ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 202/2016

Decizia nr. 202/2016 Deliberând asupra recursului, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 16 ianuarie 2013 la nr. 427/85/2013 pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, reclamantele A. și B., minoră, reprezentată de mama sa A. au chemat în judecată pe C. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL în calitate de corespondent al asigurătorului în România a C. JSC Bulgaria, să se dispună: I. Obligarea pârâtei la plata de daune materiale și morale către reclamante după cum urmează: 1. A. - soția decedatului D.: daune totale în sumă de 530.000 lei, reprezentând daune morale în cuantum de 500.000 lei și daune materiale în sumă de 30.000 lei; 2. B. - fiica decedatului D. - daune totale în sumă de 554.950 lei, reprezentând daune morale în cuantum de 500.000 lei și daune materiale în sumă de 54.950 lei, reprezentând 1/4 din salariul tatălui său, de la data producerii accidentului până la împlinirea vârstei de 18 ani, astfel: 350 lei x 157 luni = 54.950 lei.

În motivarea acțiunii reclamantele au susținut că la data de 15 martie 2012 în jurul orei 17:37, în afara localității Cisnădie, numitul D., subofițer al Unității Militare de Artilerie Sibiu, în timp ce conducea autoturismul marca E. s-a angajat în depășirea unui autoturism marca D., a intrat pe contrasens, moment în care a pierdut controlul asupra direcției de mers și s-a răsturnat în afara părții carosabile. în urma accidentului victima D. a decedat. Prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, în Dosarul nr. x/2012 s-a dispus "neînceperea urmăririi penale față de numitul D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută și pedepsită de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen.

Autoturismul condus de numitul D., era asigurat la data accidentului (03 ianuarie 2012) la C. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL, în calitate de corespondent al asigurătorului în România al C. ISC Bulgaria. Reclamantele, prin dispariția soțului, respectiv al tatălui, au suferit prejudicii atât de natură patrimonială - cheltuieli aferente înmormântării, a ritualurilor creștinești de pomenire, cât și de natură nepatrimonială pe care le apreciază în cuantumul indicat în petitul I. Reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările ulterioare și pe dispozițiile art. 26 alin. (1) din Norma CSA din 25 mai 2010 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Prin Sentința civilă nr. 677 pronunțată la data de 6 iunie 2013, tribunalul a respins acțiunea, reținând, în esență, următoarele: Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, iar potrivit art. 50 din lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Potrivit art. 50 alin. (2). În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aliate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv" iar potrivit alin. (3) "Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului". În speță, sunt aplicabile și dispozițiile Ordinului CSA nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, (și nu Norma CSA din 25 mai 2010 invocată de reclamante), pentru accidentele produse începând cu anul 2012, an în care s-a produs accidentul în cauză.

La o primă vedere ar părea că pot beneficia de asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, și soțul (soția) și persoanele aflate în întreținerea conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, chiar dacă nu au fost implicate în accident. Dar dispozițiile legale nu fac o astfel de precizare și atunci, acestea trebuie analizate împreună, în corelare, ori o astfel de analiză nu poate duce la concluzia că rudele persoanei vinovate de producerea accidentului pot beneficia de despăgubiri de la asigurător, pentru decesul celui vinovat de producerea accidentului. Reclamantele nu sunt terți față de persoana vinovată de producerea accidentului, ele nu s-au aflat în autoturism și nici în afara acestuia la momentul producerii accidentului.

Câtă vreme conform art. 49 alin. (2) nu se acordă despăgubiri conducătorului autovehiculului, vinovat de producerea accidentului, nici succesorilor acestuia nu li se pot acorda astfel de despăgubiri, pentru că nimeni nu poate să-și invoce propria culpă. Ori reclamantele, în calitate de succesoare ale persoanei vinovate, nu pot să invoce culpa acestuia pentru a beneficia de despăgubiri. Dacă prin accidentul provocat de soțul, respectiv, tatăl, s-ar fi produs prejudicii altor persoane, iar acesta nu ar fi decedat, ar fi fost obligat la plata de despăgubiri, către aceste persoane.

