ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1336/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1336/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, la data de 5 iulie 2012, reclamantul N.D. a chemat

în judecată pe pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, solicită obligarea

pârâtului la repararea daunelor morale evaluate de reclamant la 500.000 euro, pricinuite

prin infracțiunea de ucidere a tatălui său N.G., din culpă, de către făptuitorul

A.D., citat în calitate de intervenient-forțat, ce conducea un autovehicul neasigurat.

În drept, reclamantul

și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 1357-art. 1371 din Legea nr. 287/2009

privind C. civ. (art. 998-art. 999 C. civ. din 1864), art. 14, art. 15, art. 19

C. proc. pen. și Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Prin sentința civilă

nr. 734 din 3 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a respins excepția netimbrării cererii și s-a respins acțiunea reclamantului ca

fiind prescris dreptul material la acțiune.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de judecată a reținut că despăgubirile solicitate de reclamant prin cererea

de chemare în judecată își au drept cauză accidentul rutier produs în data de 2

ianuarie 2008 de către numitul A.D.

Prin sentința penală

nr. 54 din 30 martie 2009 pronunțată de Judecătoria Năsăud în Dosarul nr. 143/265/2009,

rămasă definitivă prin neapelate, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, atât

existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, cât și vinovăția numitului A.D.

în producerea accidentului rutier, ce a avut ca urmare decesul tatălui reclamantului.

În aceste condiții, termenul

de prescripție de 3 ani a început să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii

penale de condamnare a numitului A.D., respectiv de la 9 aprilie 2009, împlinindu-se

astfel la data de 9 aprilie 2012.

Faptul că, ulterior acestui

moment, reclamantul a înțeles să demareze procedura de negociere cu pârâta, nu are

nicio consecință juridică în privința efectului ce rezultă din împlinirea termenului

de prescripție.

De asemenea, tribunalul

a subliniat faptul că notificarea trimisă de reclamant pârâtei la 12 iulie 2012

(susținerea acestuia din notele de ședință) a fost comunicată după împlinirea termenului

de prescripție, iar pentru data de 26 martie 2012 menționată de reclamant în cuprinsul

acelorași note (și care nu a fost precizată ca reprezentând o începere a negocierilor)

nu au fost depuse acte care să confirme că, într-adevăr, acesta este momentul de

început al negocierilor.

Împotriva sentinței civile

nr. 734 din 3 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a formulat apel reclamantul N.D.

Apelantul a susținut că,

la data de 26 martie 2012, momentul la care s-a trimis prima notificare a pretențiilor

formulate, cursul prescripției a fost suspendat în temeiul art. 2532 alin. (7) din

Legea nr. 287/2009 privind C. civ., care reglementează cazurile generale de suspendare

a prescripției și care este incident speței, potrivit art. 203 din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Apelantul a mai susținut

că rezultatul negocierilor a fost cunoscut de către reclamant la data de 12

iunie 2012 (dintr-o eroare materială, în notele scrise de la fond, fiind indicată

data de 12 iulie 2012, având în vedere data poștei prin care s-a înaintat cererea

de chemare în judecată, 2 iulie 2012).

S-a mai arătat, în motivarea

apelului, că instanța nu a luat în considerare nici prevederile imperative ale

art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 [preluate de art. 2534 alin. (2) noul

C. civ.], care stabilesc un efect special de prorogare ope legis a împlinirii termenului

prescripției cu 6 luni, la momentul în care, cauza de suspendare a încetat.

Ca urmare, în opinia apelantului,

termenul de prescripție s-a prorogat cu încă 6 luni, de la data de 12 iunie 2012,

împlinindu-se astfel la 12 decembrie 2012.

Prin decizia civilă

nr. 215 A din 30 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Curtea a reținut că nu

poate fi primită critica vizând aplicarea greșită a legii cu privire la cele două

aspecte invocate: interpretarea cauzelor de suspendare a prescripției extinctive

și efectul special al prorogării „ope legis” a împlinirii termenului de 6 luni,

la momentul în care cauza de suspendare a cursului prescripției a încetat.

Cauza de suspendare invocată,

prevăzută de art. 2532 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. are

loc „pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă

a neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele

6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție”.

