ÎCCJ, Decizia nr. 12/2016

Accident rutier. Decesul victimei. Acțiune în despăgubiri. Relație de concubinaj. Sfera persoanelor îndreptățite la reparația pecuniară a prejudiciului prin ricoșeu

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

Index alfabetic: despăgubiri morale

victimă prin ricoșeu

familie

C.civ., art. 1391 alin. (2)

Din analiza dispozițiilor art. 1391 alin. (2) Cod civil rezultă că sfera victimelor prin ricoșeu care au dreptul la reparația pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei este largă, fiind alcătuită din ascendenți, descendenți, frați, surori, soțul supraviețuitor, precum și oricare altă persoană care, la rândul ei, poate dovedi existența reală a unui asemenea prejudiciu. În condițiile în care legiuitorul nu distinge ce persoane s-ar include în sintagma "oricărei alte persoane" care ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu, este incident principiul de drept exprimat prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Această regulă sugerează că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare generală a acestuia, fără a face apel la distincții pe care legea nu le prevede, în condițiile în care legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei și nu în sensul neaplicării.

Astfel, având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 12/2016, în interpretarea dispozițiilor art. 1391 alin. (2) Cod civil, precum și interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului conceptului de „viață de familie” cât și înțelesul noțiunii de „membru de familie” astfel cum se desprinde din considerentele Deciziei nr. 215/2020 a Curții Constituționale, în mod eronat s-a apreciat că reclamanta nu este îndrituită la acordarea daunelor morale, câtă vreme circumstanțele factuale au demonstrat că aceasta și victima au conviețuit și că și-au acordat sprijin reciproc, relația dintre aceștia putând fi caracterizată drept „viața de familie” în sensul jurisprudenței evocate, fiind incontestabil prejudiciul afectiv înregistrat în sensul art.1391 alin.(2) din Codul civil.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1085 din 18 mai 2022

I. Circumstanțele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., în contradictoriu cu pârâta I. S.A., au solicitat instanței obligarea pârâtei la plata daunelor morale și materiale în cuantumul indicat mai jos: pentru reclamanta A., partenera de viață a lui J., decedat în accident: 500.000 lei cu titlu de daune morale și 700 lei cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli cu înmormântarea și 1925,59 de lei cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli cu deplasările apărătorului ales în cursul urmăririi penale la organele de poliție și parchet, cu trimiterile poștale, contravaloarea a două rapoarte medico-legale de necropsie și a raportului medico legal privind alcoolemia șoferului autoturismului; pentru reclamanta B., soția lui K., decedat ca urmare a accidentului: 500.000 lei cu titlu de daune morale și 841,86 lei cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli cu deplasările de la domiciliul reclamantei la Spitalul Județean de Urgență Târgu Mureș, cheltuieli cu medicamente, cheltuieli de înmormântare; pentru reclamanta F., fiica numitului K., 500.000 lei cu titlu de daune morale; pentru reclamantul C., fiul numitului K., 500.000 lei cu titlu de daune morale; pentru reclamantul D., fiul numitului K., 500.000 lei cu titlu de daune morale; pentru reclamantul E., fiul numitului K.,500,000 lei cu titlu de daune morale; pentru reclamantul G., rănit în accident 200.000 lei cu titlu de daune morale și 375 lei cu titlu de daune materiale reprezentând câștigul nerealizat pe perioadă de 2 luni de la producerea accidentului; pentru reclamantul H., rănit în accident 200.000 lei cu titlu de daune morale, suma de 6250 lei cu titlu de daune materiale reprezentând câștig nerealizat din venituri salariale pe perioada august - decembrie 2016 și o rentă lunară până la pensionarea sa  pentru limită de vârstă pentru diferența dintre salariul minim pe economie și pensia pentru invaliditate în cuantum de 400 lei.

