ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 202/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 202/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 202/2016

Deliberând asupra

recursului, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de

16 ianuarie 2013 la nr. 427/85/2013 pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I

civilă, reclamantele A. și B., minoră, reprezentată de mama sa A. au chemat în

judecată pe C. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL în calitate de

corespondent al asigurătorului în România a C. JSC Bulgaria, să se dispună:

I. Obligarea pârâtei

la plata de daune materiale și morale către reclamante după cum urmează:

decedatului D.: daune totale în sumă de 530.000 lei, reprezentând daune morale

în cuantum de 500.000 lei și daune materiale în sumă de 30.000 lei;

decedatului D. - daune totale în sumă de 554.950 lei, reprezentând daune morale

în cuantum de 500.000 lei și daune materiale în sumă de 54.950 lei,

reprezentând 1/4 din salariul tatălui său, de la data producerii accidentului

până la împlinirea vârstei de 18 ani, astfel: 350 lei x 157 luni = 54.950 lei.

În motivarea acțiunii

reclamantele au susținut că la data de 15 martie 2012 în jurul orei 17:37, în

afara localității Cisnădie, numitul D., subofițer al Unității Militare de Artilerie

Sibiu, în timp ce conducea autoturismul marca E. s-a angajat în depășirea unui

autoturism marca D., a intrat pe contrasens, moment în care a pierdut controlul

asupra direcției de mers și s-a răsturnat în afara părții carosabile. în urma

accidentului victima D. a decedat.

Prin Rezoluția

Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, în Dosarul nr. x/2012 s-a dispus

"neînceperea urmăririi penale față de numitul D. sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută și pedepsită de art. 178 alin. (1)

și (2) C. pen.

Autoturismul condus

de numitul D., era asigurat la data accidentului (03 ianuarie 2012) la C.  -

Broker de Asigurare Reasigurare SRL, în calitate de corespondent al

asigurătorului în România al C. ISC Bulgaria.

Reclamantele, prin

dispariția soțului, respectiv al tatălui, au suferit prejudicii atât de natură

patrimonială - cheltuieli aferente înmormântării, a ritualurilor creștinești de

pomenire, cât și de natură nepatrimonială pe care le apreciază în cuantumul

indicat în petitul I.

Reclamantele și-au

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 privind

asigurările și reasigurările în România, cu modificările ulterioare și pe

dispozițiile art. 26 alin. (1) din Norma CSA din 25 mai 2010 privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de

vehicule.

Prin Sentința civilă

nr. 677 pronunțată la data de 6 iunie 2013, tribunalul a respins acțiunea,

reținând, în esență, următoarele:

Potrivit art. 49 din

Legea nr. 136/1995 asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de

asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe

persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de

asigurați în procesul civil, iar potrivit art. 50 din lege, despăgubirile se

acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu

de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare

corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. Potrivit

art. 50 alin. (2). În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se

acordă atât pentru persoanele aliate în afara vehiculului care a produs

accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția

conducătorului vehiculului respectiv" iar potrivit alin. (3) "Se

acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de

despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea

proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de

producerea accidentului".

În speță, sunt

aplicabile și dispozițiile Ordinului CSA nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare

a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule, (și nu Norma CSA din 25 mai 2010

invocată de reclamante), pentru accidentele produse începând cu anul 2012, an

în care s-a produs accidentul în cauză.

La o primă vedere ar

părea că pot beneficia de asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii

produse prin accidente de autovehicule, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 136/1995, și soțul (soția) și persoanele aflate în întreținerea

conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, chiar dacă nu au fost

implicate în accident.

Dar dispozițiile

legale nu fac o astfel de precizare și atunci, acestea trebuie analizate

împreună, în corelare, ori o astfel de analiză nu poate duce la concluzia că

rudele persoanei vinovate de producerea accidentului pot beneficia de

despăgubiri de la asigurător, pentru decesul celui vinovat de producerea

accidentului. Reclamantele nu sunt terți față de persoana vinovată de

producerea accidentului, ele nu s-au aflat în autoturism și nici în afara

acestuia la momentul producerii accidentului.

