ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 732/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 732/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Constată că prin sentința civilă nr. 316 din 14

decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Brașov, a fost respinsă excepția

prematurității promovării prezentei acțiuni.

A fost admisă

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cererile formulate

de reclamanții P.D., P.I., P.C. și G.G., cu domiciliul ales la Cabinet Avocat P.G.B.,

Bacău, jud. Bacău, în contradictoriu cu pârâtul SC A.Ț.A. SA, cu sediul în

București, sector 1, și cu intervenientul forțat N.G., domiciliat în Brașov,

având ca obiect despăgubirile pentru prejudiciul moral și despăgubirile cu

caracter periodic solicitate de reclamanta P.I., pentru perioada anterioară

datei de 29 iunie 2009 și pe cale de consecință au fost respinse aceste

pretenții.

A fost respinsă

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile având ca

obiect despăgubirile cu caracter periodic, reprezentând diferența dintre

salariul defunctului și pensia de urmaș obținută de reclamata P.I., de la data

de 29 iunie 2009 până în prezent și în continuare, pe toată durata vieții

reclamantei.

A fost respinsă cererea

reclamantei P.I. formulată în contradictoriu cu pârâta SC A.Ț.A. SA având ca

obiect despăgubirile cu caracter periodic, reprezentând diferența dintre

salariul defunctului și pensia de urmaș obținută de reclamată, de la data de 29

iunie 2009 până în prezent și în continuare, pe toată durata vieții

reclamantei, ca neîntemeiată.

A fost respinsă

cererea de intervenție forțată formulată în contradictoriu cu intervenientul N.G.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut următoarele:

Procedura

concilierii a fost urmată de reclamanți, motiv pentru care instanța a respins excepția

prematurității acțiunii.

Cu

privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de

fond a reținut următoarele:

Fapta

ilicită, cauzatoare a prejudiciilor ce se cer a fi reparate în prezenta cauză,

a avut loc la data de 19 noiembrie 2007. Aceasta a constat în producerea unui

accident rutier din vina intervenientului N.G. și care a avut drept consecințe

decesul lui P.C. și accidentarea reclamantului G.G.

În

accident a mai fost implicat un autoturism, condus de C.G., însă în sarcina

acestuia nu a fost reținută nici o culpă în etapa urmăririi penale, iar în

procesul penal acesta a avut calitatea de martor.

În

procesul penal reclamanții nu s-au constituit părți civile.

Conform

prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data producerii

accidentului, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite

prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau

trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Reclamanții

au cunoscut paguba și persoana răspunzătoare de la data producerii

accidentului, 19 noiembrie 2007.

La acea

dată exista incertitudine asupra existenței culpei exclusive a intervenientului,

existând posibilitatea unei culpe comune a acestuia cu numitul C.G.,

conducătorul celuilalt autoturism implicat în accident.

Prin raportul

de expertiză depus la dosarul de urmărire penală la data de 24 martie 2008 s-a

stabilit culpa exclusivă a intervenientului, iar rezoluția de începere a

urmăririi penale, confirmată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov la

data de 2 aprilie 2008, îl vizează doar pe intervenientul N.G.

În

declarația dată în fața organelor de poliție la data de 21 octombrie 2008,

reclamanta P.I. a arătat că a aflat numele conducătorului autoturismului în

persoana numitului N.G., arătând că nu formulează plângere penală împotriva

acestuia și că în cadrul procesului penal va fi reprezentată de fii săi P.D. și

P.C.

Reclamantul

G.G. a declarat în fața organelor de poliție, la data de 7 octombrie 2008, că

nu are pretenții de la N.G.

Ca atare,instanța

de fond a reținut că aceste declarații atestă faptul că la datele indicate

reclamanții cunoșteau atât autorul faptei ilicite cât și prejudiciul produs de acesta

și, potrivit prevederilor legale mai sus citate, termenul de prescripție pentru

repararea prejudiciului curge de la 7 octombrie 2008 pentru reclamantul G.G. și

respectiv de la 21 octombrie 2008 pentru ceilalți reclamanți (deoarece la

aceste date se cunoștea atât prejudiciul, cât și persoana care răspunde de

producerea acestuia).