Prin sentința civilă nr. 286 din 09.07.2020 pronunțată de Tribunalul Cluj-Secția civilă, s-a admis în parte acțiunea civilă și, în consecință:

A fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamanta A. a sumei de 250.000 lei cu titlu de daune morale și a sumei de 1.162 lei cu titlu de daune materiale – cheltuieli de înmormântare și necropsie.

A fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamanta B. a sumei de 300.000 lei cu titlu de daune morale.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei B. de obligare a pârâtei la plata de daune materiale în cuantum de 841,86 lei.

A fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamanții C., D., E. și F. a sumei de 300.000 lei cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamantul G. a sumei de 68.800 lei cu titlu de daune morale.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului G. de obligare a pârâtei la plata de daune materiale în cuantum de 375 lei.

S-a luat act că reclamanții vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin încheierea din 15.10.2020, Tribunalul Cluj a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 286 din 09.07.2020 pronunțată de Tribunalul Cluj formulată de reclamanții C., D., E. și F. și, în consecință, a obligat pârâta la plata către acești reclamanți a sumei de 300.000 lei pentru fiecare, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei decizii au declarat apel, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și pârâta S.C. I. S.A.

Prin decizia civilă nr. 45/A/2021 din 18.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă s-a luat act de renunțarea reclamanților C., D., E. și F. la judecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 286/2020, pronunțată de Tribunalul Cluj.

S-a admis în parte apelul declarat de pârâta S.C. I. S.A împotriva sentinței civile nr. 286/2020, pronunțată de Tribunalul Cluj, schimbată în parte, în sensul că s-a respins acțiunea reclamantei A. împotriva pârâtei.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul G. împotriva aceleiași sentințe.

4.Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 45/A/2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă au formulat recurs pârâta SC I. S.A., precum și reclamanta A.

Recursul declarat de pârâta SC I. S.A.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a solicitat casarea în parte a deciziei recurate si trimiterea spre rejudecare a deciziei recurate, desființarea actelor de executare efectuate în baza deciziei casate cu consecința întoarcerii executării silite susținând următoarele:

Conform dispozițiilor art. 488 pct. 5 C.proc.civ. prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul aplicării greșite a art. 466 C.proc.civ. odată cu respingerea apelului formulat împotriva sentinței nr. 286/2020 vizând diminuarea daunelor morale acordate reclamanților C., D., E., F.; încălcarea art. 14 C.proc.civ., întrucât instanța a întemeiat soluția de respingere a apelului pârâtei împotriva sentinței nr. 286/2020 pe aspecte care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților.

În explicitarea acestui motiv de recurs, arată că instanța de apel nu a pus în discuția părților împrejurarea că decizia de lămurire a dispozitivului nu ar fi fost atacată separat cu apel, reclamanții nu au invocat inadmisibilitatea apelului și respingerea pe acest motiv, raportat la apelul declarat, pârâta arată că a înțeles dispozitivul sentinței nr. 286/2020 înainte ca acesta să fie lămurit, iar faptul că acesta a fost înțeles în mod corect a fost confirmat prin încheierea nr. 217/CC/2020 a fost apelată soluția finală de stabilire a despăgubirii pentru fiecare reclamant în parte în cuantum de 300.000 lei, soluție pronunțată prin sentință, încheierea neavând facultatea de a modifica dispozitivul hotărârii, ci a-l clarifica.

A invocat recurenta în al doilea motiv de recurs întemeiat pe punctul 6 al art. 488 C.proc.civ. că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive străine de natura cauzei, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale și incidența art. 50 pct. 1 lit. f și pct. 2 lit. d NASF 23/2014, cu privire la aplicarea art. 1371 C.civ. în sensul stabilirii procentului de culpă al victimei și imputare a acestuia în despăgubirea stabilită.

