ÎCCJ, Decizia nr. 12/2016

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Victimă prin ricoșeu. Despăgubiri morale

Cuprins pe materii

: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală

Index alfabetic

: despăgubiri morale

acțiune civilă

prejudiciu

C.civ., art. 1391

Caracterul obligatoriu al dezlegării date de instanța supremă în procedura hotărârii prealabile prin Decizia nr. 12/2016 cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 1391 alin. (1) din Codul civil în soluționarea laturii civile în procesele penale se impune, în temeiul art.521 alin.(3) C.pr.civ., numai în cauzele penale, întrucât dispozitivul hotărârii se referă explicit la acestea.

Cu toate acestea, întrucât principiile reparării pagubei produse printr-o faptă ilicită (care poate fi sau nu infracțiune) sunt aceleași, indiferent dacă acțiunea civilă se exercită alăturat acțiunii penale, sau independent de aceasta, raționamentul care a stat la baza respectivei interpretări este pe deplin aplicabil pentru identitate de rațiune și într-o cauză civilă întemeiată pe dispozițiile art. 1391 C.civ., în care instanța a fost învestită cu acțiunea formulată de soția victimei directe a faptei ilicite, așadar, de o persoană care este victimă indirectă și care pretinde despăgubiri sub formă de daune morale pentru restrângerea posibilităților proprii de viață familială și socială.

Secția I civilă, decizia nr. 1147 din 29 martie 2018

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Societatea C. SA și intervenientul forțat D.

,

au solicitat: obligarea pârâtei la plata sumei de 15.200 lei, reprezentând despăgubiri materiale și prestație periodică 2.050 lei/lună, rezultate în urma accidentului rutier produs la data de 03.08.2015 pe DN 17D, la intersecția cu DN17 - între localitățile Coldău și Beclean, cu recalcularea anuală a prestației periodice în raport de inflație și creșterea salariului minim pe economie; obligarea pârâtei la plata sumei de 1.750.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, respectiv 1.500.000 euro pentru A. și 250.000 euro pentru B.; plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.731 din 28.12.2016 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Societatea C. SA și intervenientul forțat D. și, în consecință, a fost obligată pârâta Societatea C. SA să plătească reclamantului A. următoarele sume: suma de 15.200 lei cu titlu de despăgubiri materiale; suma de 1.250 lei lunar, cu titlu de prestație periodică lunară, începând cu data înregistrării acțiunii - 30.03.2016, pe toată durata  menținerii  actualei  stări  de  infirmitate, cu recalcularea  anuală  a prestației periodice în raport de creșterea salariului minim pe economie; suma de 550.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plații, cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta Societatea C. SA să plătească reclamantei B. suma de 150.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâtă să plătească reclamanților suma de 5.220 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 412 din 04.07.2017 Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A. în faliment, prin lichidator judiciar, împotriva sentinței civile nr. 731/2016 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pe care a schimbat-o în parte în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului A. de la suma de 550.000 euro echivalent în lei la data plății la suma de 100.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, precum și a cuantumul daunelor morale acordate reclamantei B., de la suma de 150.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății la suma de 40.000 euro sau echivalentul în lei la data plății la cursul BNR, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A., prin lichidator judiciar, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Prima critică subsumată acestui motiv de nelegalitate vizează greșita interpretare a prevederilor art. 1391 C.civ., recurenta considerând că acțiunea formulată de reclamanta B. nu este fondată, având în vedere Decizia nr. 12/2016  a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, hotărâre prin care se interpretează dispozițiile art. 1391 C.civ. în sensul că prejudiciile afective datorate degradării stării fizice și de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoșeu la reparație pecuniară.

Recurenta apreciază  că interpretarea instanței de apel, potrivit căreia Decizia nr. 12/2016  a Înaltei Curți de Casație și Justiție ar fi aplicabilă numai în cauzele penale, nu poate fi primită, deoarece art.1391 alin. (2) C.civ. stabilește expres cazurile în care victimelor prin ricoșeu le pot fi acordate despăgubiri, respectiv numai în cazul în care prejudiciul a fost produs de decesul victimei imediate.

Se arată de către recurentă că în literatura de specialitate au fost exprimate opinii unanime în sensul că prejudiciile afective datorate conștientizării durerilor, degradării stării fizice și de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoșeu la reparație pecuniară.

Recurenta consideră că Decizia nr.12/2016 poate fi aplicată și în cauzele civile, mai

ales în condițiile în care, prealabil interpretării date prevederilor art. 1391 C.civ., instanța supremă a analizată literatura de specialitate în materie civilă, dispozițiile Codului civil, iar soluționarea laturii civile în cadrul unei cauze penale nu se face prin înlăturarea dispozițiilor Codului civil.