Alin. (3) al art. 49 se referă cu siguranță la situația în care pot cere despăgubiri soțul (soția) sau persoanele aflate în întreținerea conducătorului vehiculului asigurat vinovat de producerea accidentului, dacă s-ar fi aflat în autovehicul sau în afara acestuia, dacă au suferit prejudicii nemijlocit din accidentul în sine, și nu ca urmare a decesului persoanei vinovate de accident, ori reclamantele nu au fost implicate în accident.

Apelul declarat de reclamante, împotriva acestei sentințe, a fost respins, prin Decizia nr. 69 pronunțată la data de 10 octombrie 2013 de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, în considerentele căreia s-a reținut, în esență, în mod asemănător cu considerentele sentinței, că potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul nr. 14/2011 al CSA, precum și art. 27 pct. 2 din aceleași norme, care exclud conducătorii auto răspunzători din sfera persoanelor prejudiciate și definesc împrejurările în care rudele acestora, implicate în accident, beneficiază de despăgubiri.

În acest sens, se arată că asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului conducătorului auto, responsabil de accident, "indiferent cine solicită aceste despăgubiri". Interpretarea normei legale asupra căreia a statuat în mod corect instanța de fond nu poate fi alta, odată ce obiect al asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de autovehicule sunt despăgubirile datorate de asigurat, ca urmare a răspunderii sale față de o terță persoană, fiind protejat astfel patrimoniul celui din care urmează a se plăti.

Rudele persoanei responsabile decedate, care nu au fost implicate în accident, nu pot fi beneficiarii unei atari indemnizații de asigurare, în lipsa unei legături directe cu prejudiciul suferit, neputând a se face confuzie între asigurarea de răspundere civilă și asigurarea de persoane în cazul căreia asigurătorul datorează despăgubiri la survenirea riscului asigurat, fără vreo relație cu prejudiciul suferit și chiar în lipsa unei pagube. Prin urmare, nu poate fi extinsă sfera răspunderii civile delictuale a conducătorului auto responsabil, într-o măsură care să acopere și răspunderea față de prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale cauzate rudelor sale prin deces.

Recursul declarat de reclamante împotriva Deciziei nr. 69/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a fost admis prin Decizia nr. 3707 pronunțată la data de 21 noiembrie 2014 de secția a II-a civilă de la Înalta Curte de Casație și Justiție și în consecință s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că recurentele au invocat aplicarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor art. 41 alin. (1), art. 42, art. 50 și 54 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) nr. 14/2011 și a considerat că din interpretarea coroborată a textelor de lege sus-menționate, rezultă că în asigurarea obligatorie de răspundere civilă, cazul asigurat constă în accidentul cauzator de prejudicii terțelor persoane, indiferent dacă persoana vinovată de producerea accidentului este sau nu identificată și indiferent că este sau nu chiar persoana asigurată, ceea ce impune un caracter preponderent intuitu rei acestui tip de asigurare, deoarece esențială este implicarea în accident a autovehiculului asigurat, nicidecum a persoanei asiguratului.

Cu alte cuvinte, principala condiție a antrenării răspunderii asigurătorului RCA este aceea că autoturismul implicat în accident să fie identificat și asigurat. Odată îndeplinită această condiție, asigurătorul este obligat să despăgubească toate persoanele prejudiciate prin accidentul în care a fost implicat respectivul vehicul, cu excepția celor prevăzute în mod limitativ de lege. Or, în speță, recurentele nu se găsesc în niciuna dintre situațiile prevăzute de lege cu titlu de excepție. În alți termeni, asigurătorul, când acoperă prejudiciul suferit de terți, nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește propria obligație stabilită prin lege și consemnată ca atare în contractul de asigurare RCA, terțul păgubit fiind despăgubit ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale.

De aceea, în acest tip de contract intuitu rei s-a acordat prioritate intereselor terților păgubiți, care vor încasa despăgubirea de la asigurător pentru prejudiciul moral sau material suferit ca urmare a producerii riscului asigurat. respectiv accidentul produs de vehiculul asigurat.

