ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3670/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată și precizată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIILa contencios administrativ și fiscal la data de 05.02.2019 sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. în contradictoriu cu intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat anularea Deciziei nr. 18011/15.01.2019 de respingere a cererii de despăgubire nr. x/16.05.2017, obligarea intimatului la plata următoarelor sume: către contestatoarea I., (bunica defunctului L.), la plata daunelor morale în sumă de 450.000 RON, cu cheltuieli de judecată, precum și cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial pe cale separată.

La data de 25.03.2019, reclamanții au depus cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată prin care precizează obiectul cererii de chemare in judecata in sensul ca înțeleg sa conteste in termen legal si următoarele decizii:Decizia de respingere parțiala a 19301/04.03.2019, conform dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia st obligarea pârâtei la plata despăgubirilor; Decizia de respingere parțiala a 19332/04.03.2019, conform dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia si obligarea pârâtei la plata despăgubirilor; Decizia de respingere parțiala a 19299/04.03.2019, conform dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia si obligarea pârâtei la plata despăgubirilor; Decizia de respingere parțiala a 19300/04.03.2019, conform dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia si obligarea pârâtei la plata despăgubirilor; Decizia de respingere a 18464/30.02.2019, conform dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia si obligarea pârâtei la plata despăgubirilor; Decizia de respingere parțiala a 18461/30.02.2019, conform dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia si obligarea pârâtei la plata despăgubirilor; Decizia de respingere parțiala a 19308/04.03.2019, conform dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia si obligarea pârâtei la plata despăgubirilor.

1.2. Sentința pronunțată de Curtea de Apel București

Prin sentința nr. 263 din 30.04.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. în contradictoriu cu intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

1.3. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată asfel cum a fost formulată.

Au criticat recurenții reclamanți sentința atacată, în esență, sub următoarele aspecte:

Se arată că instanța, în mod sumar, a evaluat acest caz, neacordând despăgubiri, spre exemplu, bunicilor ce și-au pierdut nepoții, apreciind că aceștia nu au suferit niciun prejudiciu.

Cu referire la Ghidul menționat pentru soluționarea daunelor morale, întocmit de Fondul de protecție a victimelor străzii și care face parte din colaborarea cu F.G.A., învederează că este alcătuit de toți asigurătorii și este evident că au avut în vedere propriul buget, precum și intenția de a nu acorda despăgubiri victimelor.

Instanța de fond a verificat decizia doar prin prisma procedurii interne a F.G.A.

Susțin recurenții că, deși în urma acestei analize a constatat nereguli în aplicarea sa, instanța nu a corectat situația și cu atât mai puțin nu a realizat și o apreciere proprie prin prisma textelor de lege invocate. Astfel se validează evaluarea făcuta de pârâtă deși instanța arată cum ar trebui să se facă evaluarea "Curtea constată că stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-afost afectată situația familială, profesională și socială ".

Din cele de mai sus arătata, concluzionează recurenții că instanța de fond aplică discreționar această procedură rară a face o evaluare justă și echitabilă a prejudiciului suferit. In plus, instanța alege să procedeze în concret, în mod contrar principiilor pe care le enunță și le-am redat.

Consideră în continuare recurenții că, instanța de fond trebuia, era datoare, să analizeze în detaliu solicitările recurenților-reclamanți, raportat la decizia contestată.

Aceasta constată, în ciuda probelor administrate, mai ales a probei testimoniale, prin prisma căreia a stabilit o legătură directă cu cei care cunoșteau victimele că nu s-a făcut dovada "traumelor ulterioare suferite în mod direct din producerea accidentului"

Se mai relevă de către recurenți că instanța era datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii, prin raportare strictă la solicitările făcute în concret în fața instanței. Astfel, magistratul avea obligația, în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale să procedeze la examinarea jurisprudenței Curților de Apel din România și nu numai, pentru ca, pe de o parte, persoana vătămată să fie just despăgubită, dar și să putem să ne raportăm la o judecată în echitate. In cauza de față, judecata s-a făcut cu încălcarea principiului unei juste și echitabile judecăți prin înlăturarea în totalitate argumentelor aduse de recurenții-reclamanți în susținerea contestației.

Intimatul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că prin recursul declarat s-au reluat criticile din fond.

În plus a susținut că instanța de fond a aplicat toate dispozițiile legale și jurisprudența corespunzătoare în cauză și a ținut cont, inclusiv, de Ghidul aprobat la nivelul F.G.A., stabilind că decizia acestuia este temeinică și legală.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 5 octombrie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 15 iunie 2022, cu citarea părților.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce privește motivul de casare prevzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiții, este de observat că, hotărârea instanței de fond cuprinde mo- tivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a sentinței, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă.