Detaliind acest motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea nu este motivată în conformitate cu exigențele impuse de art. 425 lit. b) C.proc.civ., în sensul că instanța nu arată motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtei întemeiate pe art. 50 din NASF 23/2014 cu referire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor prin raportare la practica judiciară. Arată că instanța nu a analizat deloc practica judiciară depusă în apărare și citează cauza Ruiz Torija c. Spaniei care statuează că motivele decisive necesită un răspuns specific și explicit. Cu privire la procentul de culpă reținut în sarcina victimelor J. și K. arată că instanța analizează lapidar, într-o frază de patru rânduri că nu se impune o reevaluare a gradului de culpă, în condițiile în care nu s-a individualizat procentul de culpă în raport de art. 1371 C.proc.civ., aceasta neputând echivala cu o motivare a hotărârii și nu permite un control judiciar.

Al treilea motiv de recurs privește aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 488 pct. 8 C.proc.civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, și anume art. 50 din NASF pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) odată cu stabilirea despăgubirilor morale, precum și art. 1371 alin. 1 C.civ. odată cu stabilirea despăgubirilor morale.

Arată recurenta că, deși instanța de apel reține că potrivit normelor legale în vigoare despăgubirea morală se face în conformitate cu jurisprudența, raportat la art. 50 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din NASF 23/2014, în realitate instanța nu s-a raportat la practica judiciară depusă în apărare și nici nu a înlăturat-o.

Recursul formulat de reclamanta A.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a solicitat casarea în parte a deciziei recurate si trimiterea spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj, în sensul respingerii apelului SC I. față de reclamanta-intimată A. cu finalitatea obligării intimatei-pârâte la plata către reclamantă a despăgubirilor în temeiul art. 1391 alin. (2) C.civ. și art. 50 pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014 și a indicat drept critici următoarele:

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. critică decizia civilă pentru aplicarea greșită a normelor de drept material, și anume prevederile art. 1391 alin. (2) teza a II-a din Codul civil, dar și cele ale art. 50 pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014.

În explicitarea acestui motiv de recurs, arată că încălcarea legii de drept substanțial se identifică prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică (aplicarea unei norme speciale la situații care nu cad sub incidența ei) dar și prin interpretarea și aplicare greșită greșită a textului de lege aplicabil stării de fapt - – art. 309 și art. 382 C.civ. A arătat că în declarația lui L., soția din acte, s-a reținut că soții erau despărțiți în fapt din 1986 și nu a participat la înmormântarea soțului. În schimb, instanța de apel impută reclamantei nerespectarea obligației de fidelitate și de conviețuire a foștilor soți J., în condițiile în care probele din dosar sunt în sensul că aceștia nu mai conviețuiau efectiv de 17 ani în momentul în care a debutat relația de concubinaj dintre reclamantă și victimă. Critică faptul că instanța de apel a extins o obligație legală care nu există în persoana reclamantei la starea de fapt din dosar, aducând acesteia o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea parțială a deciziei recurate.

Cu privire la interpretarea greșită a prevederilor incidente, alin. (2) teza a II-a art. 1391 (2) din Codul civil, arată că în fața instanței de apel nu s-au administrat probe noi, care să vină să combată cele reținute în privința situației personale a reclamantei A., cu toate acestea, prin decizia pronunțată în apel acțiunea acesteia este respinsă.

Mai critică decizia și sub aspectul nelegalității acesteia prin raportare la prevederile art. 50 pct. 2 lit. d din Norma ASF NR. 23/2014, despăgubirile care urmează a fi acordate cu titlu de daune morale trebuind să fie stabilite în principal în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă SC I. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă SC I. SA, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă SC I. SA a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de recurenta-reclamantă și admiterea recursului, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursurile în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și de prevederile art. 488 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum rezultă din datele dosarului, reclamanții au dedus judecății o acțiune în răspundere civilă delictuală, solicitând acordarea daunelor materiale și morale pentru suferințele cauzate de pierderea persoanelor dragi în accidentul rutier ce a avut loc la data de 26 mai 2016.

În ceea ce o privește pe reclamanta A., prima instanță a constatat dreptul acesteia la despăgubire și a obligat pârâta la plata către aceasta a sumei de 250.000 cu titlu de daune morale și a sumei de 1.162 lei cu titlu de daune materiale.

