ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1125/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 . Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, înregistrată sub nr. x/2019, reclamanta A. a formulat, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, contestație împotriva Deciziei nr. 20607/05.07.2019 privind soluționarea cererii de despăgubire nr. x/18.06.2018, prin care a solicitat:

- anularea deciziei ca nelegală și netemeinică și obligarea intimatului de a-i acorda sumele solicitate în cererea de despăgubire;

- obligarea intimatului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 917 din 6 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A anulat decizia nr. 20607/05.07.2019 emisă de pârât și a obligat pârâtul să emită o nouă decizie pentru plata creanței de asigurări.

A respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata despăgubirilor solicitate.

A luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 917 din 6 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

Fără a dezvolta motivele de casare invocate, în mod separat, recurentul-pârât susține, în esență, că în mod greșit instanța de fond a apreciat că cererea de despăgubire a fost adresată FGA cu respectarea termenului de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Mai arată recurentul-pârât că, astfel cum a reținut și instanța de fond, problema de drept supusă dezlegării constă în stabilirea momentului nașterii dreptului de creanță în persoana reclamantei, în calitate de creditor de asigurare.

În acest sens, susține recurentul că din actele dosarului rezultă, cu evidență, că dreptul de creanță s-a născut anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pentru asigurătorul B. S.A., evenimentul rutier producându-se la data de 01.12.2014, astfel încât termenul de 90 de zile trebuie calculat începând cu data de 28 aprilie 2016 când a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii falimentului.

În acest context, recurentul-pârât afirmă că, în mod eronat și cu ignorarea probelor administrate în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, instanța de fond a apreciat că dreptul de creanță al reclamantei s-a născut ulterior intrării în insolvență a asigurătorului, luând în considerare un moment de la care trebuia să curgă termenul de 90 de zile, care nu avea legătură cu procedura reglementată de Legea nr. 213/2015.

În concluzie, recurentul-pârât solicit casarea sentinței atacate și, în rejudecare, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele prezentate în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că excepția nulității parțiale a recursului întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. este neîntemeiată, recurentul-pârât dezvoltând critici ce pot fi încadrate în ipoteza acestui text procedural, pe care instanța de recurs le va avea în vedere în examinarea căii de atac.

Argumente de fapt și de drept

Astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond și au afirmat și părțile litigante în fața instanței de recurs, problema de drept supusă dezlegării instanței de contencios administrativ în prezenta cauză este aceea determinată de modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Normele ASF nr. 16/2016 cu privire la data de la care este calculat termenul de 90 de zile în privința reclamantei, respectiv stabilirea momentului de la care s-a născut dreptul de creanță al creditorului de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte reține că, în fapt, controversa juridică existentă între părțile litigiului privește momentul nașterii dreptului de creanță al reclamantei împotriva societății de asigurare la care persoana vinovată de producerea accidentului rutier avea încheiată polița de răspundere civilă delictuală.

Potrivit opiniei autorității recurenta Fondul de Garantare a Asiguraților, exprimată prin decizia de soluționare a cererii de plată a cărei anulare se solicită, dreptul de creanță al reclamantei s-a născut anterior intrării în faliment a societății B. S.A., astfel încât cererea de plată trebuia formulată în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de declarare a falimentului, respectiv 28 aprilie 2016.

În opinia intimatei-reclamante, opinie îmbrățișată și de instanța de fond, dreptul de creanță s-a născut ulterior declarării falimentului societății B. S.A., respectiv la data pronunțării instanței civile, în mod definitiv asupra litigiului având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, respectiv la data de 20.11.2018, când Tribunalul București, secția a VI-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 228 din 20.11.2018 în Dosarul nr. x/2016.

Analizând raționamentul juridic exprimat de instanța de fond, în raport de probele administrate în cauză și de susținerile părților formulate în dosar, Înalta Curte constată că acesta prezintă deficiențe de fapt și de drept, incompatibile cu cerințele de legalitate și temeinicie pe care trebuie să le îndeplinească o hotărâre judecătorească.

Astfel, dintr-o primă perspectivă, sentința recurată este nelegală prin prisma relevării unei motivări eliptice, care nu furnizează datele concrete pe care s-a întemeiat convingerea judecătorului, astfel cum acestea rezultau din înscrisurile depuse la dosar.

În acest sens, Înalta Curte reține că afirmația din cuprinsul considerentelor sentinței, în sensul că, din punctul de vedere al instanței, data nașterii dreptului de creanță al reclamantei o reprezintă "data pronunțării instanței civile în mod definitiv asupra litigiului având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale" nu are nicio valoare juridică, atâta vreme cât judecătorul nu s-a raportat și la data la care reclamanta s-a adresat cu cererea de despăgubire către FGA, în scopul calculării termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În acest context, Înalta Curte amintește că scopul juridic al demersului judiciar inițiat de reclamantă consta în verificarea de către instanța de contencios administrativ a temeiniciei și legalității soluției de respingere ca tardivă a cererii de despăgubiri.