Ca urmare a dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 3707 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cu ocazia rejudecării apelului, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunțat Decizia nr. 267 la data de 7 mai 2015, prin care a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantele A. și B. reprezentată de mama sa A., împotriva pârâtei SC C. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL și în consecință: A obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 4.684 lei reprezentând despăgubiri pentru daune materiale și suma de 50.000 lei reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

A obligat pârâta să plătească reclamantei B. reprezentată de mama sa A. suma de 50.000 lei reprezentând despăgubiri pentru daune morale. Au fost respinse în rest celelalte cereri. A obligat intimata pârâtă SC C. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL București să plătească apelantelor reclamante A. și B. suma de 2.144 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și în apel. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Așa fiind, dreptul reclamantelor de a fi despăgubite nu mai poate fi supus dezbaterii în această etapă procesuală, Înalta Curte statuând în mod obligatoriu prin decizia de casare că reclamantele pot solicita despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă delictuală obligatorie, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, chiar dacă nu au fost victime directe, implicate în accident. Prin urmare, toate apărările pârâtei intimate C. JSC referitoare la lipsa răspunderii contractuale a asigurătorului ca urmare a lipsei răspunderii delictuale a asiguratului D. nu vor mai fi analizate întrucât exced limitelor rejudecării apelului, așa cum aceste limite au fost trasate de instanța de casare.

De asemenea, solicitarea intimatei pârâte ca instanța de rejudecare să determine legea aplicabilă obligațiilor contractuale, nu poate fi primită, având în vedere că legea aplicabilă a fost determinată în primul ciclu procesual, iar sintagma "probleme de drept dezlegate" folosită de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. exclude posibilitatea ca instanța de rejudecare să considere ca fiind aplicabilă în prezentul litigiu o altă lege decât Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. Prin urmare, judecând în echitate la criteriile stabilite de instanțe în fiecare caz concret ar trebui adăugate exigențele unei limite naturale: daunele morale nu trebuie să fie excesive, nerezonabile, fără simțul măsurii, astfel ca prin acordarea lor să se ajungă la o îmbogățire fără just temei a reclamantului.

În consecință, având în vedere jurisprudența în materie (depusă la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție), precum și principiul echității care impune necesitatea găsirii unui just echilibru, astfel ca suma acordată să nu reprezinte o îmbogățire fără justă cauză a reclamantelor și nicio amendă excesivă pentru pârâtă, fiind de necontestat că decesul soțului și respectiv tatălui le-a produs o durere și o suferință iremediabilă, instanța de apel a considerat că suma de 50.000 lei pentru fiecare reclamantă este o daună morală stabilită în mod just. Instanța s-a orientat către acest cuantum al prejudiciului având în vedere că autorul faptei prejudiciabile este victima însăși, adică cel decedat în accident este exclusiv vinovat de producerea accidentului soldat cu propriu să deces, situație care este diferită de spețele în care persoanele decedate nu au nicio culpă în producerea accidentului, autovehiculul fiind condus de alte persoane decât victimele însele.

În ceea ce privește daunele materiale, suma de 30.000 lei solicitată de reclamanta A., reprezentând cheltuieli aferente înmormântării soțului său decedat în urma accidentului, acestea nu au fost dovedite decât parțial, în limita sumei de 4.684 lei. Referitor la daunele materiale solicitate de reclamanta B., fiica celui vinovat de producerea accidentului, în sumă de 54.950 lei cu titlu de rentă pe o perioadă de 157 luni, de la data producerii accidentului și până la împlinirea vârstei de 18 ani, instanța de apel a constatat că această sumă nu poate fi acordată, deoarece daunele materiale nu pot fi acoperite în baza contractului de asigurare, asigurătorul de răspundere civilă delictuală obligatorie asumându-și obligația de a acoperi numai cheltuielile prevăzute la art. 49 pct. 2 din normele RCA aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al CSA.

Asigurătorul de răspundere civilă obligatorie nu poate prelua întreținerea familiei asiguratului său, vinovat de producerea accidentului, întrucât aceasta ar însemna transformarea poliței RCA într-o poliță de asigurare de viață, ceea ce nu este admisibil. Pentru acest motiv, cererea reclamantei de obligare a asigurătorului la plata unei rente viagere pe o durată de 157 luni, până la împlinirea vârstei majoratului său, nu poate fi admisă. Mai mult, reclamanta solicită plata unei sume globale de 54.950 lei, reprezentând o cotă de 1/4 din salariul tatălui său, respectiv 350 lei/lună, timp de 13 ani, ceea ce înseamnă ca societatea de asigurare să-i plătească anticipat întreținerea pe care tatăl său i-ar fi prestat-o lunar, în baza dispozițiilor Codului familiei, până la împlinirea vârstei majoratului.