În aplicarea acestei cauze

de suspendare, recurentul invocă o notificare anterioară împlinirii termenului de

prescripție, respectiv la 26 martie 2012, pentru care s-a depus o confirmare de

primire cu această dată de la expeditor N.D. prin avocat O.D., la destinatar Fondul

de Protecție a Victimelor Străzii, fără a fi menționate tipul actelor ori comunicării

expediate, cu mențiunea că din eroare, prima instanță a reținut data notificării

efectuate abia la 12 iulie 2012.

Curtea constată că simpla

notificare, invocată ca fiind efectuată către Fondul de Protecție a Victimelor

Străzii la 27 martie 2012, nu îndeplinește cerințele art. 2532 alin. (1) pct. 6

din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., care prevăd „durata negocierilor purtate”,

așadar o corespondență purtată între părți privind soluționarea amiabilă a pretențiilor

clar formulate, inclusiv cu participarea destinatarului notificării, care prin răspunsurile

comunicate notificatorului, l-ar fi îndreptățit pe acesta să creadă că pretențiile

sale vor fi onorate, fără intervenția justiției, iar eșecul negocierilor l-ar fi

îndreptățit pe titularul acțiunii la beneficiul acestei cauze de suspendare a cursului

prescripției.

În fapt, o astfel de negociere

purtată, pe o anumită durată nu a avut loc, o simplă notificare neacoperind cerința

textului de lege susmenționat.

Legiuitorul a vizat, prin

cazul reglementat de art. 2532 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 287/2009 privind C.

civ., negocieri serioase purtate între părți, care să facă incident cazul de suspendare,

dar care în cauză, potrivit aprecierii Curții, au lipsit.

Cealaltă cauză de suspendare

prevăzută de art. 2532 pct. 7 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. vizează situația

„în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului,

să folosească o anumită procedură prealabilă (…)”, cum sunt reclamația administrativă,

încercarea de împăcare, etc., cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască

rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii,

dacă prin lege sau contract nu s-a prevăzut un alt termen.

Curtea a reținut că în

litigiul pendinte nu se regăsește nicio procedură prealabilă derivând dintr-o lege

ori contract, care să se constituie în cazul de suspendare reglementat de textul

susmenționat C. civ.

Împotriva deciziei

nr. 215A din

30

septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul N.D., invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs se arată că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit prevederile

referitoare la suspendarea cursului prescripției extinctive, cuprinse în art. 2532

alin. (1) pct. 6 și pct. 7 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

Recurentul susține că,

prin notificarea trimisă la data de 26 martie 2012, a inițiat negocieri în scopul

rezolvării pe cale amiabilă a litigiului. Lipsa de reacție a pârâtului, care nu

a purtat un dialog cu recurentul în perioada dintre notificare și 12 iunie 2012,

data stabilită pentru întâlnirea în vederea concilierii amiabile, nu poate fi interpretată

ca o inexistență a unei „negocieri Fondul de Protecție a Victimelor Străzii avea

o obligație legală de a răspunde cererii reclamantului, conform art. 35 și art.

36 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, neputând invoca propria culpă.

În ceea ce privește cazul

de suspendare a cursului prescripției extinctive prevăzut la art. 2532 alin. (1)

pct. 7, recurentul face referire la prevederile art. 35 din Ordinul C.S.A. nr.

11/2007 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, susținând

că acestea reglementează o procedură prealabilă pe care reclamantul o avea la dispoziție

și pe care a îndeplinit-o.

Se mai arată în motivarea

recursului că prevederile art. 2532 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 287/2009 privind

C. civ. sunt aplicabile, întrucât există în cadrul acestui articol menționarea expresă

a încercării de împăcare sau altele asemenea, care extinde aria de acoperire la

mai mult decât o procedură prealabilă anumită, încercarea de împăcare fiind pe deplin

aplicabilă.

În cuprinsul Legii asigurărilor

nr. 136/1995 și Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, ce reglementează R.C.A., sunt numeroase

dispoziții privind proceduri de negociere și soluționare amiabilă a situațiilor

de despăgubiri în urma daunelor produse prin accidente de autovehicule.

