiunea reclamanților în răspundere civilă delictuală nu a fost introdusă în termenul general de prescripție de 3 ani (ce a început să curgă de la data la care au cunoscut existența prejudiciului și persoana celui care răspunde de ea, respectiv octombrie 2008 împlinindu-se în luna octombrie 2011), ci cu mult după acest termen, respectiv la 26 iunie 2012, este incidentă instituția prescripției extinctive, cum de altfel bine a reținut instanța de apel. Din perspectiva celor expuse, reținând corecta interpretare a dispozițiilor legale sus evocate de către instanța de apel, nefiind incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților urmează a fi respins ca nefondat.

În ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în sumă de 5.900 lei, solicitate de intimata SC A.Ț.A. SA. urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. și a se dispune obligarea recurenților la plata sumei 2.000 lei cheltuieli de judecată reduse, având în vedere următoarele aspecte: Astfel potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ. , judecătorii. au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală. În acest sens C.E.D.O. a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată necesitatea și caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere și alții împotriva României, Raicu împotriva României.

Or, din perspectiva celor expuse și a criteriilor legate de valoarea, dificultatea prezentului litigiu și respectiv de volumul de muncă pe care l-a presupus pregătirea apărării raportat la instituția prescripției extinctive incidentă în cauză, urmează a fi obligați recurenții la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata-pârâtă SC A.Ț.A. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.D., P.I., P.C. și G.G. împotriva Deciziei nr. 25/Ap din 03 aprilie 2013 a Curții de Apel Brașov. secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurenți la 2.000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata-pârâtă SC A.Ț.A. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 martie 2014.