Instanța de apel, analizând apelul pârâtei referitor la despăgubirile acordate recurentei-reclamante, a reținut că aceasta din urmă nu se încadrează în prevederile art. 1391 C.civ., aflându-se, la data producerii accidentului, într-o relație de concubinaj cu defunctul J., și apreciind că această relație, chiar dacă, ipotetic, ar fi de natură să nască o relație de afecțiune, contravine obligației de fidelitate, iar acordarea de compensații morale reclamantei ar echivala cu legalizarea unei relații dintre o persoană căsătorită și una necăsătorită și o încălcare a art. 309 și art. 382 C.civ.

Drept urmare, a admis apelul formulat de pârâtă, pe acest aspect, și a înlăturat obligația de plată a pârâtei cu privire la această reclamantă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art.488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susținut că soluția instanței de apel este greșită, instanța încălcând normele de drept material incidente în speță, anume prevederile art. 1391 alin. (2) teza a II-a C.civ., prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, dar și prin interpretarea și aplicare greșită a art. 309 și art. 382 C.civ., imputând reclamantei nerespectarea obligației de fidelitate și de conviețuire a foștilor soți, dar și cele ale art. 50 pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014.

Critica astfel formulată este fondată, pentru argumentele ce succed:

Cu privire la situația de fapt, astfel cum a reieșit din probele administrate în fața primei instanțe, și cum a fost reținută de instanța de fond, recurenta-reclamantă, chiar dacă nu a fost soția victimei J., aceasta a fost, în fapt, partenera de viață a acestuia timp de 13 ani (până la data decesului), conviețuind împreună cu defunctul J. Drept urmare, relația îndelungată pe care au avut-o, a fost de natură să nască sentimente de afecțiune între reclamantă și defunct.

În fața instanței de apel nu s-au administrat probe noi, care să combată cele reținute în privința situației personale a reclamantei.

Potrivit art. 1391 alin. (2) C.civ.: "Instanța de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților și surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

Din analiza acestui text de lege rezultă că sfera victimelor prin ricoșeu care au dreptul la reparația pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei este largă, fiind alcătuită din ascendenți, descendenți, frați, surori, soțul supraviețuitor, precum și oricare altă persoană care, la rândul ei, poate dovedi existența reală a unui asemenea prejudiciu. Având în vedere că din textul legal enunțat rezultă că se pot acorda despăgubiri oricărei persoane care "ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu", Înalta Curte apreciază că, în condițiile în care legiuitorul nu distinge ce persoane s-ar include în sintagma "oricărei alte persoane" care ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu, este incident principiul de drept exprimat prin adagiul

ubi lex non distinguit

, nec nos distinguere debemus

, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul și nici instanța nu trebuie să distingă.

Această regulă sugerează că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare generală a acestuia, fără a face apel la distincții pe care legea nu le prevede, în condițiile în care legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei și nu în sensul neaplicării ("

actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat

").

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că recurenta, în susținerea cererii de acordare a daunelor morale, a arătat că a suferit un prejudiciu moral întrucât între victimă și reclamantă a existat o relație de afectivitate, aceștia conviețuind împreună timp de 13 ani, până la decesul victimei, astfel că nu se poate aprecia că reclamanta nu are legitimare procesuală activă.

După cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 12/2016, în interpretarea dispozițiilor art. 1391 alin. (2) din C.proc.civ., situația "prejudiciului prin ricoșeu sau reflectare" are în vedere acel prejudiciu care este suferit de terțe persoane, victime indirecte (rudele și cei apropiați), cauzat acestora de prejudiciul inițial provocat direct și nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate, respectiv oricărei persoane care este legată printr-o relație de interes patrimonial sau nepatrimonial cu victima imediată și care suferă o pierdere economică sau este lezată în sentimentele ei de afecțiune față de respectiva victimă imediată.