O asemenea cerere este lipsită de temei legal, contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie neputând acoperi o asemenea daună. Cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere la sumele acordate, respectiv petitul 3 al acțiunii reclamantelor, urmează a fi respins, dispozițiile art. 35 și 36 din vechiul Ordin nr. 5/2010, preluate în Ordinul nr. 4/2011, reglementând aceste penalități pentru ipoteza în care despăgubirile nu sunt plătite în termenele prevăzute de lege. Aceste dispoziții se aplică în faza de executare a hotărârii, iar instanța de apel nu poate porni de la prezumția că societatea de asigurare nu își va îndeplini obligațiile stabilite în sarcina ei și să aplice deja o astfel de penalitate.

Împotriva Deciziei nr. 267/2015 din 7 mai 2015 a declarat recurs pârâta SC F. JSC, cu sediul în Bulgaria, prin mandatar SC C. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea Deciziei nr. 267/2015 și pe fond respingerea acțiunii reclamantelor, ca fiind neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta susține, în esență, că în condițiile în care prevederile: Directivei 2009/103 a CE; art. 49 și 50 din Legea nr. 135/1996 și art. 27 din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nu dau posibilitatea sub nicio formă ca rudele celui vinovat de accident să beneficieze de daune, ca urmare a decesului acelei persoane, după cum nu exista niciun alt text de lege care să îndreptățească pe reclamante să poată solicita în instanță, daune într-o astfel de situație, pe cale de consecință este mai mult decât evident că Decizia civilă nr. 267/2015 a Curții de Apel Alba Iulia prin care au fost acordate daune materiale și morale reclamantelor este nelegală.

De asemenea, pârâta apreciază că în pofida faptului că numitul D. a fost considerat de către autoritățile penale ca fiind singura persoană vinovată de accident și de decesul său, paradoxal, rudele acestuia, în speță soția și fiica, au formulat acțiune în justiție solicitând daune materiale reprezentând cheltuielile efectuate cu înmormântarea și daune morale constând în suferințele prin care au trecut ca urmare a decesului numitului D. Deși nu au niciun drept conferit de legea specială pentru a încasa despăgubiri ca rude și moștenitori ai persoanei vinovate de producerea daunei. totuși, fie din dorința de a duce în eroare instanța, fie datorită faptului că nu au dat o interpretare corectă a legii, reclamantele, prin apărător, au menționat ca temei juridic al admisibilității acțiunii lor - prevederile art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995.

Art. 49 și 50 obligă asigurătorul de răspundere civilă auto să acorde despăgubiri pentru prejudicii de care asigurații acestora răspund față de terțe persoane prejudiciate prin accidente de autovehicule, cu excepția cazului în care persoana vătămată (n.n. decedată) este chiar conducătorul autovehiculului responsabil de accident, așa cum a fost și numitul D. În acest sens sunt și dispozițiile art. 26 alin. (1) și 4 din Anexa Normă la Ordinul nr. 14/2011 al CSA care stipulează că «(1) Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă.

Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri informă bănească pentru: 4. prejudiciile produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului membrilor familiei asiguratului sau membrilor familiei conducătorului auto, cu excepția despăgubirilor solicitate de către conducătorul auto vinovat de producerea accidentului;» Astfel fiind, numai în situația în care membri familiei asiguratului sunt vătămați corporal în accident s-au au decedat, aceștia sunt despăgubiți de asigurătorul RCA pentru daune materiale și morale rezultate din această vătămare sau deces, și nu pentru vătămarea sau decesul asiguratului vinovat de accident.

În fine pârâta recurentă precizează că Directiva nr. 2009/103 a CE din 16 decembrie 2009 menționează în mod expres că membrii familiei șoferului vinovat de producerea accidentului rutier pot beneficia de despăgubiri numai în cazul în care sunt victime directe ale accidentului produs de ruda lor ceea ce în speță nu este cazul, deoarece reclamantele nu se aflau în autovehicul și nu au suferit nicio vătămare corporală.