A doua critică de nelegalitate invocată de recurentă vizează greșita acordate a sumei de 1.250 lei cu titlu de prestație periodică lunară, pe toata durata menținerii actualei stări de infirmitate, cu recalcularea anuală a prestației.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, o persoană cu deficiență beneficiază de toate drepturile recunoscute de către legiuitor, inclusiv de un însoțitor care este remunerat de către instituțiile statului.

Instanța de apel menționează că reclamantul nu avea un loc de muncă stabilit, ci realiza venituri în mod sporadic, despăgubirea fiind stabilită pe baza salariului minim net pe economie.

Recurenta arată că prevederile art. 1388 alin. (3) C.civ. nu statuează

de plano

acordarea unei despăgubiri egale cu contravaloarea salariului  minim net pe economie, cuantumul acesteia putând fi diminuat. Prin urmare, în condițiile în care statul acordă unei persoane indemnizația pentru însoțitor, acea persoană nu poate fi îndreptățită la acordarea unei rente lunare, care să aibă același scop, întrucât ne-am afla în fața unei duble compensări.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu, întocmit în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) C.pr.civ., s-a exprimat opinia potrivit căreia recursul este admisibil în principiu

,

în raport de prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, pretențiile reclamanților fiind peste 1.000.000 lei.

Prin încheierea din 15.02.2018 Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 29.03.2018, pentru judecata pe fond a recursului, cu citarea părților.

Examinând decizia civilă recurată, în raport cu criticile formulate, care se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la critica din apel a pârâtei, referitoare la modul de interpretare a dispozițiilor art.1391 din Codul civil, în considerentele deciziei instanței de apel s-a reținut că Decizia nr.12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși a devenit obligatorie în raport cu prevederile art.521 alin. (3) C.pr.civ., nu este aplicabilă în prezenta cauză, deoarece nu ne aflăm într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă.

Prin urmare, a reținut curtea de apel, nu se poate valida critica privind înlăturarea

de plano

a obligației de plată a asigurătorului pentru daunele morale suferite de soția victimei. Analizând în concret suferințele pricinuite acesteia, urmare a evenimentului rutier produs, instanța a reținut că reclamanta B. a renunțat cu totul la viața sa obișnuită, fiind necesar să se afle în permanență lângă soțul său și, practic, nemaiputând să-și exercite nicio altă activitate cu care anterior era obișnuită, fără a se mai putea bucura de calitatea de soție și mamă, fiind afectați și cei doi copii minori de care nu se mai poate ocupa în măsura în care se ocupa înainte de evenimentul rutier, fiind nevoită să facă eforturi suplimentare pentru aceasta. În situația dată, curtea a apreciat că suma de 40.000 euro sau echivalentul în lei la data plății constituie o satisfacție echitabilă și rezonabilă pentru această reclamantă intimată.

Raționamentul instanței de apel este parțial corect și numai în ceea ce privește restrângerea efectului obligatoriu al Deciziei nr.12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la modul de soluționare a laturii civile în procesele penale. Așa cum a reținut instanța de apel, dispozitivul  deciziei nr.12/2016 se referă explicit la cauzele penale, stabilind că: „

Dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială

”.

În consecință, caracterul obligatoriu al dezlegării date de instanța supremă chestiunii de drept analizate se impune, în temeiul art.521 alin. (3) C.pr.civ., numai în cauzele penale.

Cu toate acestea, deși nu se poate reține în prezenta cauză caracterul obligatoriu al interpretării pe care instanța supremă a validat-o prin decizia menționată, raționamentul care a stat la baza respectivei interpretări se impune, pentru identitate de rațiune, și în cauzele civile întemeiate pe dispozițiile art. 1391 din Codul civil, deoarece principiile reparării pagubei produse printr-o faptă ilicită (care poate fi sau nu infracțiune) sunt aceleași, indiferent dacă acțiunea civilă se exercită alăturat acțiunii penale, sau independent de aceasta.

Astfel, Înalta Curte a reținut, în considerentele Deciziei nr.12/2016, că posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor prin ricoșeu pentru durerea ce le-a fost provocată exclusiv de moartea victimei este reglementată în art. 1.391 alin. (2) din Codul civil, potrivit căruia „Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu”.

Din examinarea acestui text de lege rezultă următoarele: a) prejudiciul afectiv suferit de victimele prin ricoșeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate; prejudiciile afective datorate conștientizării durerilor, degradării stării fizice și de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoșeu la reparație pecuniară; b) sunt expres menționate persoanele îndreptățite, desemnate prin relația de rudenie sau de afecțiune pe care o aveau față de victimă: ascendenți, descendenți, frați, surori și soț, dar și alte persoane care, la rândul lor, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu, în condițiile legii.