Cheltuielile

de pomenire efectuate la un an după înmormântare și apoi anual, menționate de

martorii audiați, nu au fost solicitate de reclamanți prin cererea de chemare

în judecată, astfel că acestea nu au mai fost analizate de instanță.

Instanța

de fond a mai reținut că, potrivit art. 3 din actul normativ mai sus evocat,

termenul de prescripție fiind de 3 ani acesta s-a împlinit în luna octombrie

2011, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței după împlinirea

termenului de prescripție, respectiv la data de 29 iunie 2012.

În cauză

nu s-a dovedit existența vreunui motiv de suspendare sau de întrerupere a

cursului prescripției, astfel că pentru pretențiile reclamanților având ca

obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciile morale

și cele privind acordarea de despăgubiri pentru cheltuielile făcute cu

înmormântarea lui P.C., instanța de fons a admis excepția prescripției dreptului

material la acțiune, cu consecința respingerii acestora, în conformitate cu

prevederile art. 1 din Decretul 167/1958 conform cărora:„Dreptul la acțiune,

având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost

exercitat în termenul stabilit în lege.”

În ceea

ce privește cererea reclamantei P.I. de obligare a pârâtei SC A.T.A. SA la

plata sumei de 1700 lei/lună de la data decesului până în prezent și în

continuare pe toată durata vieții reclamantei,( sumă ce reprezintă diferența

dintre salariul pe care îl obținea defunctul și suma pe care o obține

reclamanta cu titlu de pensie de urmaș), instanța de fond a reținut incidența

prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958 conform cărora, în cazul când un

debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la

fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.

Ca atare,instanța

de fond a reținut că pensia de urmaș a fost stabilită prin Decizia nr. 266389

din 21 martie 2008 și că de la data emiterii acestei decizii, începe să curgă

termenul de prescripție pentru fiecare prestație lunară solicitată.

Cum acțiunea

a fost înregistrată la data de 29 iunie 2012, s-a reținut că pentru pretențiile

periodice anterioare datei de 29 iunie 2009 este incidentă excepția

prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii acestor

pretenții, iar în ce privește situația pretențiilor periodice pretinse ulterior

datei de 29 iunie 2009 până în prezent și în continuare, pe toată durata vieții

reclamantei, instanța de fond a respins această excepție pentru următoarele

aspecte:

Accidentul,

care a determinat decesul soțului reclamantei, a fost produs din culpa

intervenientului N.G., autoturismul condus de acesta având polița de asigurare

de răspundere civilă obligatorie la societatea pârâtă.

Cererea a

fost întemeiată pe prevederile art. 998 și 999 C. civ., Legea nr. 136/1995 și

Ordinul C.S.A. nr. 113133/2006 și a fost îndreptată, în principal, împotriva

pârâtei - societate de asigurare.Conform art. 51 din Ordinul nr. 113133/2006 la

stabilirea despăgubirilor pe baza convenției dintre asigurați, persoanele

prejudiciate și asigurători, în cazul decesului unor persoane, se au în vedere

următoarele:

a)

cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum și cele

efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente

justificative;

b)

cheltuielile de transport al cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate

cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la

localitatea în care se face înmormântarea;

c)

veniturile nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada

de la data producerii accidentului și până la data decesului, prevăzute la pct.

1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului;

d)

daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Față de

aceste prevederi, invocate prin cererea de chemare în judecată, instanța de

fond a reținut că pârâta SC A.T.A. SA, în calitate de societate de asigurări,

care răspunde în baza poliței de asigurare civilă obligatorie, nu poate fi

obligată la plata acestor despăgubiri, motiv pentru care a respins cererea

formulată în contradictoriu cu această pârâtă.