Câtă vreme conform

art. 49 alin. (2) nu se acordă despăgubiri conducătorului autovehiculului,

vinovat de producerea accidentului, nici succesorilor acestuia nu li se pot

acorda astfel de despăgubiri, pentru că nimeni nu poate să-și invoce propria

culpă. Ori reclamantele, în calitate de succesoare ale persoanei vinovate, nu

pot să invoce culpa acestuia pentru a beneficia de despăgubiri. Dacă prin

accidentul provocat de soțul, respectiv, tatăl, s-ar fi produs prejudicii altor

persoane, iar acesta nu ar fi decedat, ar fi fost obligat la plata de despăgubiri,

către aceste persoane.

Alin. (3) al art. 49

se referă cu siguranță la situația în care pot cere despăgubiri soțul (soția)

sau persoanele aflate în întreținerea conducătorului vehiculului asigurat

vinovat de producerea accidentului, dacă s-ar fi aflat în autovehicul sau în

afara acestuia, dacă au suferit prejudicii nemijlocit din accidentul în sine,

și nu ca urmare a decesului persoanei vinovate de accident, ori reclamantele nu

au fost implicate în accident.

Apelul declarat de

reclamante, împotriva acestei sentințe, a fost respins, prin Decizia nr. 69

pronunțată la data de 10 octombrie 2013 de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I

civilă, în considerentele căreia s-a reținut, în esență, în mod asemănător cu

considerentele sentinței, că potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (2) pct. 4

din Ordinul nr. 14/2011 al CSA, precum și art. 27 pct. 2 din aceleași norme,

care exclud conducătorii auto răspunzători din sfera persoanelor prejudiciate

și definesc împrejurările în care rudele acestora, implicate în accident,

beneficiază de despăgubiri. În acest sens, se arată că asigurătorul nu acordă

despăgubiri pentru prejudiciile produse ca urmare a vătămării corporale sau

decesului conducătorului auto, responsabil de accident, "indiferent cine

solicită aceste despăgubiri".

Interpretarea normei

legale asupra căreia a statuat în mod corect instanța de fond nu poate fi alta,

odată ce obiect al asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru

prejudiciile cauzate de autovehicule sunt despăgubirile datorate de asigurat, ca

urmare a răspunderii sale față de o terță persoană, fiind protejat astfel

patrimoniul celui din care urmează a se plăti.

Rudele persoanei

responsabile decedate, care nu au fost implicate în accident, nu pot fi

beneficiarii unei atari indemnizații de asigurare, în lipsa unei legături

directe cu prejudiciul suferit, neputând a se face confuzie între asigurarea de

răspundere civilă și asigurarea de persoane în cazul căreia asigurătorul

datorează despăgubiri la survenirea riscului asigurat, fără vreo relație cu

prejudiciul suferit și chiar în lipsa unei pagube.

Prin urmare, nu poate

fi extinsă sfera răspunderii civile delictuale a conducătorului auto

responsabil, într-o măsură care să acopere și răspunderea față de prejudiciile

patrimoniale și nepatrimoniale cauzate rudelor sale prin deces.

Recursul declarat de

reclamante împotriva Deciziei nr. 69/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I

civilă, a fost admis prin Decizia nr. 3707 pronunțată la data de 21 noiembrie

2014 de secția a II-a civilă de la Înalta Curte de Casație și Justiție și în

consecință s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași

curte de apel.

Pentru a pronunța

această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că

recurentele au invocat aplicarea greșită de către curtea de apel a

dispozițiilor art. 41 alin. (1), art. 42, art. 50 și 54 din Legea nr. 136/1995

și art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor

(CSA) nr. 14/2011 și a considerat că din interpretarea coroborată a textelor de

lege sus-menționate, rezultă că în asigurarea obligatorie de răspundere civilă,

cazul asigurat constă în accidentul cauzator de prejudicii terțelor persoane,

indiferent dacă persoana vinovată de producerea accidentului este sau nu

identificată și indiferent că este sau nu chiar persoana asigurată, ceea ce

impune un caracter preponderent intuitu rei

acestui tip de asigurare,

deoarece esențială este implicarea în accident a autovehiculului asigurat,

nicidecum a persoanei asiguratului.

Cu alte cuvinte,

principala condiție a antrenării răspunderii asigurătorului RCA este aceea că

autoturismul implicat în accident să fie identificat și asigurat. Odată

îndeplinită această condiție, asigurătorul este obligat să despăgubească toate

persoanele prejudiciate prin accidentul în care a fost implicat respectivul

vehicul, cu excepția celor prevăzute în mod limitativ de lege. Or, în speță,

recurentele nu se găsesc în niciuna dintre situațiile prevăzute de lege cu

titlu de excepție.

