ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 12/2016

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 498 din 04/07/2016

Ionuț Mihai Matei- vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Lavinia Curelea - președintele Secției I civile

Roxana Popa - președintele delegat al Secției a II-a civile

Mirela Sorina Popescu - președintele Secției penale

Paula C. Pantea - judecător la Secția I civilă

Alina Sorinela Macavei - judecător la Secția I civilă

Mirela Vișan - judecător la Secția I civilă

Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secția I civilă

Lavinia Dascălu    - judecător la Secția I civilă

Mărioara Isailă    - judecător la Secția a II-a civilă

Nela Petrișor - judecător la Secția a II-a civilă

Marian Budă - judecător la Secția a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secția a II-a civilă

Ruxandra Monica Duță - judecător la Secția a II-a civilă

Mariana Ghena - judecător la Secția penală

Rodica Cosma - judecător la Secția penală

Leontina Șerban    - judecător la Secția penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secția penală

Florentina Dragomir - judecător la Secția penală

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 1.804/308/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1.391 alin. (1) și art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, în contextul soluționării acțiunii civile în procesul penal.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală ce formează obiectul Dosarului nr. 911/1/2016 a fost constituit conform dispozițiilor art. 476 alin. (8) din Codul de procedură penală și ale art. 27

5

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința a fost prezidată de domnul judecător Ionuț Mihai Matei, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Antonia Constantin.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că raportul întocmit de judecătorii-raportori a fost depus la dosar și comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, fiind formulate puncte de vedere de către inculpat, prin avocat, și de către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș, prin consilier juridic. Prin Adresa nr. 353/C2/616/III-5/2016 din 27 aprilie 2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar penal a înaintat concluziile formulate de procurorul general și a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se cere. Curțile de apel au transmis punctele de vedere și practica judiciară în materie.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a solicitat doamnei procuror să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problemele de drept supuse dezbaterii în Dosarul nr. 911/1/2016.

Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public a arătat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

În ceea ce privește prima problemă de drept s-a susținut că opinia parchetului este în sensul unei interpretări extensive a normei legale, respectiv că poate fi indemnizat atât prejudiciul de afecțiune, cât și prejudiciul încercat prin restrângerea posibilităților de viață familială și socială suferit de părinții victimei directe a infracțiunii de vătămare corporală din culpă. La această concluzie se poate ajunge prin metoda interpretării sistematice a chestiunii analizate, sens în care invocă dispozițiile art. 1.357 alin. (1) din Codul civil, potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, coroborate cu art. 1.381 alin. (1) din același cod, conform căruia orice prejudiciu dă dreptul la reparație, precum și dispozițiile art. 1.349 alin. (2) și art. 1.385 alin. (1) din Codul civil, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului. Având în vedere și denumirea marginală a art. 1.391 din Codul civil - "Repararea prejudiciului nepatrimonial", s-a apreciat că principiul constă în repararea integrală a prejudiciului, de orice natură sau tip, iar excepțiile ce permit excluderea totală sau parțială a reparării/indemnizării anumitor prejudicii trebuie expres prevăzute de lege. Din această perspectivă s-a susținut că alin. (2) al acestui text de lege consacră o regulă specială de reparare - pentru prejudiciul de afecțiune suferit de anumite categorii de persoane, ca urmare a decesului victimei directe -, intenția legiuitorului nefiind aceea de a exclude de la indemnizare prejudiciile suferite de victimele prin ricoșeu în situația în care victima directă supraviețuiește.

Referitor la cea de-a doua problemă de drept ce face obiectul sesizării s-a arătat că este vorba despre o reminiscență a Codului civil de la 1864, unde nu exista o diferență între ilicitul civil și culpă. În prezent, elementele răspunderii privesc o condiție obiectivă, respectiv legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, iar cea de-a doua condiție se referă la aspectul subiectiv - vinovăția. Totodată, din cuprinsul art. 1.349 din actualul Cod civil se poate decela și o definiție legală a ilicitului civil. Prin urmare, pentru a se reține culpa victimei la mărirea sau la neevitarea prejudiciului, este necesar a se reține vinovăția victimei și legătura de cauzalitate, chiar dacă acțiunea sau omisiunea acesteia nu este una ilicită.