Autorul

faptei ilicite, N.G., a fost chemat în judecată în calitate de intervenient

forțat, fără a fi indicată forma intervenției și fără a fi motivată în fapt și

în drept această cerere.

Conform

prevederilor art. 57 alin. (1) C. proc. civ., oricare dintre părți poate să

cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi

ca și reclamantul, iar art. 58 C. proc. civ. prevede că cel chemat în judecată

dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi

opozabilă.

Intervenientul

forțat N.G. nu poate să pretindă aceleași drepturi ca și reclamanții, motiv

pentru care cererea de intervenție întemeiată pe prevederile art. 57 - 59 C.

proc. civ. nu poate fi primită.

Instanța

de fond a mai reținut că o altă formă de intervenție forțată este arătarea

titularului dreptului, însă această formă este pusă la dispoziția pârâtului, nu

a reclamantului, iar în cauză terțul intervenient a fost chemat în judecată de

reclamanți.

Cea de a

treia formă de intervenție forțată este chemarea în garanție, reglementată de

prevederile art. 60 - 63 C. proc. civ. Prin această formă de intervenție nu

este posibilă atragerea în proces a unui alt pârât.

Intervenientul

forțat din prezenta cauză este autorul faptei ilicite care a determinat

producerea prejudiciului pretins și în sarcina căruia se poate reține obligația

de reparare a acestuia în conformitate cu prevederile art. 998 și 999 C. civ.

Reclamanții

nu au solicitat obligarea intervenientului la plata de despăgubiri, însă, față

de pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată, N.G. putea fi

chemat în judecată în calitate de pârât.

Cererea

de intervenție forțată formulată în prezenta cauză nu are caracter subsidiar

cererii de chemare în judecată, astfel că această cerere a fost respinsă de

instanța de fond .

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanți P.D.a, P.C., P.I. și G.G., iar prin Decizia

civilă nr. 25 din 3 aprilie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, a

fost respins ca nefondat apelul reclamanților, pentru următoarele considerente:

Sentința primei

instanțe a fost criticată în esență pentru modul eronat în care prima instanță

a admis excepția prescripției acțiunii și respectiv data de la care începe să

curgă termenul de prescripție.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, repararea pagubei pricinuită

prin fapta ilicită, începe să curgă de la data de la care păgubitul a cunoscut

sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde pentru ea.

Din probele

administrate în cauză, instanța de apel a reținut că pe parcursul urmăririi

penale, în datele de 7 octombrie 2008 și respectiv 21 octombrie 2008,

reclamantul G.G. și reclamanta P.I. au declarat că nu înțeleg să formuleze

plângere penală împotriva autorului accidentului, numitul N.G.

Culpa exclusivă a

intervenientului N.G. în producerea accidentului a fost stabilită prin raportul

de expertiză efectuat în dosarul de urmărire penală, în data de 24 martie 2008.

În ceea ce îi

privește pe cei trei reclamanți, P.I., C. și D., existau elemente suficiente

care să îi determine, să cunoască pe autorul faptei ilicite și anume, decesul

tatălui lor, urmat de deschiderea unui dosar de cercetare penală, de depunerea

lucrării de expertiză judiciară pentru stabilirea dinamicii accidentului, de

întocmirea unui dosar penal cu care a fost sesizată instanța de judecată, însă

aceștia nu au depus nici un fel de diligențe pentru a se constitui părți civile

și a identifica asigurătorul.

În ce privește apărarea

potrivit căreia nu au cunoscut asigurătorul sau numele societății de asigurare,

instanța de apel a reținut că nu poate fi primită, pentru că reclamanții ( dacă

ar fi fost interesați de recuperarea prejudiciului cauzat în termenul legal),

cu minime diligențe puteau să obțină datele necesare pentru identificarea

asigurătorului. Chiar și în cazul unor evenimente rutiere minore, simple

contravenții soldate cu daune materiale, este indicat în procesul verbal de

constatare, întocmit de agentul constatator, numele societății de asigurare

R.C.A., care intervine pentru răspunderea materială.