În alți termeni,

asigurătorul, când acoperă prejudiciul suferit de terți, nu face o plată pentru

făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește propria obligație

stabilită prin lege și consemnată ca atare în contractul de asigurare RCA,

terțul păgubit fiind despăgubit ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile

răspunderii contractuale.

De aceea, în acest

tip de contract intuitu rei s-a acordat prioritate intereselor terților

păgubiți, care vor încasa despăgubirea de la asigurător pentru prejudiciul

moral sau material suferit ca urmare a producerii riscului asigurat. respectiv

accidentul produs de vehiculul asigurat.

Ca urmare a

dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 3707 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția a II-a civilă, cu ocazia rejudecării apelului, Curtea de Apel

Alba Iulia, secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, a pronunțat Decizia nr. 267 la data de 7 mai 2015, prin care

a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat în tot sentința atacată în

sensul că a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantele A. și B.

reprezentată de mama sa A., împotriva pârâtei SC C. - Broker de Asigurare

Reasigurare SRL și în consecință:

A obligat pârâta să

plătească reclamantei A. suma de 4.684 lei reprezentând despăgubiri pentru

daune materiale și suma de 50.000 lei reprezentând despăgubiri pentru daune

morale.

A obligat pârâta să

plătească reclamantei B. reprezentată de mama sa A. suma de 50.000 lei

reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

Au fost respinse în

rest celelalte cereri.

A obligat intimata

pârâtă SC C. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL București să plătească

apelantelor reclamante A. și B. suma de 2.144 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată în fond și în apel.

Pentru a pronunța

această decizie, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit art. 315

alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Așa fiind, dreptul

reclamantelor de a fi despăgubite nu mai poate fi supus dezbaterii în această

etapă procesuală, Înalta Curte statuând în mod obligatoriu prin decizia de

casare că reclamantele pot solicita despăgubiri de la asigurătorul de

răspundere civilă delictuală obligatorie, în temeiul art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 136/1995, chiar dacă nu au fost victime directe, implicate în

accident.

Prin urmare, toate

apărările pârâtei intimate C. JSC referitoare la lipsa răspunderii contractuale

a asigurătorului ca urmare a lipsei răspunderii delictuale a asiguratului D. nu

vor mai fi analizate întrucât exced limitelor rejudecării apelului, așa cum

aceste limite au fost trasate de instanța de casare.

De asemenea,

solicitarea intimatei pârâte ca instanța de rejudecare să determine legea

aplicabilă obligațiilor contractuale, nu poate fi primită, având în vedere că

legea aplicabilă a fost determinată în primul ciclu procesual, iar sintagma

"probleme de drept dezlegate" folosită de art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. exclude posibilitatea ca instanța de rejudecare să considere ca fiind

aplicabilă în prezentul litigiu o altă lege decât Legea nr. 136/1995 privind

asigurările și reasigurările în România.

Prin urmare, judecând

în echitate la criteriile stabilite de instanțe în fiecare caz concret ar

trebui adăugate exigențele unei limite naturale: daunele morale nu trebuie să

fie excesive, nerezonabile, fără simțul măsurii, astfel ca prin acordarea lor

să se ajungă la o îmbogățire fără just temei a reclamantului.

În consecință, având

în vedere jurisprudența în materie (depusă la dosarul Înaltei Curți de Casație

și Justiție), precum și principiul echității care impune necesitatea găsirii

unui just echilibru, astfel ca suma acordată să nu reprezinte o îmbogățire fără

justă cauză a reclamantelor și nicio amendă excesivă pentru pârâtă, fiind de

necontestat că decesul soțului și respectiv tatălui le-a produs o durere și o

suferință iremediabilă, instanța de apel a considerat că suma de 50.000 lei

pentru fiecare reclamantă este o daună morală stabilită în mod just.

Instanța s-a orientat

către acest cuantum al prejudiciului având în vedere că autorul faptei

prejudiciabile este victima însăși, adică cel decedat în accident este exclusiv

vinovat de producerea accidentului soldat cu propriu să deces, situație care

este diferită de spețele în care persoanele decedate nu au nicio culpă în

producerea accidentului, autovehiculul fiind condus de alte persoane decât

victimele însele.

În ceea ce privește

daunele materiale, suma de 30.000 lei solicitată de reclamanta A., reprezentând

cheltuieli aferente înmormântării soțului său decedat în urma accidentului,

acestea nu au fost dovedite decât parțial, în limita sumei de 4.684 lei.

