ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 973/2020

Ședința publică din data de 9 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă la 9 noiembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și cu intervenientul D., obligarea pârâtei la plata a câte 100.000 Euro în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale, ca urmare a prejudiciului suferit în urma decesului unchiului lor E., care a decedat la 5 aprilie 2015, urmare a accidentului rutier survenit în timp ce circula cu autoturismul marca x, condus de numitul D..

Prin încheierea de ședință din 14 februarie 2018, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă a respins proba testimonială propusă de reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 19 din 11 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților A. și B..

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanții au solicitat pârâtei să-i despăgubească cu câte 100.000 Euro despăgubiri morale reprezentând o compensare pentru prejudiciul moral suferit urmare a decesului unchiului lor, E..

A învederat prima instanță că, potrivit dispozițiilor art. 11 lit. a) din Legea 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, asiguratorul RCA acordă despăgubiri în bani pentru vătămare corporală sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial iar la art. 10 din același act normativ se arată că determinarea cuantumului despăgubirilor se face în funcție "nivelul impus de legislația din România", fără să stabilească criterii concrete de determinare a acestora.

Instanța de fond a luat în considerare în stabilirea cuantumului daunelor morale, criterii obiective, conturate în practica instanțelor, sens în care s-a reținut că un prim criteriu determinat este relația de rudenie, în speță fiind cea dintre unchi și nepot, deci o rudă de gradul II. Din această perspectivă instanța a apreciat dimensiunea prejudiciului moral prin raportare la anterioritatea raporturilor dintre subiecții raportului de familie.

Instanța a concluzionat că, în cauză, nu se pot reține fără echivoc că au existat relații strânse de afecțiune, de respect precum și de participare activă reciprocă la modul comun de viață în familie, ceea ce diminuează severitatea dezdăunării, astfel că pierderea unchiului nu a avut drept consecință resimțirea unor suferințe psihice de reclamanți.

Împotriva încheierii de ședință din 14 februarie 2018 și sentinței civile nr. 19 din 11 aprilie 2018 pronunțate de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 217/A din 26 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat.

În fundamentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., invocat și de apelanții reclamanți, au dreptul la reparație persoanele aflate în relație de rudenie apropiată cu victima, respectiv, ascendenți, descendenți, frați, surori, soțul victimei, precum și alte persoane ce ar putea dovedi existența unui prejudiciu moral, iar potrivit art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din Romania, despăgubirile se acordă de asigurator, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare.

S-a reținut că, deși prima instanță s-a raportat la prevederile Legii nr. 132/2017, cu toate că accidentul care a generat prejudiciile invocate de reclamanți s-a produs în anul 2015, această împrejurare nu constituie motiv întemeiat de apel, în condițiile în care legislația în vigoare la momentul evenimentului rutier, respectiv Legea nr. 136/1995 cuprindea dispoziții legale similare.

A mai apreciat Curtea că, în privința apelanților reclamanți, nepoți de frate ai defunctului, astfel cum prevede art. 1391 alin. (2) ultima teza C. civ., este instituită obligația dovedirii prejudiciului, constând în durerea încercată prin moartea victimei, nefiind suficientă simpla legătură de rudenie cu victima pentru acordarea daunelor morale. În fața primei instanțe s-a respins administrarea probei testimoniale, însă prin prisma efectului devolutiv al apelului, această probă a fost administrată în apel și a confirmat existența relațiilor destul de apropiate dintre reclamanți și defuncți și existența unui atașament și a unei afecțiuni normale între rude.

A considerat instanța de apel că, în contextul în care reclamanții sunt peroane aflate la maturitate, care la momentul accidentului aveau 39 și respectiv 42 de ani, familii și gospodării proprii, neconviețuind cu unchiul lor decedat în accident și purtând relații de afecțiune firești în orice familie lărgită, reclamanții nu au suferit un veritabil prejudiciu moral care în mod echitabil să trebuiască restituit și cuantificat în bani, cu efect compensatoriu, de către o persoană anume.