Or, în speța de față,

reține instanța de apel, apărarea reclamanților, potrivit căreia nu au avut

acces la dosarul de urmărire penală și că urmărirea penală este secretă, nu

poate fi primită, fiind un argument care ține mai degrabă de înlăturarea

efectelor prescripției extinctive. Însuși faptul decesului soțului și respectiv

tatălui reclamanților, era un motiv serios, pentru a depune toate diligențele,

în vederea aflării datelor necesare pentru promovarea unei astfel de acțiuni.

De altfel,

dispozițiile legale susmenționate, stipulează tocmai în sensul că termenul de

prescripție curge de la data la care păgubitul cunoștea sau „trebuia să se cunoască”

atât paguba cât și pe cel ce răspunde de ea.

Or, reține instanța

de apel,reclamanții au stat în pasivitate timp atât de îndelungat, iar în

prezenta cauză invocă cauze legate de elemente exterioare voinței lor, fără a

face un minim de dovezi din care să rezulte care sunt demersurile ce au fost întreprinse,

în tot acest interval de timp pentru a respecta dispozițiile legale

susmenționate.

În aceeași idee, s-a

reținut că nu poate fi invocată nici omisiunea citării celor doi fii ai

defunctului, de către organele de urmărire penală, atâta timp cât evenimentul decesului

a fost cunoscut de aceștia și puteau să intervină în procesul penal, atât în

faza de urmărire cât și în faza de judecată.

Același raționament

este valabil, reține instanța de apel și în ceea ce îi privește pe reclamanții P.I.

și G.G., care în plus față de ceilalți doi reclamanți și-au manifestat în mod

expres dorința de a nu formula plângere penală cu constituire de parte civilă

în dosarul penal.

În ceea ce privește

ce-a de-a doua critică din apel legată de modul de soluționare al cererii de

intervenție, față de modul de soluționare al excepției prescripției dreptului

material la acțiune, ce influențează în mod determinant soluționarea capătului

principal de cerere, instanța de apel a reținut că instanța de fond a soluționat

în mod corect și legal această cerere.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții P.D., P.I., P.C. și G.G., solicitând

casarea ei, precum și a sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de fond.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel se învederează

că prin acțiune reclamanții au solicitat obligarea pârâtei SC A.T.A. SA la

plata următoarelor sume :20.000 lei reprezentând cheltuieli de înmormântare

făcute pentru defunctul P.C.; suma de 60.000 de euro, reprezentând daune morale

pentru P.I. și câte 45.000 de euro pentru reclamanții P.D. si P.C., echivalent

în lei la data plății efective; suma de 1.700 lei lunar pentru P.I.

reprezentând diferența dintre pensia de urmaș pe care aceasta o încasează și

salariul pe care-l realiza P.C. ; suma de 65.000 de euro reprezentând daune

morale pentru G.G. echivalent în lei la data plății efective, precum și obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții

arată că au solicitat aceste sume de la asigurător având ca temei legal dispozițiile

art. 998-999 C. civ., precum și dispozițiile Legii nr. 136/1995 și ale

Ordinului C.S.A. nr. 113133/2006.

Izvorul

obligației, susțin aceeași recurenți, este reprezentat de fapta ilicită -

infracțiunea de ucidere din culpă/vătămare corporală din culpa, săvârșită la

data de 19 noiembrie 2007 de numitul N.G. care, conducând autoturismul, a

încercat să efectueze o manevră de depășire necorespunzătoare și a intrat în

coliziune cu un tir care circula regulamentar.

Culpa

exclusivă a intervenientului N.G. în producerea accidentului a fost stabilită

în raportul de expertiză efectuat în dosarul de urmărire penală, la data de 24 martie

2008.