Reținând aplicabilitatea în speță a deciziei menționate, prin raportare la art. 1391 alin. (2) C.civ., Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite la despăgubire nefăcând dovada unei legături de rudenie cu victima, iar acordarea unei compensații morale către aceasta ar echivala cu o legalizare a unei relații dintre o persoană căsătorită și una necăsătorită, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 309 și 382 alin. 1 C.civ.

Se cuvine remarcat că definind noțiunea de "familie", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că aceasta nu se limitează exclusiv la relațiile bazate pe căsătorie și poate include și "legături de familie" de facto, precum, spre exemplu, în cazul în care părțile coabitează în afara căsătoriei (Johnston și alții împotriva Irlandei, pct. 56; Van der Heijden împotriva Țărilor de Jos, pct. 50).

Relativ la conceptul de "viață de familie", instanța europeană a arătat că nu trebuie făcută distincție între familia legitimă, care are la bază o căsătorie valabilă, și familia naturală, care este o relație de fapt, dreptul la viață de familie fiind recunoscut fără nicio distincție. În cazul în care este vorba despre o familie de facto, pentru a determina dacă legătura dintre persoane poate fi calificată drept viață de familie, s-a arătat că trebuie să se țină seama de împrejurarea că membrii familiei trăiesc împreună și că au copii (cauza Kroon și alții c. Tările de Jos, hotărârea din 27.10.1994, cauza Keegan c. Marii Britanii, hotărâre din 26.05.1994), aceștia bucurându-se de aceleași drepturi și același tratament ca o familie tradițională.

Aceeași este și interpretarea dată de Curtea Constituțională a României  noțiunii de familie, care, prin decizia nr. 215/2020 publicată în Monitorul Oficial nr. 588 din 06 iulie 2020, a constatat că art. 177 din Codul penal, definind noțiunea de „membru de familie“

,

stabilește în alin. (1) că „Prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc”. În completare, precizările Curții sunt clare: ,,sensul dat de proiect noțiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conținutul său noțiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, și persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, cu condiția conviețuirii, iar soluția este pe deplin justificată în condițiile numărului mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecție penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite”

Curtea Constituțională a României a constatat că prin termenul de

,,

membru de familie” se va înțelege nu numai soțul, ci și persoanele care au stabilit relații care se aseamănă celor dintre soți, în cazul în care aceste persoane conviețuiesc.

Astfel, pentru o interpretare corectă a art. 1391 C.civ., în cazul particular dedus judecății, este necesar ca persoana care solicită acordarea despăgubirilor să dovedească existența prejudiciului indiferent de natura relației dintre persoana care solicită despăgubirile și victimă, aceasta putând fi o relație legitimă sau una de fapt.

Astfel, câtă vreme circumstanțele factuale au demonstrat că reclamanta și vicima J. au conviețuit și că și-au acordat sprijin reciproc, relația dintre aceștia putând fi caracterizată drept „viața de familie” în sensul jurisprudenței anterior evocate, în mod eronat a apreciat instanța de apel că reclamanta nu este îndrituită la acordarea daunelor morale generate de decesul lui J., fiind incontestabil prejudiciul afectiv înregistrat în sensul art.1391 alin.(2) C.civ.

Pe de altă parte, cu referire la reținerea incidenței prevederilor art. 309 și art. 382 C.civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 309 C.civ.: „ (1) Soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral. (2) Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat”, iar art. 382 din același act normativ prevede: „ (1) Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă. (2) Prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit

art. 380

, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului. (3) În cazul prevăzut de

art. 375

, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț.”

Prin reținerea incidenței în speța pendinte a normelor legale mai sus evocate, și apreciind că acestea au fost încălcate, astfel încât reclamanta nu ar putea solicita daune morale pentru suferința pricinuită, instanța de apel a  extins o obligație legală, în mod nepermis, imputându-i reclamantei nerespectarea obligației de fidelitate și de conviețuire a soților J., deși, așa cum a fost reținută situația personală a reclamantei, aceasta nu a fost soția victimei J., ci partenera de viață, în afara căsătoriei.

