ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 436/2014

Asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 84 din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Bacău a respins excepția tardivității introducerii contestației. A respins, ca nefondată, contestația formulată de B.N. în contradictoriu cu intimata Casa Județeană de Pensii Bacău, prin care a solicitat anularea deciziilor din 26 februarie 2010 și din 05 iunie 2010, emise de intimată și redobândirea sumei reținută, nelegal. Soluția pronunțată de tribunal a fost menținută de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, care, prin decizia nr. 47 din 16 ianuarie 2012 a respins, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul B.N. împotriva sentinței civile nr. 84 din 19 ianuarie 2011 a Tribunalului Bacău.

Pentru a decide astfel, în esență, instanța de recurs a reținut că emiterea celor două decizii contestate prin care s-a stabilit inițial pensia contestatorului și, apoi, debitul sunt consecința unei erori în stabilirea și plata drepturilor de pensie, întemeiată pe reținerea greșită a codul numeric personal, al soției contestatorului, deși trebuia avut în vedere, evident, codul numeric personal al contestatorului. Această eroare comisă de intimată a condus la stabilirea, prin decizia emisă inițial, a unor drepturi de pensie necorespunzătoare situației juridice a contestatorului, avându-se în vedere datele personale ale soției acestuia, deși aceasta nu era îndreptățită la pensie. Drepturile astfel stabilite (punctajul și cuantumul pensiei) erau superioare celor cuvenite contestatorului, rezultând o diferență de 6.306 RON, aferentă perioadei de prescripție prevăzută de art. 187 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, în forma în vigoare la data emiterii deciziei.

Constatând că a comis erori în stabilirea dreptului la pensie, în mod legal, intimata a procedat la revizuirea drepturilor stabilite, potrivit dispozițiilor art. 89 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, iar pentru debitul constatat a emis dispoziția din 26 februarie 2010 pentru suma încasată necuvenit, în conformitate cu prevederile art. 187 alin. (1), (4) teza I din actul normativ sus-menționat. Împotriva deciziei nr. 47 din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, a formulat cerere de revizuire, la data de 21 martie 2012, contestatorul B.N., fără a indica decizia a cărei anulare o solicită, precum și temeiul de drept al cererii de revizuire, reiterând situația de fapt și erorile făcute de intimată, cu privire la stabilirea pensiei.

Cererea de revizuire a primit termen de judecată la data de 13 noiembrie 2012, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Constatând că la termenul stabilit (13 noiembrie 2012) niciuna dintre părți nu s-a înfățișat la strigarea cauzei și nu s-a solicitat în scris judecarea în lipsă, Înalta Curte prin încheierea pronunțată la acel termen a dispus suspendarea judecății cererii de revizuire, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. De la această dată, niciuna dintre părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina, astfel că Înalta Curte, din oficiu, a repus cauza pe rol prin rezoluția de la 09 decembrie 2013, în vederea discutării perimării, acordând termen la data de 11 februarie 2014, pentru când a citat legal părțile.

Înalta Curte constată perimată cererea de revizuire pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”. În accepțiunea textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca o sancțiune aplicată părților, determinată de atitudinea culpabilă a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruință în soluționarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancțiune, cât și de desistare de la judecată.

În definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii și culpa părții sunt două elemente esențiale, sancțiunea procedurală extinzându-și domeniul de aplicare și asupra căilor de atac. Așa fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două condiții, și anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părții, iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puțin un an, în materie civilă. În raport de aceste considerente și având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, interval de timp în care părțile nu au efectuat niciun act de procedură, observând că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte în temeiul art. 252 C. proc.

civ., va constata din oficiu, perimată cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimată cererea de revizuire formulată de revizuentul B.N. împotriva deciziei nr. 47 din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2014.