Domnul judecător Ionuț Mihai Matei, președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Încheierea din 18 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.804/308/2014, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

II. Expunerea succintă a procesului

Prin Sentința penală nr. 65 din 17 aprilie 2015 a Judecătoriei Sighișoara, pronunțată în Dosarul nr. 1.804/308/2014, inculpatul G.J.L. a fost condamnat la 1 an și 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă și la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică peste limita legală. S-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 3 luni închisoare și s-a suspendat condiționat executarea pedepsei, pe un termen de încercare de 3 ani și 3 luni.

În baza dispozițiilor art. 25, 86 și 397 din Codul de procedură penală, raportate la art. 1.357 și următoarele din Codul civil, a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Societatea Comercială C. Asig - S.A., să plătească părții civile M.M.P. suma de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, din care se va deduce suma de 7.000 lei, și, respectiv, suma de 750 euro lunar, cu titlu de rentă viageră, începând cu data de 17 februarie 2013 și până la încetarea stării de invaliditate, iar părților civile M.P. și M.M. suma de câte 30.000 euro, pentru fiecare, cu titlu de daune morale, fiind respinse restul pretențiilor civile. Totodată, a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Societatea Comercială C. Asig - S.A., la plata sumei de 78.926,17 lei plus dobânda legală, începând cu data externării părții civile M.M.P. și până la data plății efective, cu titlu de daune materiale către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș.

Pentru pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că, la data de 17 februarie 2013, în jurul orelor 03:13, inculpatul G.J.L. conducea autoturismul marca Ford pe D.J.134, în sensul de deplasare spre satul Jac, fiind însoțit de pasagerii M.M.P., pe scaunul din dreapta față, și M.I.C., pe bancheta din spate, toți trei aflându-se sub influența băuturilor alcoolice. Partea carosabilă era uscată, iar vizibilitatea era redusă, în condițiile rulării pe timp de noapte, în zonă neexistând iluminat public.

La un moment dat, respectiv la km 2+493 m, într-o curbă, inculpatul a pierdut controlul direcției autoturismului și a pătruns în șanțul de pe marginea sensului opus de mers, după care s-a răsturnat.

Imediat după producerea accidentului, la fața locului s-a deplasat ambulanța care a transportat la spital victima M.M.P.

Sesizându-se cu privire la producerea evenimentului rutier, lucrătorii de poliție s-au deplasat la locul indicat de către ofițerul de serviciu, efectuând cercetarea la fața locului în prezența martorului asistent R.A.I.

Inculpatul G.J.L. a fost testat cu aparatul alcooltest, rezultatul fiind de 0,79 mg/l alcool pur în aerul expirat, apoi a fost condus la Spitalul Clinic Județean Mureș, unde la orele 05,42 și 06,42 i-au fost prelevate două probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, rezultatul fiind de 1,40 ‰ prima probă, respectiv 1,20 ‰ a doua probă, alcool pur în sânge.

Prin rapoartele medico-legale de constatare nr. 937 din 29 martie 2013 și din 21 august 2013, specialiștii din cadrul Institutului de Medicină Legală din Târgu Mureș au concluzionat faptul că persoana vătămată M.M.P. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce la data de 17 februarie 2013 în cadrul unui accident rutier și care au necesitat pentru vindecare un număr total de 140-160 de zile de îngrijiri medicale, ceea ce a determinat încadrarea sa în grad de handicap, fiindu-i eliberat în acest sens Certificatul nr. 9.001 din 3 septembrie 2013.

La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2015, inculpatul a recunoscut săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, exact în modalitatea reținută în rechizitoriu, nu a solicitat probe noi și a cerut ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Analizând probele administrate în faza de urmărire penală, prima instanță a constatat că starea de fapt reținută în rechizitoriu corespunde realității.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului care la data de 17 februarie 2013, în jurul orelor 03:00, a condus autoturismul pe D.J. 134, având o alcoolemie de 1,40 g/l alcool pur în sânge la prima probă și, respectiv, 1,20 g/l la a doua probă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, prevăzută de art. 87 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Fapta inculpatului care, la aceeași dată și aceeași oră, a condus același autoturism pe D.J. 134, având o alcoolemie de 1,4 g/l alcool pur în sânge la prima probă și, respectiv, 1,2 g/l alcool pur în sânge la a doua probă, iar la km 2+493 m, într-o curbă aflată într-o zonă în care nu există iluminat public, pe fondul neadaptării vitezei de deplasare la condițiile de drum, a pierdut controlul autoturismului și a pătruns în șanțul de la marginea sensului opus de mers, răsturnându-se, iar în urma accidentului partea civilă M.M.P., pasager în autoturism, a suferit leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare aproximativ 200 de zile de îngrijiri medicale, care se încadrează în noțiunea de infirmitate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) și (4

1

) din Codul penal din 1968.