Instanța de apel a avut în vedere și împrejurarea că acțiunea reclamanților este una în care nu se detaliază în concret cum s-au creat relațiile de afecțiune și atașament dintre nepoți și unchi, nu arată cum se desfășurau raporturile dintre aceștia, dacă se vizitau și cât de des se vizitau reciproc și în ce consta, în concret, ajutorul reciproc pe care unchiul și nepoții și l-au acordat, în contextul în care, fiecare avea și alte rude cu un grad de rudenie mai apropriat.

În ceea ce privește faptul că prima instanță nu a procedat la administrarea probei testimoniale prin care părțile doreau să probeze, potrivit propriilor afirmații, prejudiciul moral suferit, Curtea a reținut că admiterea sau respingerea administrării unei anumite probe poate constitui motiv de exercitare a căilor de atac, însă administrarea ei nu conduce în mod obligatoriu la admiterea acțiunii sau stabilirea caracterului fondat al susținerilor părții care a solicitat proba.

Împotriva deciziei civile nr. 217/A din 26 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând, în principal, casarea deciziei atacate și, în rejudecare admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii.

Recurenții își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. au fost invocate următoarele critici:

O primă critică vizează faptul că instanța de apel a respins apelul fără a motiva în drept soluția, făcând trimitere la principii morale și nicidecum la principii de drept, la dispozițiile legale aplicabile prevăzute de C. civ. sau de Legea nr. 136/1995, ce reglementează materia asigurărilor. Consideră recurenții că instanța trebuia să își motiveze soluția prin raportare la dispozițiile art. 1391 alin. (2) din C. civ., coroborat cu art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, nicidecum să facă trimiteri la principii morale care, în opinia sa, vin în contradicție cu normele edictate imperativ de legiuitor și care ar înfrânge chiar normele de conviețuire socială ori morală sau bunele moravuri.

A doua critică vizează faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii. Sub acest aspect se arată că, deși instanța de apel a constatat că prima instanță în mod nelegal a respins proba testimonială, procedând astfel la audierea martorului propus în primă instanță, totuși a respins apelul formulat împotriva încheierii din 14 februarie 2018, fără a arăta în considerentele încheierii motivele care au fundamentat soluția de respingere a apelului declarat împotriva evocatei încheieri.

Consideră recurenții că, față de împrejurarea că proba respinsă de instanța de fond a administrată în calea de atac a apelului se impunea admiterea apelului împotriva încheierii din 14 februarie 2018.

A treia critică se referă la faptul că modul în care instanța de apel a înțeles să aprecieze probele administrate în cauză se află în contradicție cu soluția adoptată. Astfel, se arată, deși instanța de apel a reținut existența legăturilor de afecțiune și atașament dintre reclamanți și defunct, în final, ulterior a conchis că suferința morală resimțită de reclamanți la decesul unchiului lor nu se poate cuantifica într-un prejudiciu care să fie în sarcina asigurătorului de răspundere civilă auto obligatorie. În același context recurenții au arătat că instanța de apel, deși a constatat existența trăirilor și durerea resimțită prin pierderea unei rude dragi, a motivat în contradicție cu măsurile prevăzute la art. 1391 alin. (2) din C. civ. și a denaturat scopul instituirii acestora. Arată recurenții că aceste măsuri urmăresc o compensare a unui prejudiciu moral și nu o reparare efectivă și integrală a unui prejudiciu moral.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenții au invocat faptul că instanța de apel nu trebuia să facă aplicarea unor criterii neprevăzute de lege, ci trebuia să își întemeieze în drept motivarea și să facă aplicarea principiilor generale de drept, conform art. 1 din C. civ., art. 5 și 22 din C. proc. civ., judecătorul fiind chemat să soluționeze cauza conform principiilor generale de drept aplicabile în speță, respectiv al echității, bunei-credințe și neîmbogățirii fără just temei.