Din

această perspectivă, recurenții susțin că întrucât dosarul penal avea un caracter

secret până la data trimiterii în judecată, iar certitudinea vinovăției este

dată doar de hotărârea irevocabilă de condamnare, de la acel moment trebuie

calculat termenul de prescripție, întrucât de la acea dată partea a cunoscut

sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca

atare, recurenții susțin că instanța de apel, ca și instanța de fond au făcut o

greșită interpretare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

În

ceea ce îi privește pe reclamanții P.C. și D., se învederează că aceștia nu au

fost părți în procesul penal și nu au fost citați în cadrul acestui proces,

motiv pentru se susține că în cazul acestora, termenul de prescripție curge de

la data rămânerii definitive a sentinței penale.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs învederate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ce privește critica legată de greșita interpretare

și aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, Înalta

Curte reține următoarele:

Acțiunea

prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca

urmare a unui accident de circulație, are ca obiect valorificarea unui drept de

creanță, fiind astfel prescriptibilă extinctiv, motiv pentru care problema de drept

ce se impune a fi analizată în prezenta cauză este legată de data

de la

care începe să curgă termenul de prescripție, raportat la identificarea,( din

perspectiva celui vătămat), atât a persoanei vinovate cât și a prejudiciului cauzat.

Cum, t

emeiul pretențiilor

solicitate de reclamanți îl constituie dispozițiile art. 998 C. civ., sunt

incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd

că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată prin fapta

ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să

cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă

specială de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează

prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe

să curgă și anume: pe de o parte momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a

celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la

care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Din perspectiva celor

expuse, este de reținut că în cauză, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a

avut loc la data de 19 noiembrie 2007, când accidentul de circulație produs de N.G.

s-a soldat cu decesul numiților P.C. și Z.D. și respectiv cu vătămarea corporală

a lui G.G.

Este real că în cadrul

procesului penal finalizat prin sentința penală nr. 1374 din 28 iunie 2010 a

Judecătoriei Brașov, prin care s-a dispus condamnarea numitului N.G. pentru

săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, reclamanții din prezenta cauză nu

s-au constituit părți civile.

Este de observat însă

că, în cursul urmăririi penale, respectiv la 7 octombrie 2008, reclamantul G.G.

a declarat că nu are pretenții față de autorul accidentului, N.G., iar

reclamanta P.I., prin declarația dată la 21 octombrie 2008 a arătat de asemenea

că a aflat numele autorului accidentului, N.G., față de care nu a înțeles să

formuleze plângere penală.

Astfel, este de

reținut că, la datele mai sus arătate, (7 octombrie și respectiv 21 octombrie

2008), reclamanții cunoșteau atât autorul faptei ilicite cauzatoare de

prejudiciu cât și prejudiciul cauzat prin accidentul de circulație produs la 19

noiembrie 2007.

Or, acțiunea

prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca

urmare a accidentului de circulație și care are ca obiect valorificarea unui

drept de creanță, (supus prescripției extinctive) a fost introdusă de reclamanți

doar la 26 iunie 2012.

Ca atare,

raportat la cele expuse și la dispozițiile art.

8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

Înalta Curte reține că

în cazul în care reclamanții nu s-au constituit părți civile în procesul

penal,data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului

material la acțiune în stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta

unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu printr-un accident de

circulație, soldat cu decesul unor persoane, este momentul la care partea

ce pretinde despăgubirile, a cunoscut despre existența prejudiciului și

persoana vinovată și nu data la care, prin hotărâre penală definitivă, a fost

stabilit gradul de culpă al autorului accidentului și răspunderea sa penală.

Susținerea

recurenților în sensul că termenul de prescripție a început să curgă doar de la

data la care, prin hotărâre judecătorească definitivă a fost stabilită vinovăția

și răspunderea penală a autorului accidentului de circulație, este nu numai nefondată

dar

contravine dispozițiilor speciale în materia prescripției

extinctive, în condițiile în care existența unui proces penal, nu constituie,

potrivit dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un caz de întrerupere

a cursului prescripției.