Or, obligațiile legale astfel reglementate cad în sarcina soților, iar respectarea acestora excede analizei în prezentul litigiu, cele două articolele din Codul civil fiind străine de natura cauzei.

Singurul aspect care trebuie analizat, având în vedere natura cauzei de față, este dacă persoanele care solicită despăgubiri de pe urma decesului victimelor accidentului rutier justifică și dovedesc existența prejudiciului afectiv.

Drept urmare, constatând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 309 și art. 382 C.civ., acestea fiind străine de natura litigiului, precum și o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1391 C.civ., Înalta Curte a admis recursul reclamantei și a trimis spre rejudecare cauza aceleiași instanțe de apel, devenind inutilă în raport de soluția dată (prin prisma argumentelor ilustrate în prezenta decizie) acestui motiv de recurs, analiza celuilalt motiv de recurs formulat (care astfel, va fi avut în vedere de instanța de trimitere).

Dat fiind că, în speță, soluția adoptată de instanța de apel în privința acestei reclamante, s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina instanței de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicațiilor din prezenta decizie de casare cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor de drept material incidente, asupra îndreptățirii reclamantei A. la daune morale și materiale.

În ceea ce privește recursul formulat de pârâta SC I. SA, Înalta Curte constată următoare:

Prin primul motiv de recurs, pârâta a criticat hotărârea instanței de apel  reclamând încălcarea regulilor de procedură, prin aplicarea greșită a art. 443 și art. 14 C.proc.civ., în pronunțarea soluției de respingere a apelului formulat împotriva sentinței nr. 286/2020 vizând diminuarea daunelor morale acordate reclamanților C., D., E. și F.

Critica, astfel cum va fi analizată din perspectiva ipotezei de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., este fondată, după cum urmează:

Prin sentința civilă nr. 286 din 09.07.2020 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acțiunea civilă și, în consecință: a fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamanta A. a sumei de 250.000 lei cu titlu de daune morale și a sumei de 1.162 lei cu titlu de daune materiale – cheltuieli de înmormântare și necropsie; la plata către reclamanta B. a sumei de 300.000 lei cu titlu de daune morale; s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei B. de obligare a pârâtei la plata de daune materiale în cuantum de 841,86 lei; a fost obligată pârâta la plata către reclamanții C., D., E. și F. a sumei de 300.000 lei cu titlu de daune morale; la plata către reclamantul G. a sumei de 68.800 lei cu titlu de daune morale și s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului G. de obligare a pârâtei la plata de daune materiale în cuantum de 375 lei.

Prin încheierea nr. 217/CC din 15.10.2020, Tribunalul Cluj a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 286/2020, formulată de reclamanții  C., D., E. și F. și, în consecință, a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 300.000 lei pentru fiecare, cu titlu de daune morale.

Prin decizia atacată, instanța de apel a reținut că acordarea daunelor morale în favoarea reclamanților C., D., E. și F. s-a făcut prin încheierea nr. 217/CC din 15.10.2020, împotriva căreia pârâta nu a exercitat calea de atac a apelului, și nu prin sentința civilă nr. 286/2020, astfel că nu a analizat critica vizând diminuarea daunelor morale acordate acestor reclamanți, reținând că soluția primei instanțe cu privire la daunele acordate a rămas definitivă, prin neapelare.

Este de menționat că obiectul lămuririi sau al interpretării vizat de dispozițiile art. 443 C.proc.civ. are în vedere clarificarea „obscurității” hotărârii judecătorești, dând astfel posibilitatea executării ei în limitele avute în vedere prin modalitatea de soluționare a litigiului.

Încheierea prin care este soluționată cererea vizând lămurirea dispozitivului sau înlăturarea dispozițiilor potrivnice ale acestuia nu realizează o nouă judecată, ea face corp comun cu prima, căreia vine să-i lămurească înțelesul, întinderea și aplicarea.