Consideră recurenții că, în aplicarea acestor principii, instanța de apel trebuia să admită acțiunea, în speță fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1391 alin. (2) teza ultima din C. civ. față de împrejurarea că reclamanții au probat durerea cauzată de fapta ilicită.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a invocat excepția nulității recursului, în argumentarea căreia s-a arătat că sunt incidente prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece criticile recurenților-reclamanți sunt de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia, având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada temeiniciei pretențiilor, în cauză neexistând rapoarte medicale, psihologice care să determine un anume grad de impact al evenimentului dramatic asupra acestora.

Recurenții-reclamanți A. și B., prin răspunsul la întâmpinare, au solicitat respingerea excepției nulității recursului având în vedere că au fost dezvoltate critici de nelegalitate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Cu privire la probatoriul administrat în cauză, au arătat că intimata-pârâtă nu a participat la administrarea probei cu audierea martorului, astfel că nu are de unde să cunoască împrejurarea că între recurenții-reclamanți și defunctul lor unchi au existat relații foarte strânse și de afecțiune reciprocă, circumstanță dovedită pe deplin, motiv pentru care se solicită respingerea apărărilor intimatei-pârâte.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 11 februarie 2020, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă S.C. C. S.A.,prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 217/A din 26 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 și al dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Potrivit rezoluției existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 9 iunie 2020, când a fost pronunțată prezenta hotărâre.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că obligația instanței de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt incidente în speță, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Prima critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată față de faptul că, pentru a se pronunța cu privire la cererea de acordare a unor sume de bani cu titlu de daune morale, instanța de apel s-a raportat corect în analiză, sub aspectul stabilirii prejudiciului, la dispozițiile art. 1391 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ. dar și la art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/1995.

Motivarea instanței de apel este structurată în raport de criticile invocate de apelanți și cerințele de analiză impuse de textele de lege invocate pe două aspecte distincte: dovedirea prejudiciului generator de daune morale, posibilitatea cuantificării suferinței morale resimțite de reclamanți într-un prejudiciu care să fie în sarcina asigurătorului de răspundere civilă auto obligatorie.

Sub acest din urmă aspect se impune a fi menționată decizia nr. 12/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care instanța supremă a statuat asupra faptului că "Dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială"

Deși dispozitivul acestei hotărâri se referă explicit la cauzele penale, raționamentul care a stat la baza respectivei interpretări se impune, pentru identitate de rațiune, și în cauzele civile întemeiate pe dispozițiile art. 1391 din C. civ., deoarece principiile reparării pagubei produse printr-o faptă ilicită (care poate fi sau nu infracțiune) sunt aceleași, indiferent dacă acțiunea civilă se exercită alăturat acțiunii penale sau independent de aceasta.

Astfel, Înalta Curte a reținut, în considerentele Deciziei nr. 12/2016, că posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor prin ricoșeu pentru durerea ce le-a fost provocată exclusiv de moartea victimei este reglementată în art. 1.391 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

Din examinarea acestui text de lege rezultă următoarele: a) prejudiciul afectiv suferit de victimele prin ricoșeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate; prejudiciile afective datorate conștientizării durerilor, degradării stării fizice și de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoșeu la reparație pecuniară; b) sunt expres menționate persoanele îndreptățite, desemnate prin relația de rudenie sau de afecțiune pe care o aveau față de victimă: ascendenți, descendenți, frați, surori și soț, dar și alte persoane care, la rândul lor, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu, în condițiile legii.

Din modalitatea de redactare a art. 1.391 din C. civ. reiese în mod clar că, în cadrul dispozițiilor alin. (1) ce se cer a fi interpretate, legiuitorul a avut în vedere persoana efectiv vătămată în urma faptei săvârșite de făptuitor, iar nu și alte persoane, care pot fi despăgubite doar în cazul decesului victimei, conform alin. (2) al aceluiași articol.

Drept consecință, analizând dispozițiile legale evocate - alin. (1) și (2) ale art. 1.391 din C. civ., se desprinde concluzia că victima prejudiciului este titularul exclusiv al dreptului la despăgubire, respectiv acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârșirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă și, numai în situația în care intervine decesul victimei, dreptul la despăgubiri aparține, în condițiile stipulate de norma juridică incidentă, persoanelor invocate la art. 1.391 alin. (2) din C. civ.