Referitor la daunele

materiale solicitate de reclamanta B., fiica celui vinovat de producerea

accidentului, în sumă de 54.950 lei cu titlu de rentă pe o perioadă de 157

luni, de la data producerii accidentului și până la împlinirea vârstei de 18

ani, instanța de apel a constatat că această sumă nu poate fi acordată,

deoarece daunele materiale nu pot fi acoperite în baza contractului de

asigurare, asigurătorul de răspundere civilă delictuală obligatorie asumându-și

obligația de a acoperi numai cheltuielile prevăzute la art. 49 pct. 2 din

normele RCA aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al CSA.

Asigurătorul de

răspundere civilă obligatorie nu poate prelua întreținerea familiei

asiguratului său, vinovat de producerea accidentului, întrucât aceasta ar

însemna transformarea poliței RCA într-o poliță de asigurare de viață, ceea ce

nu este admisibil. Pentru acest motiv, cererea reclamantei de obligare a

asigurătorului la plata unei rente viagere pe o durată de 157 luni, până la

împlinirea vârstei majoratului său, nu poate fi admisă.

Mai mult, reclamanta

solicită plata unei sume globale de 54.950 lei, reprezentând o cotă de 1/4 din

salariul tatălui său, respectiv 350 lei/lună, timp de 13 ani, ceea ce înseamnă

ca societatea de asigurare să-i plătească anticipat întreținerea pe care tatăl

său i-ar fi prestat-o lunar, în baza dispozițiilor Codului familiei, până la

împlinirea vârstei majoratului. O asemenea cerere este lipsită de temei legal,

contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie neputând acoperi o

asemenea daună.

Cererea de obligare a

pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere la

sumele acordate, respectiv petitul 3 al acțiunii reclamantelor, urmează a fi

respins, dispozițiile art. 35 și 36 din vechiul Ordin nr. 5/2010, preluate în

Ordinul nr. 4/2011, reglementând aceste penalități pentru ipoteza în care

despăgubirile nu sunt plătite în termenele prevăzute de lege. Aceste dispoziții

se aplică în faza de executare a hotărârii, iar instanța de apel nu poate porni

de la prezumția că societatea de asigurare nu își va îndeplini obligațiile

stabilite în sarcina ei și să aplice deja o astfel de penalitate.

Împotriva Deciziei

nr. 267/2015 din 7 mai 2015 a declarat recurs pârâta SC F. JSC, cu sediul în

Bulgaria, prin mandatar SC C. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL, în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea

Deciziei nr. 267/2015 și pe fond respingerea acțiunii reclamantelor, ca fiind

neîntemeiată.

În motivarea

recursului, pârâta susține, în esență, că în condițiile în care prevederile:

Directivei 2009/103 a CE; art. 49 și 50 din Legea nr. 135/1996 și art. 27 din

Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nu dau

posibilitatea sub nicio formă ca rudele celui vinovat de accident să

beneficieze de daune, ca urmare a decesului acelei persoane, după cum nu exista

niciun alt text de lege care să îndreptățească pe reclamante să poată solicita

în instanță, daune într-o astfel de situație, pe cale de consecință este mai

mult decât evident că Decizia civilă nr. 267/2015 a Curții de Apel Alba Iulia

prin care au fost acordate daune materiale și morale reclamantelor este

nelegală.

De asemenea, pârâta

apreciază că în pofida faptului că numitul D. a fost considerat de către

autoritățile penale ca fiind singura persoană vinovată de accident și de

decesul său, paradoxal, rudele acestuia, în speță soția și fiica, au formulat

acțiune în justiție solicitând daune materiale reprezentând cheltuielile

efectuate cu înmormântarea și daune morale constând în suferințele prin care au

trecut ca urmare a decesului numitului D.

Deși nu au niciun

drept conferit de legea specială pentru a încasa despăgubiri ca rude și

moștenitori ai persoanei vinovate de producerea daunei. totuși, fie din dorința

de a duce în eroare instanța, fie datorită faptului că nu au dat o interpretare

corectă a legii, reclamantele, prin apărător, au menționat ca temei juridic al

admisibilității acțiunii lor - prevederile art. 49 și 50 din Legea nr.

136/1995.