În privința laturii civile a cauzei, instanța a constatat că s-au constituit părți civile în cauză următoarele persoane vătămate: M.M.P., cu suma de 1.000.000 euro, daune morale, reprezentând contravaloarea suferințelor psihice și fizice, și cu suma de 1.200 euro, despăgubiri periodice lunare, începând cu data producerii accidentului și până la încetarea stării de invaliditate; M.P. și M.M. - părinții persoanei vătămate M.M.P., cu suma de câte 100.000 euro fiecare, daune morale, reprezentând contravaloarea traumelor psihice suferite în urma accidentului, și Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș, cu suma de 78.926,17 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare a aceleiași părți civile, plus majorări de întârziere, începând cu data externării părții civile M.M.P. și până la data plății efective, cu titlu de daune materiale.

În privința daunelor morale în cuantum de 200.000 euro, solicitate de părțile civile M.P. și M.M., instanța a constatat că aceștia, în calitate de părinți ai persoanei vătămate M.M.P., au suferit fiecare câte un prejudiciu moral, așa-numitul prejudiciu prin ricoșeu. Instanța a considerat că acestea au caracter pur afectiv, stabilirea lor fiind lăsată la aprecierea judecătorului.

La aprecierea daunelor morale, instanța a avut în vedere traumele psihice suferite de aceste părți civile în urma accidentului în care a fost implicat singurul lor copil, care a rămas paralizat într-un scaun cu rotile, posibil pentru tot restul vieții, în această situație prejudiciul moral fiind imens.

Instanța a constatat că totuși suma de bani pretinsă cu titlu de daune morale este mare, motiv pentru care a cenzurat-o la suma de 30.000 euro pentru fiecare parte civilă. Instanța a reținut că această sumă de bani are rolul de a asigura o reparație, în măsura în care este posibilă, a unui prejudiciu care în realitate nu se poate repara.

În privința părții civile M.M.P., instanța a considerat că aceasta a suferit un prejudiciu moral imens, în urma acțiunii inculpatului. La aprecierea cuantumului daunelor morale, instanța a avut în vedere faptul că acestei părți civile, care a rămas paralizată într-un scaun cu rotile, foarte probabil pentru tot restul vieții, i-au fost grav afectate viața socială și familială ca urmare a acțiunii inculpatului și această stare o împiedică să mai ducă o viață normală, adecvată preocupărilor specifice vârstei, sexului, care să îi mai permită să se poată bucura de plăcerile vieții.

Instanța a considerat că în această situație compensațiile morale sunt destinate să îi creeze părții civile M.M.P., condamnate la izolare ca urmare a infirmității permanente pricinuite, condiții de viață care să îi aline într-o oarecare măsură puternicele suferințe psihice, iar repararea prejudiciului moral trebuie să fie integrală, fiind menită să înlăture, pe cât posibil, consecințele grave produse.

Față de aceste considerente și având în vedere faptul că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapte și vinovăția inculpatului, instanța a admis în parte acțiunile civile alăturate acțiunii penale în proces.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpatul G.J.L., părțile civile M.M.P., M.P. și M.M. și partea responsabilă civilmente Societatea Comercială C. Asig - S.A.

În motivarea apelului, inculpatul a arătat că hotărârea primei instanțe este netemeinică sub aspectul omisiunii de a reține în beneficiul său circumstanțe atenuante judiciare, cu consecința reducerii pedepselor stabilite și a celei aplicate în sarcina sa. Referitor la latura civilă a cauzei a susținut că sumele de bani acordate părților civile nu reflectă prejudiciul cauzat prin infracțiunea de vătămare corporală din culpă, fiind prea ridicate. Totodată, a apreciat că părinții victimei nu pot avea calitatea de părți civile în cauză, nefiind implicați în accidentul rutier.