Acțiunea

în antrenarea răspunderii civile delictuale,în condițiile în care reclamanții

nu s-au constituit părți civile în procesul penal, este independentă de

derularea procesului penal, câtă vreme existența prejudiciului și persoana

făptuitorului au fost cunoscute încă de la momentul producerii accidentului, cu

atât mai mult cu cât raportul juridic civil este distinct de cel penal.

Dispozițiile

art. 19 C. proc. pen. prevăd că persoana vătămată care nu s-a constituit parte

civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru

repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune și

că judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă

a cauzei penale.

Această

situație constituie, de altfel, principiul potrivit căruia penalul ține în loc

civilul, aplicabil potrivit dispozițiilor legale mai sus evocate doar în

situația în care, partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă a

intentat un proces civil în termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, situație în care judecata în fața instanței civile urma

a fi suspendată până la soluționarea cauzei penale.

Este real

că, anumite elemente din raportul penal se impun cu autoritate de lucru judecat

în soluționarea raportului juridic al răspunderii civile delictuale și anume existența

faptei, a persoanei care a săvârșit-o și, respectiv, a vinovăției acesteia,

însă aceasta nu înseamnă că dreptul material la acțiunea civilă este suspendat,

până la definitivarea acestor elemente, în condițiile inexistenței unor norme

derogatorii în acest sens.

Or, față

de cele expuse este de reținut că reclamanții puteau solicita antrenarea răspunderii

civile delictuale a autorului accidentului soldat cu decesul

numiților P.C. și Z.D.

și, respectiv, cu vătămarea corporală a lui G.G.,

în

termenul de trei ani,ce a început să curgă de la data la care au cunoscut

despre existența prejudiciului și persoana vinovată, neexistând o dispoziție

legală care să întrerupă cursul acestui termen de prescripție.

Cum, acțiunea

reclamanților în răspundere civilă delictuală nu a fost introdusă în termenul general

de prescripție de 3 ani (ce a început să curgă de la data la care au cunoscut

existența prejudiciului și persoana

celui care răspunde de ea, respectiv

octombrie 2008 împlinindu-se în luna octombrie 2011),

ci cu

mult după acest termen, respectiv la 26 iunie 2012, este incidentă instituția prescripției

extinctive, cum de altfel bine a reținut instanța de apel.

Din

perspectiva celor expuse, reținând corecta interpretare a dispozițiilor legale

sus evocate de către instanța de apel, nefiind incident motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților

urmează a fi respins ca nefondat.

În ce

privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în sumă de 5.900 lei,

solicitate de intimata

SC

A.Ț.A. SA. urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C.

proc. civ. și a se dispune obligarea recurenților la plata sumei 2.000 lei

cheltuieli de judecată reduse, având în vedere următoarele aspecte:

Astfel

potrivit

art.

274 alin. (3) C. proc. civ.

, judecătorii.

au dreptul să

mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în

tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt

nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită

de avocat.

Dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ. au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a

dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a

unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea

litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Prin

reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a

pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și

nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci

doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie

suportat de partea care se află în culpă procesuală.

În acest sens C.E.D.O.

a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea

unor cheltuieli decât în măsura în care se constată necesitatea și caracterul

lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României,

Stere și alții împotriva României, Raicu împotriva României.

Or, din perspectiva

celor expuse și a criteriilor legate de valoarea, dificultatea prezentului litigiu

și respectiv de volumul de muncă pe care l-a presupus pregătirea apărării

raportat la instituția prescripției extinctive incidentă în cauză, urmează a fi

obligați recurenții la plata sumei de 2.000 lei

cheltuieli de judecată, reduse conform

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata-pârâtă SC A.Ț.A. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții P.D., P.I., P.C. și G.G. împotriva Deciziei

nr. 25/Ap din 03 aprilie 2013 a Curții de Apel Brașov. secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurenți

la 2.000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., către intimata-pârâtă SC A.Ț.A. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 04 martie 2014.