Art. 49 și 50 obligă

asigurătorul de răspundere civilă auto să acorde despăgubiri pentru prejudicii

de care asigurații acestora răspund față de terțe persoane prejudiciate prin

accidente de autovehicule, cu excepția cazului în care persoana vătămată (n.n.

decedată) este chiar conducătorul autovehiculului responsabil de accident, așa cum

a fost și numitul D.

În acest sens sunt și

dispozițiile art. 26 alin. (1) și 4 din Anexa Normă la Ordinul nr. 14/2011 al

CSA care stipulează că «(1) Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi

partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs

prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în

cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși

limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile

în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței

de asigurare RCA, se acordă despăgubiri informă bănească pentru: 4.

prejudiciile produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului membrilor

familiei asiguratului sau membrilor familiei conducătorului auto, cu excepția

despăgubirilor solicitate de către conducătorul auto vinovat de producerea

accidentului;»

Astfel fiind, numai

în situația în care membri familiei asiguratului sunt vătămați corporal în

accident s-au au decedat, aceștia sunt despăgubiți de asigurătorul RCA pentru

daune materiale și morale rezultate din această vătămare sau deces, și nu

pentru vătămarea sau decesul asiguratului vinovat de accident.

În fine pârâta

recurentă precizează că Directiva nr. 2009/103 a CE din 16 decembrie 2009

menționează în mod expres că membrii familiei șoferului vinovat de producerea

accidentului rutier pot beneficia de despăgubiri numai în cazul în care sunt

victime directe ale accidentului produs de ruda lor ceea ce în speță nu este

cazul, deoarece reclamantele nu se aflau în autovehicul și nu au suferit nicio

vătămare corporală.

Pârâta recurentă a

mai invocat în susținerea opiniei privind aplicarea dispozițiilor art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 136/1995 și Decizia nr. 23 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii

la data de 26 octombrie 2015, care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, dreptul la despăgubiri

recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea

proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de

producerea accidentului privește doar vătămările lor corporale, ca victime ale

evenimentului rutier.

Reclamantele au formulat

întâmpinare, invocând excepția autorității de lucru judecat și excepția

nulității recursului solicitând, în consecință, anularea recursului și

obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

În motivarea

întâmpinării se susține, în esență, că prin Decizia nr. 3707 din 21 noiembrie

2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a pronunțat

cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 136/1995, în sensul că pot solicita despăgubiri soțul (soția) sau persoane

care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului autovehiculului

asigurat, răspunzător de producerea accidentului fără a condiționa solicitarea

acestor despăgubiri de implicarea directă a acestora în accident.

Potrivit

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

În consecință,

instanța de apel, în rejudecarea cauzei s-a supus dispozițiilor imperative ale

legii în ceea ce privește forța obligatorie a hotărârilor pronunțate în recurs

de către Înalta Curte de Casație și Justiție asupra problemelor de drept

dezlegate, pronunțând astfel o decizie legală și temeinică.

Excepția autorității

de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a

procesului, chiar înaintea instanței de recurs.

Ceea ce intră în

puterea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii și considerentele

deciziei, cele care tranșează fondul litigiului sau cele prin care se tranșează

o chestiune litigioasă.

Autoritatea lucrului

judecat împiedică nu numai rediscutarea chestiunilor tranșante, judecarea din

nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între

aceleași părți, chiar cu poziția procesuală inversă, ci și contrazicerile

dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei

părți printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre

posterioară, pronunțată într-un alt proces sau chiar în același dosar, dar

într-un alt ciclu procesual.

În consecință, în

raport de dispozițiile Deciziei nr. 3707/2014, dreptul reclamantelor de a fi

despăgubite nu mai poate fi supus dezbaterii în această etapă procesuală,

deoarece s-a stabilit în mod obligatoriu că reclamantele pot solicita

despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă delictuală obligatorie, în

temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 chiar dacă nu au fost victime

directe, implicate în accident.

De asemenea,

intimatele-reclamante au invocat excepția nulității recursului, apreciind că

motivele de casare invocate de recurentă nu se circumscriu motivelor de recurs

limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs și de

susținerile din întâmpinare, constată următoarele:

Cu privire la

excepțiile invocate de reclamantele-intimate, care trebuie analizate cu

prioritate, trebuie precizat că excepția privind nulitatea recursului a fost

respinsă prin practicaua deciziei și în consecință nu mai este necesară

analizarea ei, iar excepția autorității de lucru judecat a fost considerată,

tot prin practica, apărare de fond și în consecință va fi analizată ca atare.