În motivarea apelului lor, părțile civile au arătat că daunele morale acordate de prima instanță sunt prea reduse și solicită majorarea acestora. În plus, consideră că în mod neîntemeiat prima instanță a scăzut din cuantumul daunelor morale suma de 7.000 lei, care a fost plătită de inculpat părții civile M.M.P. cu titlu de daune materiale.

În motivarea apelului său, partea responsabilă civilmente a criticat hotărârea primei instanțe cu privire la modalitatea de soluționare a acțiunilor civile alăturate acțiunii penale, solicitând, în esență, reducerea cuantumului daunelor morale acordate părții civile M.M.P. și al daunelor materiale sub forma prestațiilor periodice, reducerea cuantumului daunelor materiale acordate părții civile Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș, precum și respingerea acțiunilor civile promovate de părțile civile M.P. și M.M. S-a susținut că victima a contribuit din culpă la cauzarea și la mărirea prejudiciului, din moment ce a acceptat să fie pasager în autovehiculul condus de inculpat, cunoscând că acesta se află sub influența băuturilor alcoolice. În aceste împrejurări, în temeiul art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, în cauză trebuie să fie reținută vinovăția comună a inculpatului și a părții civile la producerea prejudiciului. În plus, în cazul părinților victimei, în opinia părții responsabile civilmente, aceștia nu au dreptul la despăgubiri morale, întrucât nu solicită despăgubiri pentru vătămarea corporală proprie și nu sunt victime indirecte ca urmare a unui deces în familie, nefiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1.391 alin. (1) și (2) din Codul civil pentru a beneficia de daune morale.

III. Aspectele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Prin Încheierea de sesizare din data de 18 februarie 2016, completul de judecată al Curții de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a apreciat că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru lămurirea celor două probleme de drept expuse mai sus, îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, s-a reținut că:

- instanța de apel în fața căreia s-au ivit chestiunile de drept sesizate este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;

- de lămurirea celor două chestiuni de drept depinde soluționarea în fond a acțiunilor civile promovate de părțile civile M.M.P., M.P. și M.M. și alăturate acțiunii penale puse în mișcare față de inculpatul G.J.L., între altele pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă;

- asupra celor două chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii. De asemenea, problemele de drept invocate nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

IV. Punctele de vedere ale părților și al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție asupra chestiunilor de drept invocate

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, au fost formulate următoarele puncte de vedere:

Inculpatul G.J.L., prin avocat, cu privire la prima chestiune de drept, a considerat că, potrivit dispozițiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, titularul dreptului de a obține o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială este cel care a suferit în mod direct vătămarea integrității corporale sau a sănătății, nu și victimele indirecte. Prin urmare, prejudiciul moral suferit de părinți poate fi acordat acestora numai dacă este cauzat de decesul victimei, nu și în caz de vătămare corporală a victimei imediate. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept a apreciat că art. 1.371 alin. (1) din Codul civil nu condiționează antrenarea răspunderii victimei de săvârșirea de către aceasta a unei fapte ilicite, întrucât legiuitorul nu distinge și nu condiționează ca fapta victimei să fie ilicită.

Partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș, prin consilier juridic, a arătat că se află în imposibilitatea de a formula puncte de vedere privind chestiunile de drept supuse judecății, întrucât sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile nu privește pretențiile sale referitoare la recuperarea cheltuielilor de spitalizare.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat, cu privire la prima problemă de drept, că textul de lege invocat se impune a fi interpretat extensiv, în sensul că poate fi indemnizat atât prejudiciul de afecțiune, cât și prejudiciul încercat prin restrângerea posibilităților de viață familială și socială suferit de părinții victimei directe a infracțiunii de vătămare corporală din culpă. Referitor la cea de-a doua problemă de drept ce face obiectul sesizării, s-a arătat că, pentru a se reține culpa victimei la mărirea sau la neevitarea prejudiciului, este necesar a se reține vinovăția victimei și legătura de cauzalitate, chiar dacă acțiunea sau omisiunea acesteia nu este una ilicită.

V. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Cu privire la prima chestiune de drept, instanța de trimitere a reținut că, potrivit art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Spre deosebire de art. 1.391 alin. (2) din Codul civil, care indică titularii prejudiciului nepatrimonial afectiv, primul alineat al acestui articol nu nominalizează expres persoanele îndreptățite să obțină despăgubiri bănești pentru prejudiciile nepatrimoniale de agrement. De aici s-au iscat controverse asupra chestiunii dacă actuala reglementare civilă recunoaște și acceptă repararea prejudiciilor morale prin ricoșeu cauzate victimelor indirecte ale faptelor ilicite prin care a fost vătămată integritatea corporală sau sănătatea unei persoane.

Prejudiciul prin ricoșeu sau reflectare este acel prejudiciu suferit de o terță persoană - victimă indirectă, cauzat acesteia de prejudiciul inițial provocat direct și nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate. Prejudiciul prin ricoșeu apare în special în legătură cu prejudiciile corporale cauzate victimelor imediate. În acest fel, prejudiciul prin ricoșeu este de fapt tot un prejudiciu direct, reparabil în măsura în care se stabilește că este consecința aceleiași fapte ilicite produse asupra unei alte persoane.

În reglementarea Codului civil de la 1864 nu existau prevederi exprese referitoare la repararea prejudiciului prin ricoșeu, iar în cazul particular al faptelor ilicite având drept rezultat vătămarea integrității corporale sau a sănătății victimei imediate, practica judiciară dezvoltată sub imperiului vechiului Cod civil nu a fost unitară în a recunoaște un drept de reparare a prejudiciului moral prin ricoșeu cauzat victimelor indirecte.

În schimb, actualul Cod civil, în art. 1.391 alin. (2), reglementează expres posibilitatea instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri victimelor prin ricoșeu, dar numai în cazul în care s-a produs moartea victimei directe. În opinia instanței de trimitere, din interpretarea art. 1.391 alin. (1) și (2) din Codul civil se desprinde ideea că prejudiciul moral suferit de victimele prin ricoșeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate, iar prejudiciile afective datorate conștientizării durerilor, degradării stării fizice și de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoșeu la reparație pecuniară.

Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept s-a reținut că art. 1.371 alin. (1) din Codul civil reglementează situația în care victima a contribuit la cauzarea sau la mărirea prejudiciului ori nu l-a evitat, deși putea să o facă. În opinia instanței de trimitere, acest articol nu pretinde victimei să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul autorului prejudiciului, ci, în ipoteza acoperită de textul legal în discuție, atitudinea victimei din punct de vedere subiectiv este importantă, astfel că, atunci când victima avea posibilitatea să reducă sau să evite prejudiciul ori agravarea acestuia prin mijloace rezonabile și nu a făcut-o, autorul va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Astfel, fapta victimei trebuie analizată din punct de vedere subiectiv, și nu obiectiv. Concluzia este aceeași și în cazul victimelor accidentelor de circulație, întrucât art. 28 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, redă practic în termeni similari dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil.

VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Referitor la prima chestiune de drept, privind interpretarea dispozițiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, s-au conturat două orientări.

Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, părinții victimei care a suferit o infirmitate gravă nu sunt îndreptățiți să obțină despăgubiri pentru restrângerea posibilităților lor de viață familială și socială, la o asemenea despăgubire fiind îndreptățită exclusiv victima directă a infracțiunii.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, prevederile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil permit acordarea de despăgubiri părinților victimei care a suferit o infirmitate gravă, în cazul în care a existat o restrângere a posibilităților acestora de viață familială și socială.

Și cu privire la cea de-a doua chestiune de drept, vizând interpretarea dispozițiilor art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, s-au conturat tot două orientări.

Într-o opinie majoritară s-a arătat că textul de lege menționat nu condiționează participarea/implicarea victimei la producerea prejudiciului de existența unei fapte ilicite sau licite, singura condiție expres stabilită vizând contribuția cu intenție sau din culpă a victimei la cauzarea sau mărirea prejudiciului ori, după caz, evitarea acestuia, în tot sau în parte.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a considerat că art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se aplică doar în situația în care culpa victimei la cauzarea, mărirea sau neevitarea prejudiciului este determinată de o acțiune sau omisiune ilicită a victimei, neputându-se reține incidența acestei dispoziții legale în cazul în care acțiunea sau omisiunea victimei ar fi licită.