Din modalitatea de redactare a art. 1.391 din Codul civil reiese în mod clar că în cadrul dispozițiilor alin. (1) ce se cer a fi interpretate legiuitorul a avut în vedere persoana efectiv vătămată în urma faptei săvârșite de făptuitor, iar nu și alte persoane, care pot fi despăgubite doar în cazul decesului victimei, conform alin. (2) al aceluiași articol.

Drept consecință, analizând dispozițiile legale evocate - alin. (1) și (2) ale art. 1.391 din Codul civil, se desprinde concluzia că victima prejudiciului este titularul exclusiv al dreptului la despăgubire, respectiv acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârșirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă și, numai în situația în care intervine decesul victimei, dreptul la despăgubiri aparține, în condițiile stipulate de norma juridică incidentă, persoanelor invocate la art. 1.391 alin. (2) din Codul civil.

Argumentele expuse în motivarea deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura hotărârii prealabile sunt pe deplin aplicabile și în prezenta cauză, în care instanța a fost învestită cu acțiunea formulată de soția victimei directe a faptei ilicite, așadar, de o persoană care este victimă indirectă și care pretinde despăgubiri sub formă de daune morale pentru restrângerea posibilităților proprii de viață familială și socială. Ca atare, se constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 1.391 din Codul civil, situație în care se impune admiterea recursului pe acest considerent.

Cea de-a doua critică din recursul pârâtei se referă la modul de aplicare a dispozițiilor incidente în materia răspunderii civile delictuale sub aspectul capătului de cerere formulat de reclamantul A. în ceea ce privește acordarea prestației periodice.

Instanța de apel a reținut că dispozițiile Legii nr.448/2006, invocate de pârâtă, nu sunt aplicabile în cauza de față, prestația periodică acordată de prima instanță având ca temei prevederile art.1386 alin. (3) C.civ. Pe baza probelor administrate, instanța a reținut că reclamantul nu avea un loc de muncă stabil, ci realiza venituri în mod sporadic, astfel încât, potrivit art.1388 alin. (3) C.civ., întrucât cel păgubit nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească, despăgubirea s-a stabilit pe baza salariului minim net pe economie. Prin urmare, suma de 1.250 lei a fost stabilită în raport de venitul minim net pe economie, în conformitate cu dispozițiile art.1386 alin. (3) raportate la art.1388 alin. (3) C.civ., care nu exclud aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr.448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, acestea având temeiuri de drept diferite.

Reiterând această critică în recurs, pârâta susține că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, o persoană cu deficiență beneficiază de toate drepturile recunoscute de către legiuitor, inclusiv de un însoțitor care este remunerat de către instituțiile statului.

Recurenta mai arată că prevederile art. 1388  alin. (3) C.civ. nu statuează

de plano

acordarea unei despăgubiri egale cu contravaloarea salariului  minim net pe economie, cuantumul acesteia putând fi diminuat, astfel încât, în condițiile în care statul acordă reclamantului indemnizația pentru însoțitor, acesta nu ar mai fi îndreptățit la acordarea unei rente lunare, care are același scop, deoarece altfel, s-ar ajunge la o dublă despăgubire.

Critica formulată este nefondată, deoarece, în timp ce dispozițiile art. 1388 C.civ. au ca obiect de reglementare, astfel cum rezultă și din denumirea marginală a textului, „

stabilirea pierderii și a nerealizării câștigului din muncă

” în cadrul răspunderii civile delictuale, Legea nr. 448/2006 instituie măsuri de protecție și de promovare a drepturilor persoanelor cu handicap, în scopul recuperării, integrării și incluziunii sociale. Datorită obiectului special de reglementare al Legii nr. 448/2006, care nu are legătură cu instituția răspunderii civile delictuale, aplicarea dispozițiilor acestei legi nu influențează modul de rezolvare a raportului juridic dintre victimă și persoana obligată la despăgubire, aceasta din urmă neputând invoca un beneficiu de discuțiune de natură a-i diminua sau limita răspunderea pe considerentul că victima beneficiază de măsurile de protecție specială.

În consecință, constatând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.391 din Codul civil, în temeiul art. 497 cu referire la art.488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, în ceea ce privește pretențiile reclamantei B., menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

În rejudecare, instanța de apel va trebui să se conformeze indicațiilor din prezenta decizie de casare cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor de drept material incidente.