În raport de situația

de fapt privind producerea accidentului de circulație din data de 15 martie

2012, în care a fost implicat autoturismul E. condus de D., care a avut drept

consecință decesul numitului D., s-a format Dosarul penal nr. x/P/2012 la

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, dosar soluționat prin rezoluția din

data de 23 iulie 2012 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

numitul D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă, faptă

prevăzută de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen., deoarece cercetările efectuate

în cauză de organele de poliție au constatat că vinovat de producerea

accidentului a fost chiar victima accidentului, D. care a condus autoturismul.

Astfel fiind, în

raport de situația de fapt expusă, problema de drept care trebuie soluționată

în cauză reprezintă modul de aplicare a dispozițiilor legale incidente, privind

dreptul membrilor familiei conducătorului auto vinovat exclusiv de producerea

unui accident de circulație, soldat cu decesul său, de a primi de la societatea

de asigurare la care autoturismul era asigurat cu o poliță RCA, despăgubiri

pentru daunele materiale și morale rezultate în urma accidentului, în

condițiile în care acești membrii de familie, în speță soția și fiica minoră a

conducătorului auto decedat în accident nu s-au aliat în autoturism deci nu

sunt victime directe în sensul că nu au suferit nicio vătămare corporală.

Concret, în speță se

impune interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr.

136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu privire la

posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea

accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei

înseși, în cazul asigurării de răspundere civilă RCA.

Art. 50 din Legea nr.

136/1995 stipulează următoarele:

Despăgubirile se

acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu

de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare

corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare

corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în

afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în

acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv.

Se acordă despăgubiri

și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt

soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori

conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

După cum s-a

menționat mai sus, în speță s-au interpretat dispozițiile art. 50 alin. (3), în

considerentele Deciziei nr. 3707/2014 pronunțată de secția a II-a civilă a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că prin aceste prevederi

legiuitorul a precizat, în mod expres, că pot solicita despăgubiri soțul

(soția) sau persoana care se află în întreținerea proprietarului ori

conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului,

fără a condiționa solicitarea acestor despăgubiri, de implicarea directă a

acestora în accident.

Pentru susținerea

acestei interpretări s-au invocat argumente precitate.

Ca urmare a Deciziei

nr. 3707/2014, în rejudecarea apelului, prin Decizia nr. 267/2015 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, precitată, a fost obligată societatea de asigurări pârâtă,

la plata daunelor materiale și morale către reclamante.

În M. Of. nr.

71/1.02.2016 s-a publicat Decizia nr. 23 pronunțată la data de 26 octombrie

2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece

recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și

aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, privind

asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările

ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor

care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului

asigurat, răspunzător de producerea accidentului, privește doar vătămările lor

corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

În considerentele

Deciziei nr. 23/2015, s-a reținut, în esență, că, în principiu, în cazul

asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o

despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față

de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în

procesul civil.

Aceeași idee se

regăsește și în conținutul legii speciale, respectiv art. 49 alin. (1) din

Legea nr. 136/1995, care, în plus, identifică faptul ilicit cauzator de

prejudicii ca fiind accidentul de vehicul.

Așadar, la nivel de

principiu, asigurarea de răspundere civilă produsă prin accidente de vehicule

reprezintă o garanție a persoanelor vătămate prin accident și care aveau

deschisă o acțiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a

moștenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzal va fi reparat.

În același timp,

această formă de asigurare reprezintă o modalitate prin care titularul

asigurării își conservă patrimoniul prin transferarea către societatea de

asigurări a obligației de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident

rutier produs din culpa sa, obligație care, în lipsa contractului de asigurare,

i-ar fi revenit celui vinovat de producerea accidentului.

Așadar, pentru a fi

antrenată răspunderea asigurătorului față de terța persoană păgubită, este

necesară existența prealabilă a unei răspunderi civile a autorului faptei

(asiguratul) față de aceeași persoană. Răspunderea asigurătorului nu este una

de sine stătătoare, acesta putând deveni obligat față de victimă în baza legii

doar în măsura în care o atare obligație - izvorâtă, de această dată, din

răspunderea civilă delictuală - există și în sarcina conducătorului.