În litigiul dedus judecății, instanța de fond, prin argumente de fapt și de drept, a demonstrat că a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri.

Raportându-se atât la documentele existente la dosar, instanța de fond a arătat motivat care este raționamentul care a condus la soluția pronunțată în cauză, cu întemeierea acesteia în fapt și în drept.

Prin urmare, chiar dacă în motivarea sentinței nu se regăsesc literal toate susținerile prin care partea tindea să convingă instanța în sensul nelegalității actelor administrative deduse judecății, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs analizat.

Subsumat motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți tind a convinge instanța de control judiciar că sentința a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a cadrului de reglementare incident în cauză.

Procedând la analizarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punct 8 C. proc. civ., conform căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", Curtea reține că acest motiv de recurs vizează încălcarea legii de drept substanțial, încălcare ce poate îmbrăca mai multe forme: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită.

Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reținând că, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de fond nu a interpretat greșit dispozițiile incidente în cauză.

În speță, se constată că instanța de fond, în cadrul verificărilor aspectelor de fapt ale litigiului, a statuat că, recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale și nici nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptățite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite la primirea unor astfel de despăgubiri, fiind relevantă în adoptarea acestei practici și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

Instanța de fond a conchis în sensul că, pârâtul nu poate efectua plăți cu titlu de despăgubiri peste suma de 450.000 RON, iar persoanele îndreptățite a primi daune morale au tendința de a solicita sume aflate la limita maximă a plafonului de garantare sau chiar peste acest plafon.

Conchide instanța în sensul că, apare ca fiind obiectivă și rezonabilă necesitatea resimțită de pârât de a recurge la criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferenția fiecare situație particulară dintre multiplele care se pot ivi în realitate

Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Cum în faza procesuală a recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situației de fapt, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va fi analizată doar eventuala nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri.

Reluând succint situația de fapt, este de necontestat că, urmare a accidentului rutier produs la data de 12.09.2014, s-a soldat cu decesul numiților L. și M., precum și cu vătămarea corporală a numiților J. și K..

Prin cererea de plata nr. x/16.05.2017, reclamanții au solicitat acordarea unor despăgubiri reprezentând daune materiale si morale, cu titlu de prejudiciu suferit in urma evenimentului rutier din data de 12.09.2014.

În concret, prin Decizia nr. 18011/15.01.2019, intimatul FGA a respins cererea de plată motivat de art. 1390 C. civ. unde se arată faptul că despăgubirea se cuvine celor îndreptățiți la întreținere din partea celui decedat, bunica nefiind beneficiara vreunei obligații de întreținere din partea nepotului, nefiind astfel lipsită de ajutor după decesul acestuia.

Prin decizia nr. 19301/04.03.2019, intimatul FGA a analizat cererea de plată nr. x/29.11.2017 formulată de reclamanta B. și a admis-o pentru suma de 1.201,50 Iei daune materiale și 75.097 RON cu titlu de daune morale, în total 76.298,50 RON cu titlu de despăgubiri.

În ceea ce privește Decizia nr. 18464/30.01.2019, temeiurile de fapt și de drept reținute în cuprinsul acesteia sunt reprezentate de faptul că nu s-a făcut proba că bunica victimei M., reclamantă în cauză, s-ar află în îngrijirea victimei.

Prin decizia nr. 19332/04.03.2019, intimatul FGA a analizat cererea de plată nr. x/16.05.2017 formulată de reclamantul A. și a admis-o pentru suma de 9.200 RON daune materiale și 75.097 RON cu titlu de daune morale, în total 84.297 RON cu titlu de despăgubiri.

Prin decizia nr. 19299/04.03.2019, același intimat FGA a analizat cererea de plată nr. x/29.11.2017 formulată de reclamatul F. și a admis-o pentru suma de 3.890 RON daune materiale și prin decizia nr. 19301/04.03.2019 FGA a analizat cererea de plată nr. x/29.11.2017 formulată de petenta B. și a admis-o pentru suma de 1.201,50 Iei daune materiale și 75.097 RON cu titlu de daune morale, în total76.298,50 RON cu titlu de despăgubiri.

Prin decizia nr. 19300/04.03.2019 FGA a analizat cererea de plată nr. x/29.11.2017 formulată de reclamanta G. și a admis-o pentru suma de 75.097 RON cu titlu de daune morale.

Prin decizia nr. 19308/04.03.2019, intimatul FGA a analizat cererea de plată nr. x/29.11.2017 formulată de petenta H. și a admis-o pentru suma de 29.912 RON cu titlu de daune morale.

În ceea ce privește Decizia nr. 18464/30.01.2019, temeiurile de fapt și de drept reținute în cuprinsul acesteia sunt reprezentate de faptul că nu s-a făcut proba că bunica victimei M., reclamantă în cauză, s-ar fi aflat în îngrijirea victimei.