Pârâta recurentă a mai invocat în susținerea opiniei privind aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 și Decizia nr. 23 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii la data de 26 octombrie 2015, care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului privește doar vătămările lor corporale, ca victime ale evenimentului rutier. Reclamantele au formulat întâmpinare, invocând excepția autorității de lucru judecat și excepția nulității recursului solicitând, în consecință, anularea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

În motivarea întâmpinării se susține, în esență, că prin Decizia nr. 3707 din 21 noiembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a pronunțat cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, în sensul că pot solicita despăgubiri soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului fără a condiționa solicitarea acestor despăgubiri de implicarea directă a acestora în accident. Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În consecință, instanța de apel, în rejudecarea cauzei s-a supus dispozițiilor imperative ale legii în ceea ce privește forța obligatorie a hotărârilor pronunțate în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție asupra problemelor de drept dezlegate, pronunțând astfel o decizie legală și temeinică. Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ceea ce intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii și considerentele deciziei, cele care tranșează fondul litigiului sau cele prin care se tranșează o chestiune litigioasă.

Autoritatea lucrului judecat împiedică nu numai rediscutarea chestiunilor tranșante, judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, chiar cu poziția procesuală inversă, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunțată într-un alt proces sau chiar în același dosar, dar într-un alt ciclu procesual. În consecință, în raport de dispozițiile Deciziei nr. 3707/2014, dreptul reclamantelor de a fi despăgubite nu mai poate fi supus dezbaterii în această etapă procesuală, deoarece s-a stabilit în mod obligatoriu că reclamantele pot solicita despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă delictuală obligatorie, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 chiar dacă nu au fost victime directe, implicate în accident.

De asemenea, intimatele-reclamante au invocat excepția nulității recursului, apreciind că motivele de casare invocate de recurentă nu se circumscriu motivelor de recurs limitativ prevăzute de lege. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs și de susținerile din întâmpinare, constată următoarele: Cu privire la excepțiile invocate de reclamantele-intimate, care trebuie analizate cu prioritate, trebuie precizat că excepția privind nulitatea recursului a fost respinsă prin practicaua deciziei și în consecință nu mai este necesară analizarea ei, iar excepția autorității de lucru judecat a fost considerată, tot prin practica, apărare de fond și în consecință va fi analizată ca atare.

În raport de situația de fapt privind producerea accidentului de circulație din data de 15 martie 2012, în care a fost implicat autoturismul E. condus de D., care a avut drept consecință decesul numitului D., s-a format Dosarul penal nr. x/P/2012 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, dosar soluționat prin rezoluția din data de 23 iulie 2012 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen., deoarece cercetările efectuate în cauză de organele de poliție au constatat că vinovat de producerea accidentului a fost chiar victima accidentului, D. care a condus autoturismul.

Astfel fiind, în raport de situația de fapt expusă, problema de drept care trebuie soluționată în cauză reprezintă modul de aplicare a dispozițiilor legale incidente, privind dreptul membrilor familiei conducătorului auto vinovat exclusiv de producerea unui accident de circulație, soldat cu decesul său, de a primi de la societatea de asigurare la care autoturismul era asigurat cu o poliță RCA, despăgubiri pentru daunele materiale și morale rezultate în urma accidentului, în condițiile în care acești membrii de familie, în speță soția și fiica minoră a conducătorului auto decedat în accident nu s-au aliat în autoturism deci nu sunt victime directe în sensul că nu au suferit nicio vătămare corporală.

Concret, în speță se impune interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseși, în cazul asigurării de răspundere civilă RCA. Art. 50 din Legea nr. 136/1995 stipulează următoarele: Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv.

Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului. După cum s-a menționat mai sus, în speță s-au interpretat dispozițiile art. 50 alin. (3), în considerentele Deciziei nr. 3707/2014 pronunțată de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că prin aceste prevederi legiuitorul a precizat, în mod expres, că pot solicita despăgubiri soțul (soția) sau persoana care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, fără a condiționa solicitarea acestor despăgubiri, de implicarea directă a acestora în accident.

Pentru susținerea acestei interpretări s-au invocat argumente precitate. Ca urmare a Deciziei nr. 3707/2014, în rejudecarea apelului, prin Decizia nr. 267/2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precitată, a fost obligată societatea de asigurări pârâtă, la plata daunelor materiale și morale către reclamante. În M. Of.

nr. 71/1.02.2016 s-a publicat Decizia nr. 23 pronunțată la data de 26 octombrie 2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

În considerentele Deciziei nr. 23/2015, s-a reținut, în esență, că, în principiu, în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Aceeași idee se regăsește și în conținutul legii speciale, respectiv art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, care, în plus, identifică faptul ilicit cauzator de prejudicii ca fiind accidentul de vehicul. Așadar, la nivel de principiu, asigurarea de răspundere civilă produsă prin accidente de vehicule reprezintă o garanție a persoanelor vătămate prin accident și care aveau deschisă o acțiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a moștenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzal va fi reparat.