VII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (8) din Codul de procedură penală, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, în ceea ce privește legătura dintre dezlegarea chestiunilor de drept și soluționarea pe fond a cauzei.

În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate a sesizării, opinia judecătorilor-raportori a fost că dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială, iar dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părți și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Prin dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală legiuitorul a instituit, în mod expres și limitativ, o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilității sesizării, se constată că sunt îndeplinite cerințele legale.

În speță, există o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanță, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a mai pronunțat cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării. De asemenea, chestiunile de drept invocate nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Cât privește cerința ca soluționarea fondului cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, se constată că în sesizarea de față se are în vedere lămurirea unor texte de lege din Codul civil prin care sunt reglementate: un caz particular de prejudiciu nepatrimonial circumscris vătămării integralității corporale sau a sănătății - art. 1.391 alin. (1) - și un aspect vizând complexul cauzal al faptei altei persoane, a cărui incidență în cauza penală dedusă judecății ar fi de natură să reducă responsabilitatea inculpatului pentru prejudiciul efectiv cauzat de acesta - art. 1.371 alin. (1).

Din examinarea încheierii prin care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, a hotărârii atacate și a criticilor formulate în apel se constată că interpretarea textelor de lege pe care este chemată să o dea instanța supremă are consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, astfel că și această condiție de admisibilitate este îndeplinită.

Prima chestiune de drept cu care instanța de trimitere a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile vizează modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil.

În acest context trebuie reținut că dispozițiile din actualul Cod civil care reglementează repararea prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale își au sediul într-o secțiune specială (art. 1.381-1.395, secțiunea a 6-a, capitolul IV, titlul II, cartea a V-a), în cuprinsul acestor norme juridice fiind dezvoltate soluțiile care au fost statuate anterior în jurisprudență și în doctrina de specialitate sub imperiul Codului civil de la 1864.

Prin prejudiciu înțelegem rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciul este un element important al răspunderii civile delictuale, este nu numai condiția răspunderii reparatorii, ci și măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat.

În raport cu normele juridice ce se cer a fi interpretate, cu referire la dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, pentru o mai bună înțelegere a specificului reparării prejudiciului în noua reglementare este necesar a se distinge între repararea pagubelor corporale cauzate prin atingerile aduse sănătății și integrității corporale a unei persoane și prejudiciile produse în ipoteza în care s-a cauzat decesul victimei.

În primul caz, analiza reparării prejudiciilor corporale trebuie să aibă în vedere atât repararea componentei economice, prin aplicarea regulilor prevăzute în art. 1.387-1.389 din Codul civil, cât și repararea prin compensații bănești a componentei morale, având ca finalitate compensarea, atenuarea sau măcar alinarea durerilor și suferințelor fizice ce au fost cauzate victimelor în cauză.

În cel de-al doilea caz, în vederea stabilirii despăgubirilor în situația în care consecința faptei ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă este decesul victimei, se impune a se deosebi între prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale cauzate victimei imediate, care apoi a decedat, și prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale cauzate prin ricoșeu ori reflectare victimei/victimelor indirecte, conform regulilor deduse din aplicarea prevederilor art. 1.390-1.392 din Codul civil.

Astfel, ținând seama de distincțiile reținute anterior, legiuitorul român, prin art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, a prevăzut expres că "În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială", dispoziție care conferă instanțelor de judecată competența de a acorda cu titlu de reparație o compensare bănească suplimentară, în raport cu regula generală, pentru ceea ce poartă denumirea, în literatura de specialitate, de "prejudiciu de agrement" (pentru privarea victimei de plăcerile unei vieți familiale și sociale normale, respectiv pierderea posibilității de a desfășura activități profesionale, sportive, artistice, culturale, de a face călătorii, de a avea relații intime, de a procrea etc.). În cazuri de acest fel, la cererea victimei, este necesar să se acorde acesteia o compensație bănească, pentru a-i oferi posibilitatea înlocuirii plăcerilor de care este privată cu alte substitute, ce necesită, de cele mai multe ori, cheltuieli suplimentare.