Or, prin modalitatea în care instanța de fond a înțeles să motiveze soluția, problema de drept dedusă judecății a fost dezlegată parțial, în sensul că prima instanța a stabilit doar care este momentul nașterii dreptului de creanță și, implicit momentul începutului curgerii termenului de 90 de zile zile prevăzut de lege, în interiorul căruia trebuia formulată cererea de despăgubire, omițând a analiza și aspectul tardivității depunerii cererii, reținută prin decizia emisă de FGA și a cărei anulare se solicita prin acțiune.

De menționat este și faptul că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei emise de FGA prin combaterea tardivității reținute, afirmând că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din legea nr. 213/2015 curge de la momentul comunicării hotărârii definitive pronunțate în dosarul civil nr. x/2016, comunicare efectuată la data de 22.03.2019, argument esențial, ignorat de instanța de fond.

De asemenea, trebuie avut în vedere și aspectul, conform căruia, hotărârea definitivă pronunțată în litigiul civil, la care se raportează instanța de fond, privește o încheiere prin care s-a dispus suspendarea judecății cauzei și nu oferă o soluție asupra fondului raportului juridic de drept civil, constând în angajarea răspunderii civile delictuale.

Pe de altă parte, instanța de fond nu a motivat de ce a înlăturat susținerile pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților în sensul că dreptul de creanță s-a născut anterior intrării în faliment a societății B., iar hotărârile judecătorești de care se prevalează reclamanta pronunțate în litigiul civil nu au relevanță pe aspectul momentului nașterii dreptului de creanță.

Dintr-o a doua perspectivă, sentința recurată este nelegală prin prisma lipsei de rol activ a judecătorului în aflarea adevărului și stabilirea corectă a situației de fapt, în conformitate cu dispozițiile art. 22 din C. proc. civ.

Această greșeală în cercetarea judecătorească s-a manifestat prin nesolicitarea în scopul administrării la dosarul cauzei a unor înscrisuri necesare și utile soluționării litigiului, pe care ambele părți ale litigiului le-au invocat în susținerea pretențiilor lor și a apărărilor formulate, inclusiv în prezenta cale de atac, respectiv actele întocmite în dosarul de daună deschis de asigurător în urma accidentului rutier, precum și cele efectuate în dosarul de cercetare penală aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu sub nr. x/2015, din care s-a desprins acțiunea în răspundere civilă delictuală.

Aceste înscrisuri, în opinia instanței de control, sunt esențiale în dezlegarea cauzei, cu atât mai mult cu cât, chiar instanța de fond a menționat în cuprinsul considerentelor că situația de fapt rezultă din înscriurile existente în dosarul de daună, dosar care însă nu a fost atașat ca probă la prezentul dosar, de către părți și nici nu a fost solicitat de instanță.

Totodată, se mai reține și faptul că, atât recurentul-pârât cât și intimata-reclamantă fac referire la existența unui dosar de daună cu nr. x, aflat la autoritatea pârâtă și înregistrat la FGA cu nr. unic x, fără a se indica data înregistrării și, despre care, instanța de fond ar fi trebuit să ceară lămuriri cu privire la conținutul acestuia și chiar să dispună administrarea lui în cadrul probei cu înscrisuri.

Constatând că la dosarul instanței de fond probatoriul administrat în cauză cuprinde trei înscrisuri, respectiv: cererea de despăgubiri formulată de reclamantă, decizia FGA de respingere a cererii de despăgubiri și Decizia nr. 228/2018, pronunțată în dosarul civil nr. x/2016, având ca obiect angajarea răspunderii civile solidare, prin care s-a respins recursul formulat de A. împotriva încheierii de suspendare a judecății litigiului civil pronunțată de Judecătoria 6 București, Înalta Curte îl apreciază ca fiind insuficient pentru dezlegarea corectă și legală a prezentului litigiu, soluția pronunțată în temeiul doar a acestor înscrisuri, nerespectând exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, interpretarea instanței în ceea ce privește probele administrate sau probele înlăturate lipsește, analiza raportului juridic litigios fiind una superficială, ceea ce poate conduce la concluzia că instanța a pronunțat o soluție fără a administra probele necesare și utile și fără a cerceta probatoriu în administrat în această cauză. Acest lucru este necesar, deoarece este de esență și constituie o garanție pentru toate părțile litigante, ca instanța să țină cont de întreg ansamblu probator, precum și că cererile lor au fost analizate cu atenție de către instanța judecătorească, oferind totodată posibilitatea exercitării controlului judiciar în ceea ce privește soluția dată.

Înalta Curte mai reține că situația expusă în raționamentul juridic dezvoltat anterior în sensul efectuării unei cercetări judecătorești necorespunzătoare din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., generează și incidența motivului de cazare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din același cod, în sensul că interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În concluzie, sentința instanței de fond este afectată de viciul nelegalității, din perspectiva motivelor de casare invocate și, având în vedere necesitatea suplimentării probatoriului în sensul celor arătate în considerentele prezentei decizii și față de necercetarea corespunzătoare a fondului cauzei și motivarea deficitară oferită de instanța de fond, Înalta Curte constată că se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 917 din 6 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie 2022.