Celelalte decizii emise de către pârât sunt contestate de către reclamanți exclusiv prin raportare la cuantumul daunelor morale acordate, susținându-se că acestea nu acoperă prejudiciul moral pe care l-au suferit la urmare a decesului victimelor.

Soluția de respingerea a cererii de chemare în judecată a fost adoptată în mod corect în considerarea faptului că, în cazul reclamanților, potrivit înscrisurilor depuse fie la dosarul de daună fie la dosarul aflat pe rolul instanței de judecată, acesția nu au dovedit cu documente justificative efectuarea altor cheltuieli sau a traumelor ulterioare suferite în mod direct din producerea accidentului, având în vedere și faptul că în cauză nu se poate calcula un prejudiciu cert, în lipsa dovezilor, fiind pe deplin aplicabile art. 1393 alin. (1) C. civ. respectiv art. 49 pct. 1 lit. a) din Norma A.S.F. nr. 14/2011.

Astfel, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din rațiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraților, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanță de asigurări în parte", raționamentul deciziei pornind de la aceleași definiții ale creditorului de asigurare și creanței de asigurare incidente în prezenta cauză.

Noțiunea de "creditor de asigurare" este reglementată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (...)."

Creditorul de asigurare este, în speță, persoana care s-a făcut vinovată de producerea accidentului și care avea contract de asigurare încheiat cu societatea de sigurări intrată în faliment.

Or, Înalta Curte reține că instanța de fond a stabilit cadrul normativ aplicabil în cuantificarea despăgubirilor pornind de la dispozițiile art. 49 din Norma A.S.F. nr. 14/2011, în forma în vigoare la data emiterii poliței RCA care prevede că: la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

a) diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;

d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare;

e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacității de muncă, dacă prin certificatul medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie;

f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

Așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate, instanța de fond s-a raportat la situația de fapt care a rezultat din probele concludente enumerate, probe pe care le-a analizat și din perspectiva suferințelor psihice, deci al prejudiciului psiho-afectiv.

Or, în lipsa unor criterii și limite legale, Curtea a constatat corect că stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația familială, profesională și socială etc, fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depășească sfera unor compensații destinate a alina suferința fizică și psihică, în caz contrar ajungându-se la o îmbogățire fără just temei a persoanei prejudiciate. Din perspectivă jurisprudențială, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate.

Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale implică și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

De altfel, instanța fondului a punctat corect că, dincolo de criteriile subiective legate de impactul afectiv pe care îl au acest gen de evenimente și consecințele lor, trebuie avute în vedere și anumite criterii obiective care se subordonează conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește.

Astfel, reevaluarea cuantumului despăgubirii acordate în faza procesuală a recursului poate avea loc numai în ipoteza neanalizării unor criterii obiective, esențiale în stabilirea despăgubirii.

Referitor la criticile expuse prin memoriul de recurs cu privire la proba testimonială în sensul că instanța ar fi înlăturat-o, aceasta rezumându-se doar la a face precizarea că este corectă modalitatea de evaluare a cuantumului daunelor morale făcută de către pârâtă.

În concret, s-a subliniat de către recurenți că suferința bunicilor a fost efectiv anulată din rațiuni necunoscute de către instanță, considerând, fără vreun argument, că nu au existat consecințe negative, iar aceste persoane nu au fost lezate și nici situația familială nu le-a fost afectată după definiția oferită chiar de către instanță.

De asemenea, martorul a relatat despre ambele bunici ale N., că au fost implicate în creșterea și educarea N., fata fiind, în mod special, în grija bunicii paterne până în clasa a III-a și după aceea, având în vedere că a schimbat școala, în grija bunicii materne.

Aceste aspecte de fapt nu au relevanța necesară, prin prisma argumentului reținut de către intimata pârâtă, prin decizia de respingere a solicitării de despăgubire, în sensul că "legea acordă despăgubiri rudelor victimei dacă se face dovada unui prejudiciu moral nesubzistând o prezumție legală care să confere un drept cert la despăgubire doar în baza legăturii de rudenie, cu atât mai puțin în cazul unor rude de gradul 2".

Înalta Curte reține că, în mod contrar exigențelor căii de atac promovate, prin memoriul de recurs formulat recurenții au reiterat și aspecte ale situației de fapt, criticând modul de interpretare și apreciere a dovezilor administrate de către instanța de fond, contestând concluziile deduse în urma unei atare analize.

Astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost conceput ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 18011 din 15 ianuarie 2019, intimatul FGA a respins cererea de despăgubire a reclamantei I., în aplicarea dispozițiilor art. 1390 C. civ., care impunea administrarea de dovezi de către reclamantă din care să reiasă că aceasta era beneficiara obligației de întreținere din partea victimei, probe care nu au fost propuse sau administrate nici în procedura administrativă, nici în fața instanței de judecată.