În același timp, această formă de asigurare reprezintă o modalitate prin care titularul asigurării își conservă patrimoniul prin transferarea către societatea de asigurări a obligației de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligație care, în lipsa contractului de asigurare, i-ar fi revenit celui vinovat de producerea accidentului. Așadar, pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului față de terța persoană păgubită, este necesară existența prealabilă a unei răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) față de aceeași persoană. Răspunderea asigurătorului nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni obligat față de victimă în baza legii doar în măsura în care o atare obligație - izvorâtă, de această dată, din răspunderea civilă delictuală - există și în sarcina conducătorului.

Riscul asigurat, adică evenimentul asigurat care dă naștere obligației asigurătorului de a plăti indemnizația de asigurare - despăgubirea - constă în accidentul cauzator de prejudicii terțelor persoane pentru care, potrivit legii, se angajează răspunderea asiguratului sau a conducătorului vehiculului. Înțelegerea exactă a conținutului și sensului reglementării art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 presupune interpretarea sistematică a acestei norme legale în contextul întregii reglementări a art. 50, în concordanță cu condițiile legale ale angajării răspunderii asigurătorului și cu natura juridică proprie (mai sus redată) a acestui tip de asigurare.

Este de precizat că practica judiciară divergentă a vizat acea cazuistică în care membrii familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului au pretins recunoașterea unui drept de dezdăunare pe seama asigurătorului pentru prejudiciile proprii decurgând din decesul șoferului, cum ar fi plata costurilor înmormântării, a daunelor morale cauzate de dispariția acestuia ori pierderea întreținerii de care beneficiau din partea victimei directe a accidentului, instanțele judecătorești fiind unanime, în cazuistica analizată, în recunoașterea unui drept la dezdăunare acelorași subiecte pentru repararea prejudiciilor generate de vătămările lor corporale, așadar când acestea sunt ele însele victime directe ale accidentului.

Divergența vizează, prin urmare, cazul membrilor de familie prejudiciați (material și/sau moral) ca urmare a vătămării corporale sau decesului conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, respectiv ceea ce doctrina și jurisprudența au denumit a fi prejudiciul prin ricoșeu, înțeles ca prejudiciu cauzat în mod indirect (și care își găsește în prezent o reglementare legală prin dispozițiile art. 1.390 și 1.392 C. civ.). Întrucât, la originea producerii lui, se regăsește una și aceeași faptă ilicită, este de neconceput repararea prejudiciului prin ricoșeu în absența întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului direct. Mai exact, cerința esențială pentru repararea prejudiciului prin ricoșeu este ca fapta ilicită cauzatoare să își mențină acest caracter (ilicit) și în ce privește victima directă.

Or, potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. Pe de altă parte, art. 50 alin. (2) prevede că, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv. Excluderea conducătorului vehiculului din sfera "terțelor persoane păgubite", la care se referă ari. 49 din lege. are drept consecință faptul că asigurătorul nu datorează despăgubiri în caz de vătămare a sănătății sau pentru moartea asiguratului în accident și nici pentru avarierea sau distrugerea bunurilor sale, inclusiv a autovehiculului condus de el și care a provocat accidentul.

Această excludere nu este însă întâmplătoare și nu se justifică doar pe legătura contractuală asigurat - asigurător din raportul de asigurare (care, în cazul asigurării casco, spre exemplu, este chiar cea care stă la baza includerii în asigurare a bunurilor asiguratului), ci tocmai pe lipsa, în acest caz, a fundamentului asigurării de răspundere civilă, respectiv pe existența unei obligații de reparare a prejudiciului în sarcina conducătorului auto, izvorâtă din răspunderea civilă delictuală. Asiguratul nu poate avea răspundere civilă față de el însuși, așa încât asigurarea de răspundere este fără obiect. Acest lucru se întâmplă atunci când persoana victimei se confundă cu cea responsabilă de producerea faptei ilicite.