Alta este însă situația "prejudiciului prin ricoșeu sau reflectare", acel prejudiciu care este suferit de terțe persoane, victime indirecte (rudele și cei apropiați), cauzat acestora de prejudiciul inițial provocat direct și nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate. În acest caz, așadar, prejudiciul este cauzat victimei indirecte, respectiv oricărei persoane care este legată printr-o relație de interes patrimonial sau nepatrimonial cu victima imediată și care suferă o pierdere economică sau este lezată în sentimentele ei de afecțiune față de respectiva victimă imediată.

Posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor prin ricoșeu pentru durerea ce le-a fost provocată exclusiv de moartea victimei este reglementată în art. 1.391 alin. (2) din Codul civil, potrivit căruia "Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

Din examinarea acestui text de lege rezultă următoarele: a) prejudiciul afectiv suferit de victimele prin ricoșeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate; prejudiciile afective datorate conștientizării durerilor, degradării stării fizice și de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoșeu la reparație pecuniară; b) sunt expres menționate persoanele îndreptățite, desemnate prin relația de rudenie sau de afecțiune pe care o aveau față de victimă: ascendenți, descendenți, frați, surori și soț, dar și alte persoane care, la rândul lor, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu, în condițiile legii.

Din modalitatea de redactare a art. 1.391 din Codul civil reiese în mod clar că în cadrul dispozițiilor alin. (1) ce se cer a fi interpretate legiuitorul a avut în vedere persoana efectiv vătămată în urma faptei săvârșite de făptuitor, iar nu și alte persoane, care pot fi despăgubite doar în cazul decesului victimei, conform alin. (2) al aceluiași articol.

Drept consecință, analizând dispozițiile legale evocate - alin. (1) și (2) ale art. 1.391 din Codul civil, se desprinde concluzia că victima prejudiciului este titularul exclusiv al dreptului la despăgubire, respectiv acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârșirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă și, numai în situația în care intervine decesul victimei, dreptul la despăgubiri aparține, în condițiile stipulate de norma juridică incidentă, persoanelor invocate la art. 1.391 alin. (2) din Codul civil. În situația de față, prevederile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil trebuie coroborate și cu dispozițiile art. 1.386 alin. (1) din Codul civil și cu cele ale art. 1.387 alin. (1) din Codul civil, care reglementează formele reparației prejudiciului (în scopul repunerii victimei în situația anterioară comiterii faptei ilicite ori a evenimentului de natură a atrage răspunderea persoanei vinovate) și întinderea despăgubirii, în situația vătămării integrității corporale sau a sănătății unei persoane, norme juridice care fac referire strict la victima care a suferit o vătămare corporală, iar nu la persoana decedată, victimă a faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.

În concluzie, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Așadar, titularul exclusiv al dreptului la despăgubiri morale poate fi doar persoana vătămată, victimă a infracțiunii.

Cea de-a doua chestiune de drept ce face obiectul sesizării se referă la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, care prevăd că: "În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o."

Acest text de lege reglementează situația în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, implicarea victimei impunându-se a fi realizată cu vinovăție, aspect ce rezultă din folosirea expresiei "cu intenție sau din culpă". Consecința aplicării acestei reguli are drept efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia.

În ce privește fapta ilicită, aceasta este o condiție a răspunderii civile reglementate în art. 1.357 alin. (1) din Codul civil, care trebuie analizată numai în persoana celui care cauzează altuia un prejudiciu, căci un comportament devine fapt ilicit doar dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puțin un interes legitim și serios al altuia.

Prin urmare, în legătură cu cea de-a doua chestiune de drept care face obiectul sesizării, ceea ce interesează este vinovăția, sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din Codul civil, și nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului.

Așa stând lucrurile, actualul Cod civil instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului și care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate și, indirect, prin aceasta, celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale reținute în sarcina autorului faptei ilicite.

Așadar, dacă există o vinovăție comună a autorului infracțiunii și a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporțională cu ponderea contribuției sale la producerea prejudiciului.

În concluzie, art. 1.371 alin. (1) din Codul civil trebuie avut în vedere prin corelare cu art. 16 din Codul civil, care se referă la "vinovăție" și trebuie interpretat în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 1.804/308/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:

Dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 mai 2016.

VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

IONUȚ MIHAI MATEI

Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Mitroi