Riscul asigurat,

adică evenimentul asigurat care dă naștere obligației asigurătorului de a plăti

indemnizația de asigurare - despăgubirea - constă în accidentul cauzator de

prejudicii terțelor persoane pentru care, potrivit legii, se angajează

răspunderea asiguratului sau a conducătorului vehiculului.

Înțelegerea exactă a

conținutului și sensului reglementării art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995

presupune interpretarea sistematică a acestei norme legale în contextul

întregii reglementări a art. 50, în concordanță cu condițiile legale ale

angajării răspunderii asigurătorului și cu natura juridică proprie (mai sus

redată) a acestui tip de asigurare.

Este de precizat că

practica judiciară divergentă a vizat acea cazuistică în care membrii familiei

conducătorului auto vinovat de producerea accidentului au pretins recunoașterea

unui drept de dezdăunare pe seama asigurătorului pentru prejudiciile proprii

decurgând din decesul șoferului, cum ar fi plata costurilor înmormântării, a

daunelor morale cauzate de dispariția acestuia ori pierderea întreținerii de

care beneficiau din partea victimei directe a accidentului, instanțele

judecătorești fiind unanime, în cazuistica analizată, în recunoașterea unui

drept la dezdăunare acelorași subiecte pentru repararea prejudiciilor generate

de vătămările lor corporale, așadar când acestea sunt ele însele victime

directe ale accidentului.

Divergența vizează,

prin urmare, cazul membrilor de familie prejudiciați (material și/sau moral) ca

urmare a vătămării corporale sau decesului conducătorului auto vinovat de

producerea accidentului, respectiv ceea ce doctrina și jurisprudența au denumit

a fi prejudiciul prin ricoșeu, înțeles ca prejudiciu cauzat în mod indirect (și

care își găsește în prezent o reglementare legală prin dispozițiile art. 1.390

și 1.392 C. civ.).

Întrucât, la originea

producerii lui, se regăsește una și aceeași faptă ilicită, este de neconceput

repararea prejudiciului prin ricoșeu în absența întrunirii condițiilor

răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului direct. Mai exact,

cerința esențială pentru repararea prejudiciului prin ricoșeu este ca fapta

ilicită cauzatoare să își mențină acest caracter (ilicit) și în ce privește

victima directă.

Or, potrivit art. 50

alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care

asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de

judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin

avarierea ori distrugerea de bunuri.

Pe de altă parte,

art. 50 alin. (2) prevede că, în caz de vătămare corporală sau deces,

despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care

a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu

excepția conducătorului vehiculului respectiv.

Excluderea

conducătorului vehiculului din sfera "terțelor persoane păgubite", la

care se referă ari. 49 din lege. are drept consecință faptul că asigurătorul nu

datorează despăgubiri în caz de vătămare a sănătății sau pentru moartea

asiguratului în accident și nici pentru avarierea sau distrugerea bunurilor

sale, inclusiv a autovehiculului condus de el și care a provocat accidentul.

Această excludere nu

este însă întâmplătoare și nu se justifică doar pe legătura contractuală

asigurat - asigurător din raportul de asigurare (care, în cazul asigurării

casco, spre exemplu, este chiar cea care stă la baza includerii în asigurare a

bunurilor asiguratului), ci tocmai pe lipsa, în acest caz, a fundamentului

asigurării de răspundere civilă, respectiv pe existența unei obligații de

reparare a prejudiciului în sarcina conducătorului auto, izvorâtă din

răspunderea civilă delictuală. Asiguratul nu poate avea răspundere civilă față

de el însuși, așa încât asigurarea de răspundere este fără obiect. Acest lucru

se întâmplă atunci când persoana victimei se confundă cu cea responsabilă de

producerea faptei ilicite.

În tot acest context,

recunoașterea unui drept la despăgubiri soțului/soției sau persoanelor care se

află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat,

răspunzător de producerea accidentului, nu poate fi văzută decât ca menită să

acopere acele prejudicii suferite de aceste subiecte decurgând din vătămările

lor corporale, ca victime directe ale accidentului.

A admite că art. 50

alin. (3) din Legea nr. 136/1995 recunoaște un drept la despăgubiri membrilor

familiei conducătorului auto vinovat de accident pentru repararea prejudiciilor

indirecte, prin ricoșeu, provocate acestora (constând în cheltuieli cu spitalizarea

și înmormântarea, acordarea întreținerii pe care acesta o presta în timpul

vieții, daune morale pentru durerea pierderii unei ființe dragi) înseamnă a

admite că asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciilor

indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu este ținut,

potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiași fapte, și mai

ales. în absența fundamentului legal dat de existența unei răspunderi civile

delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier.