În tot acest context, recunoașterea unui drept la despăgubiri soțului/soției sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, nu poate fi văzută decât ca menită să acopere acele prejudicii suferite de aceste subiecte decurgând din vătămările lor corporale, ca victime directe ale accidentului.

A admite că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 recunoaște un drept la despăgubiri membrilor familiei conducătorului auto vinovat de accident pentru repararea prejudiciilor indirecte, prin ricoșeu, provocate acestora (constând în cheltuieli cu spitalizarea și înmormântarea, acordarea întreținerii pe care acesta o presta în timpul vieții, daune morale pentru durerea pierderii unei ființe dragi) înseamnă a admite că asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu este ținut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiași fapte, și mai ales. în absența fundamentului legal dat de existența unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier.

Or, precum s-a arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoșeu doar dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile și în cazul prejudiciului inițial. În speță, prin ipoteză, deși există o victimă nemijlocită a faptei ilicite (conducătorul auto vătămat sau decedat), aceasta nu poate răspunde față de sine însăși, vătămarea sa corporală și/sau decesul fiind rezultate ale propriei sale fapte, și, prin urmare, este de neconceput să se discute despre răspunderea sa față de membrii propriei familii (în cele mai multe ipoteze de speță șoferul este și decedat). De altfel, atât sub reglementarea vechiului C. civ., cât și sub cea a noului C. civ., fapta victimei înseși este văzută ca una din cauzele înlăturării răspunderii civile delictuale.

În concluzie, cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a conducătorului auto față de sine însuși, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoșeu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiași conducător. Asigurătorul va fi însă ținut întotdeauna să despăgubească membrii familiei conducătorului vinovat de accident ori de câte ori aceștia sunt victime directe ale accidentului auto, așadar pentru repararea prejudiciilor lor corporale, și acesta este sensul propriu al normei legale aflate în analiză. Este adevărat că, astfel văzute lucrurile, s-ar putea afirma că introducerea alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 136/1995 nu a adus niciun beneficiu, deoarece situația juridică a acestor subiecte își găsea oricum rezolvare în dispozițiile preexistente ale art. 50 alin. (2) din aceeași lege.

Totuși, ca și în cazul reglementării prezente în directiva europeană, scopul tratării distincte a acestei categorii de subiecte a fost acela de a acorda membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei altei persoane care poartă răspunderea producerii accidentului o protecție comparabilă cu cea de care se bucură alte terțe victime, spre a nu fi excluse de la acest beneficiu tocmai pe considerentul relației de rudenie dintre acestea și conducătorul vinovat. Potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate printr-un recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I și în consecință având în vedere publicarea Deciziei nr. 23/2015 în M. Of.

la data de 1 februarie 2016, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) coroborate cu dispozițiile art. 312 (1) C. proc. civ. urmează să admită recursul și să modifice Decizia nr. 267/2015 din 7 mai 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantele A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 677/2013 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă, sentință prin care s-a respins acțiunea reclamantelor. În raport de soluția adoptată, Înalta Curte consideră că dispozițiile art. 330 7 C. proc. civ. primează în raport cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., și în consecință, decizia obligatorie pronunțată în interesul legii se impune cu putere de evidență în scopul dezlegării unitare a problemei de drept supusă examinării, în temeiul art. 329 și următoarele C. proc. civ., în chiar speța dedusă judecății și obligă și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, să aplice normele legale în sensul celor dezlegate prin hotărârea pronunțată în recursul în interesul legii. Ca atare, nici excepția autorității de lucru judecat invocată de reclamantă nu poate fi primită. Conform art. 274 C. proc. civ. reclamantele vor fi obligate la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs (onorariu avocațial) către recurenta SC F. JSC prin mandatar SC C. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL București, care au fost menționate în nota de cheltuieli de judecată depusă la dosar de avocatul recurentei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC C. JSC prin mandatar SC C. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL București împotriva Deciziei civile nr. 267/2015 din 7 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și B. reprezentată de mama sa, A. împotriva Sentinței civile nr. 677/2013 din 6 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă. Obligă pe intimatele reclamante A. și B. la plata sumei de 3000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC F. JSC prin mandatar SC C. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL București.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2016. Procesat de GGC - NN