A pretinde că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală din perspectiva celor anterior arătate indică o necunoaștere de către reclamanți a aspectelor de drept antamate atât prin cererea de chemare în judecată cât și prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, din care reiese că L. era plecat împreună cu părințiii săi și sora acestuia în Suedia de 8 ani. De asemenea, s-a mai susținut de către reclamanți că părinții împreună cu O. veneau în țară vara pentru a întregii familia, după care mergeau cu toții înapoi in Suedia (fila nr. x dos fond) astfel că, pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existența unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanței găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, producerea prejudiciului/existenta prejudiciului, fapt nedovedit în cauză.

Distinct de acest aspect, instanța de control judiciar observă dispozițiile art. 1390 C. civ.. privind, persoana îndreptățită la despăgubire în caz de deces care prevăd că: (1) Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celui decedat.

Din această perspectivă trebuie reținut că, potrivit art. 516 alin. (1), coroborat cu art. 519 C. civ., există obligația de întreținere între descendenți și ascendenți (inclusiv cea secundară, față de ascendenți de gradul II), fiind îndeplinită condiția calității de persoană îndreptățită, "potrivit legii", reglementată de art. 1390 alin. (1) C. civ.

Dar art. 1390 alin. (3) impune verificarea în concret a nevoilor celui păgubit (cu aplicarea art. 1387-1389 C. civ.), iar art. 1391 alin. (2) C. civ., coroborat cu art. 13 din Legea 213/2015 impune sarcina probei prejudiciului.

Astfel, verificând fundamentul răspunderii pentru prejudiciu moral, se reține că legiuitorul a prevăzut, legiuitorul a prevăzut la art. 1391 alin. (1) C. civ. că, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială", iar la alin. (2) a statuat în sensul că, "instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

Invocarea de către reclamanți a dispozitiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., potrivit cărora instanța de judecată va putea să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și sotului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum si oricărei alte persoane, care la rândul sau ar putea dovedi existenta unui asemenea prejudiciu, poate fi făcută numai in limitele normei juridice speciale prevăzute de art. 13 alin. (3)-(5) din Legea nr. 213/2015, având in vedere ca raportul juridic dedus judecații are ca subiect pasiv aceasta persoana juridica de drept public, care asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, numai în condițiile prevazute de Legea nr. 213/2015.

Totodata, contrar sustinerilor reclamanților instanta retine ca dispozitiile art. 1391 alin. (2) C. civ. nu instituie o prezumtia legala privind existenta unui prejudiciu moral suferit de rudele victimei decedate si nu le indreptatesc pe acestea sa obtina despagubiri de la autoritatea publica pârata, in conditiile prevazute de Legea nr. 213/2015.

De asemenea instanta are in vedere ca ultima teza a art. 1391 alin. (2) C. civ. instituie obligatia dovedirii existentei unui asemenea prejudiciu de catre orice persoana interesata, inclusiv de catre rudele victimei, fiind necesar, ca în fiecare caz în parte, să se dovedeasca prin probe convingătoare, existența în realitate a unei legături strânse de afecțiune si victima.

Astfel instanta retine că prejudiciul afectiv care este suferit de victimele prin ricoșeu este susceptibil de a fi reparat pecuniar, numai în măsura în care este obiectivat într-o suferință psihică generată de decesul victimei, fiind, deci, necesară, în toate situațiile, dovedirea existenței unei legături strânse de afecțiune între aceasta din urmă și cel ce sustine ca este o victimă prin ricoșeu.

Prin urmare, pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, este necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente și indicii, din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost afectate și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Curtea nu apreciază că aspectele reieșite din audierea martorilor și proba cu înscrisuri ar determina o concluzie diferită față de cea reținută de instranța fondului, întrucât existența unor relații caracterizate prin afecțiune și respect reciproc sunt specifice oricărei familii normale, fiind menite a asigura dezvoltarea corespunzătoare a membrilor săi, iar pierderea unei rude printr-un deces intervenit intempestiv și neprevăzut are ca efect în aceste împrejurări producerea unei suferințe incomensurabile.

Cât despre trimiterile reclamanților la o anumită jurisprudență identificată, aceștia nu au demonstrat similaritate cu beneficiarii acelor hotărâri judecătorești, anume un context factual de natură a justifica acordarea unor sume semnificative cu titlu de daune morale.

În speță, contrar susținerilor recurentilor, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate instanța de fond s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți ca urmare a accidentului rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum și la criteriul echității și principiul proporționalității cu dauna suferită, a căror aplicare este de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a terțelor persoane păgubite. Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare deduse judecății, au fost expuse în raționamentul logico - juridic al soluției pronunțate în ce privește determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.

Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. împotriva sentinței nr. 263 din 30.04.2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2022.