Argumentele expuse în motivarea deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt pe deplin aplicabile și în prezenta cauză, în care instanța a fost învestită cu acțiunea formulată de nepoții de frate ai victimei directe a faptei ilicite, rude de gradul II, așadar, de persoane care sunt victime indirecte și care pretind despăgubiri sub formă de daune morale pentru suferința morală.

Motivarea deciziei recurate relevă astfel, cu evidență analiza corectă efectuată de instanța de apel din perspectiva verificării cerințelor art. 1391 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ. dar și ale art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/1995.

Cea de-a doua critică, vizând caracterul contradictoriu al motivării, relevat de faptul că instanța de apel, constatând că prima instanță în mod nelegal a respins proba testimonială, a procedat însă la audierea martorului propus în primă instanță, dar a respins apelul formulat împotriva încheierii din 14 februarie 2018 este, de asemenea, nefondată.

Aceasta întrucât instanța de apel, deși a validat critica apelanților cu privire la încheierea de ședință din data de 11 aprilie 2018, a făcut o corectă aplicare a principiului efectului devolutiv al apelului, fapt ce a permis administrarea probei testimoniale direct în apel, soluția de respingere a apelului declarat împotriva încheierii pronunțate de instanța de fond la data de 14 februarie 2018, fiind efectul aprecierii probei de către instanța de apel sub aspectul faptului ce se dorea a fi dovedit.

Cu alte cuvinte, Curtea, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, nu avea motive să procedeze la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ci, în calitate de instanță de apel, avea obligația legală de a verifica "în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță" și totodată, facultatea de a "încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi", potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ.

Instanța de apel a motivat această dispoziție astfel:

"Este adevărat că în fața primei instanțe s-a respins administrarea probei testimoniale, însă prin prisma efectului devolutiv al apelului, această probă a fost administrată în apel și a confirmat existența relațiilor destul de apropiate dintre reclamanți și defuncți și existența unui atașament și a unei afecțiuni normale între rude.", astfel că aserțiunea reclamantei, potrivit căreia această instanța nu și-a motivat această dispoziție, nu are corespondent în realitate.

A treia critică, subsumată aceluiași motiv de casare și care vizează faptul că modul în care instanța de apel a înțeles să aprecieze probele administrate în cauză se află în contradicție cu soluția adoptată, este susținută de argumente ce repun în discuție interpretarea probatoriilor și care nu permit exercitarea controlului de legalitate reglementat de art. 488 C. proc. civ.

Se constată, așadar, că soluția pronunțată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări, sau motivarea contradictorie ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenții au invocat faptul că instanța de apel nu trebuia să facă aplicarea unor criterii neprevăzute de lege, ci trebuia să își întemeieze în drept motivarea și să facă aplicarea principiilor generale de drept, conform art. 1 din C. civ., art. 5 și 22 din C. proc. civ. și să constate îndeplinite cerințele art. 1391 alin. (2) C. civ.

Astfel cum s-a relevat în cadrul examenului de legalitate al criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel s-a raportat în analiza existenței și cuantificării prejudiciului moral la verificarea criteriilor impuse de normele de drept care le reglementează, în speță art. 1391 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ. și art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/1995, cu respectarea principiului proporționalității, al echității, al bunei credințe și al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, în stabilirea daunelor morale instanța de apel a ținut cont de o serie de criterii relevante precum: importanța valorilor protejate, consecințele negative suferite în plan afectiv de recurenți, gravitatea acestor consecințe și intensitatea cu care aceste consecințe au fost percepute de persoanele prejudiciate.

Aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, evaluarea probatoriilor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementând faptul că "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legi, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Chiar dacă recurenții-reclamanți invocă faptul că la stabilirea daunelor morale se ține seama și de jurisprudența națională, instanța supremă reține că jurisprudența nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În aceste condiții, aserțiunea referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1)teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 217/A din 26 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iunie 2020.