Drept urmare, în procedura lămuririi hotărârii nu se reiau dezbaterile asupra fondului cauzei, în vederea pronunțării unei noi hotărâri, discuțiile fiind purtate numai cu privire la chestiunile de formă neclare, întrucât judecătorul nu poate, sub motiv de interpretare să adauge hotărârii inițiale sau să-i modifice sensul.

Aplicând aceste aspecte teoretice la cazul concret dedus judecății, se constată că hotărârea prin care a fost analizat fondul litigiului și prin care au fost stabilite despăgubirile a căror valoare a fost contestată prin cererea de apel de către pârâtă este sentința nr.  286/2020 și nu, cum în mod eronat a reținut curtea de apel, încheierea dată în procedura lămuririi înțelesului, astfel că neexercitarea căii de atac împotriva acestei încheieri nu poate avea relevanță în analizarea apelului pe aspectele ce vizează diminuarea daunelor acordate reclamanților C., D., E. și F.

Astfel, Înalta Curte constată că, prin pronunțarea deciziei atacate, instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a art. 443 C.proc.civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care pârâta invocă încălcarea art. 14 C.proc.civ. se constată și această critică este fondată, reieșind din actele dosarului faptul că instanța de apel nu a pus în discuția părților, în condiții de contradictorialitate, chestiunea referitoare la neapelarea încheierii de lămurire a dispozitivului și presupusele consecințe.

Procedând astfel, instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității părților în procesul civil și dreptul la apărare al pârâtei, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit art. 14 C.proc.civ., „(4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu. (5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.”

Drept urmare, instanța este obligată să respecte și să aplice principiul contradictorialității, cât și a dreptului la apărare, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a stabilit că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (Hotărârea Artico împotriva Italiei).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că este incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., a admis recursul pe acest aspect, a casat decizia atacată și a trimis cauza la instanța de apel pentru analizarea motivele de apel care vizează diminuarea daunelor morale acordate reclamanților C., D., E. și F.

Criticile aduse de pârâtă întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ. cu privire la stabilirea procentului de culpă sunt nefondate și urmează a fi înlăturate, după cum urmează:

Cu referire la motivul de casare întemeiat pe prevederile pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., Înalta Curte reține că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Cu toate acestea, înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, motivarea nu poate, însă, avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere sau critică, motivarea unei hotărâri judecătorești nefiind o chestiune de volum, ci una de conținut, de substanță.

Astfel, instanța de apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate pe baza probelor examinate de prima instanță și poate da o nouă apreciere a probelor aflate în dosar sau poate confirma evaluarea acestora de către prima instanță.

În același sens, Înalta Curte reține că este posibil ca instanța de apel să preia argumentele primei instanțe, sub condiția să confirme aceste argumente, fără ca prin această poziționare a instanței de control să se aducă atingere garanțiilor procesului echitabil, sub aspectul motivării unei hotărâri judecătorești.

Pe de altă parte, faptul că instanța de apel, urmare a evaluării proprii a probelor administrate, ajunge la concluzia primei instanțe, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Aplicând aceste considerente teoretice în speță, Înalta Curte constată că susținerile recurenților-reclamanți relative la nemotivarea deciziei recurate în ceea ce privește stabilirea procentului de culpă a victimei la producerea riscului asigurat, nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect argumentată.

În motivarea acestui motiv de recurs, recurenta-apelantă a susținut că o frază de patru rânduri care nu permite identificarea procentului de culpă reținut în sarcina victimelor și afirmația instanței precum că nu se impune o reevaluare a gradului de culpă în condițiile în care nu s-a individualizat procentul de culpă nu poate echivala cu o motivare a hotărârii.

Sub acest aspect, contrar susținerilor recurentei-apelante, se reține că instanța de apel s-a aplecat asupra criticii privitoare la reținerea procentului de culpă, considerând că nu se impune o reevaluare a acestuia, cu consecința diminuării cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, având în vedere împrejurarea că, din probele administrate în cauză, respectiv expertiza medico-legală, a rezultat că purtarea centurii de siguranță ar fi avut același rezultat în cazul victimelor, și anume - același număr de zile de îngrijiri medicale, în privința reclamantului G., iar, în privința victimei J., vătămările ar fi fost aceleași sau cel puțin comparabile ca intensitate.