Or, precum s-a

arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoșeu doar dacă sunt întrunite

condițiile răspunderii civile și în cazul prejudiciului inițial.

În speță, prin

ipoteză, deși există o victimă nemijlocită a faptei ilicite (conducătorul auto

vătămat sau decedat), aceasta nu poate răspunde față de sine însăși, vătămarea

sa corporală și/sau decesul fiind rezultate ale propriei sale fapte, și, prin

urmare, este de neconceput să se discute despre răspunderea sa față de membrii

propriei familii (în cele mai multe ipoteze de speță șoferul este și decedat).

De altfel, atât sub reglementarea vechiului C. civ., cât și sub cea a noului C.

civ., fapta victimei înseși este văzută ca una din cauzele înlăturării

răspunderii civile delictuale.

În concluzie, cât

timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a

conducătorului auto față de sine însuși, este exclusă angajarea răspunderii

civile pentru prejudiciile prin ricoșeu generate membrilor familiei sale prin

fapta aceluiași conducător.

Asigurătorul va fi

însă ținut întotdeauna să despăgubească membrii familiei conducătorului vinovat

de accident ori de câte ori aceștia sunt victime directe ale accidentului auto,

așadar pentru repararea prejudiciilor lor corporale, și acesta este sensul

propriu al normei legale aflate în analiză.

Este adevărat că,

astfel văzute lucrurile, s-ar putea afirma că introducerea alin. (3) al art. 50

din Legea nr. 136/1995 nu a adus niciun beneficiu, deoarece situația juridică a

acestor subiecte își găsea oricum rezolvare în dispozițiile preexistente ale

art. 50 alin. (2) din aceeași lege.

Totuși, ca și în

cazul reglementării prezente în directiva europeană, scopul tratării distincte

a acestei categorii de subiecte a fost acela de a acorda membrilor familiei

asiguratului, conducătorului auto sau oricărei altei persoane care poartă

răspunderea producerii accidentului o protecție comparabilă cu cea de care se

bucură alte terțe victime, spre a nu fi excluse de la acest beneficiu tocmai pe

considerentul relației de rudenie dintre acestea și conducătorul vinovat.

Potrivit art. 330

alin. (4) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate printr-un

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I și în consecință având în

vedere publicarea Deciziei nr. 23/2015 în M. Of. la data de 1 februarie 2016,

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 330

7

alin. (4)

coroborate cu dispozițiile art. 312 (1) C. proc. civ. urmează să admită

recursul și să modifice Decizia nr. 267/2015 din 7 mai 2015 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de

reclamantele A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 677/2013 a Tribunalului

Sibiu, secția I civilă, sentință prin care s-a respins acțiunea reclamantelor.

În raport de soluția

adoptată, Înalta Curte consideră că dispozițiile art. 330

7

C. proc.

civ. primează în raport cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., și în

consecință, decizia obligatorie pronunțată în interesul legii se impune cu

putere de evidență în scopul dezlegării unitare a problemei de drept supusă

examinării, în temeiul art. 329 și următoarele C. proc. civ., în chiar speța

dedusă judecății și obligă și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță

de recurs, să aplice normele legale în sensul celor dezlegate prin hotărârea

pronunțată în recursul în interesul legii.

Ca atare, nici

excepția autorității de lucru judecat invocată de reclamantă nu poate fi

primită.

Conform art. 274 C.

proc. civ. reclamantele vor fi obligate la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată în recurs (onorariu avocațial) către recurenta SC F. JSC

prin mandatar SC C. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL București, care au

fost menționate în nota de cheltuieli de judecată depusă la dosar de avocatul

recurentei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC C. JSC prin mandatar SC C. - Broker de Asigurare

Reasigurare SRL București împotriva Deciziei civile nr. 267/2015 din 7 mai 2015

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia recurată

în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și B.

reprezentată de mama sa, A. împotriva Sentinței civile nr. 677/2013 din 6 iunie

2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă.

Obligă pe intimatele

reclamante A. și B. la plata sumei de 3000 lei reprezentând cheltuieli de

judecată către recurenta-pârâtă SC F. JSC prin mandatar SC C. - Broker de

Asigurare Reasigurare SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2016.

Procesat

de GGC - NN