În acest context, împrejurarea că recurenta pârâtă nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu incidența unei nemotivări a hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă ca nefondată.

De asemenea, în prezența acestor considerente ale hotărârii din apel nu se dovedește justificată nici critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. privitoare la încălcarea sau greșita aplicare  a art. 1371 alin. 1 C.civ. Se înțelege că formulând această critică, recurenta reclamă neindicarea procentului de culpă al victimelor și modalitatea în care a fost imputat acest procent.

Acest punct de vedere nu poate fi primit, fiind contrazis chiar de norma a cărei greșită aplicare recurenta a criticat-o și care prevede că „În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea sau mărirea prejudiciului sau  nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”.

Or, astfel cum a reținut instanța de apel,  cu titlu de situație de fapt culpa victimelor a constat în necuplarea centurii de siguranță, însă, chiar cu îndeplinirea acestei obligații legale, consecințele accidentului rutier ar fi fost aceleași - numărul de zile de îngrijiri medicale, în privința reclamantului G. și, în privința victimei J., vătămările ar fi fost aceleași sau cel puțin comparabile ca intensitate.

Drept urmare, fapta victimelor nici nu a cauzat prejudiciul și nici nu a contribuit la mărirea acestuia, astfel că nu se impunea o reevaluare a gradului de culpă, cu consecința diminuării daunelor acordate, așa cum, în mod corect, a reținut instanța de apel.

Pentru aceste considerente, găsind nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a înlăturat aceste susțineri.

Criticile aduse de pârâtă deciziei atacate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., cu privire stabilirea despăgubirilor morale prin raportare la legislația și jurisprudența din România sunt fondate,  după cum urmează:

Cu  titlu preliminar, se impune a fi observat  că  în conformitate cu prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) și alin. 2 lit. d) din  Norma ASF nr. 23/2014, a cărei greșită aplicare o reclamă recurenta-pârâtă, stabilirea despăgubirilor în caz de vătămare corporală, precum și în caz de deces, se realizează în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că jurisprudența reprezintă un criteriu de stabilire a daunelor morale, potrivit articolului de lege mai sus evocat, astfel că trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale, însă se constată că această motivare este pur formală, din considerentele deciziei atacate nerezultând dacă, la propria evaluare a daunelor acordate, a avut în vedere practica judiciară.

Astfel, Înalta Curte reține că deși pârâta a făcut trimitere, prin cererea de apel, la diferite hotărâri ce au fost pronunțate în cauze similare, din  considerentele deciziei nu reiese dacă instanța de apel s-a raportat la această  practică sau la oricare altă hotărâre pronunțată în cauze similare, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii pe acest aspect, precum și o neaplicare a dispozițiilor art. 50 alin. 1 lit. f) și alin. 2 lit. d) din norma ASF nr. 23-2014.

Pentru aceste considerente, se constată că se impune casarea hotărârii și sub acest aspect.

Dat fiind că, în speță, soluția adoptată de instanța de apel în privința stabilirii daunelor morale, s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina instanței de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicațiilor din prezenta decizie de casare cu privire la stabilirea acestora, analiză care, în mod firesc va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie.

În rejudecare, instanța va avea în vedere că raportarea la jurisprudența din România, la care face trimitere art.50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 are doar un caracter de orientare, cât timp situația fiecărei persoane este una particulară, ca și situația fiecărei spețe și că, în realitate, sensul acestei norme nu presupune o limitare a analizei instanței la realizarea unor simple operațiuni de comparare și preluare necenzurată a cuantumului daunelor stabilite în alte cauze, ci utilizarea, în funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ținând seama de principiile și criteriile cristalizate în jurisprudență pentru a putea fi cuantificate daunele morale, a unor repere orientative din punct de vedere valoric, asupra cărora apreciază judecătorul de la caz la caz.