Această interpretare,

corectă a normei legale, este în concordanță cu litera dar și cu spiritul legii,

care sancționează pasivitatea celui împotriva căruia curge termenul de prescripție,

dar și recompensează orice acțiune întru realizarea dreptului subiectiv.

Înalta Curte, la termenul

din 8 mai 2014, a pus în discuție și a acordat cuvântul recurentului, prin apărător,

asupra problemei de drept referitoare la data de la care începe să curgă în speță

termenul de prescripție extinctivă, respectiv, data producerii accidentului, sau

data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească de condamnare penală a

făptuitorului.

Problema de drept pusă

în discuție este de ordine publică, ținând seama că ambele date de referință avute

în vedere pentru începutul termenului de prescripție sunt situate din punct de vedere

cronologic anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., iar

potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punere în aplicare a Legii nr. 287/2009

privind C., civ., „prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare

a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”.

Norma derogatorie în materia

legii aplicabile, cuprinsă în art. 203 din Legea nr. 71/2011 pentru punere în aplicare

a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., este de strictă interpretare și aplicare,

deoarece se referă exclusiv la cazurile de suspendare a cursului prescripției prevăzute

de art. 2532 pct. 6 și pct. 7 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În consecință, Înalta

Curte reține că, în ceea ce privește determinarea momentului de la care începe cursul

prescripției extinctive, sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, care

instituie norme de ordine publică pe care instanța trebuie să le aplice chiar din

oficiu, potrivit prevederilor art. 18 din acest decret.

Potrivit art. 8 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958: „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei

pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut

sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.

Apărarea reclamantului

bazată pe argumentul că prescripția a început să curgă la data la care, prin

hotărâre

judecătorească definitivă, a fost stabilită culpa autorului

accidentului

și răspunderea sa penală nu poate fi avută în vedere, deoarece existența unui proces

penal nu constituie, potrivit dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un

caz de întrerupere a cursului prescripției.

Reclamantul din prezenta

cauză nu se află în ipoteza avută în vedere de prevederile art. 20 C. proc. pen.

(care vizează situația în care acțiunea civilă ar fi fost pornită în

cadrul

procesului penal și ar fi rămas nesoluționată), deoarece, în cazul dedus judecății,

reclamantul nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

De asemenea, dispozițiile

art. 19 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen. sunt aplicabile doar în situația în

care, în fața instanței civile, partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă

a intentat un proces, în termenul general de prescripție, judecata în fața instanței

civile urmând a fi suspendată până la soluționarea laturii penale.

În cauza de față reclamantul

nu a intentat un proces civil în termenul general de prescripție de 3 ani, ce a

curs de la data producerii accidentului, 2 ianuarie 2008, dată la care acesta a

cunoscut de existența prejudiciului și cine este autorul faptei, ci după împlinirea

acestui termen, respectiv la 5 iulie 2012.

Antrenarea răspunderii

legale a pârâtului Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, atunci când nu s-a

folosit calea constituirii de parte civilă în procesul penal, este independentă

de derularea procesului penal, având în vedere că existența prejudiciului și persoana

făptuitorului au fost cunoscute încă de la momentul producerii accidentului și în

condițiile în care, raportul juridic civil este distinct de cel penal, de drept

public, în care se urmărește stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate

de săvârșirea unei infracțiuni. Faptul că anumite elemente din raportul penal se

impun cu autoritate de lucru judecat în soluționarea raportului juridic al răspunderii

civile delictuale, conform art. 22 C. proc. pen., respectiv existența faptei, a

persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, nu înseamnă că dreptul material

la acțiunea civilă este suspendat, până la definitivarea acestor elemente, în lipsa

unei norme derogatorii care să prevadă expres această excepție. Dimpotrivă, legea

face referire la posibilitatea suspendării judecații unei astfel de acțiuni civile,

ceea ce presupune că a fost promovată cu respectarea dispozițiilor legale, în termenele

prevăzute de lege.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că reclamantul putea formula acțiunea în termenul de trei ani ce

a început să curgă de la data la care a cunoscut despre existența prejudiciului

și persoana vinovată, neexistând o dispoziție legală care să întrerupă cursul acestui

termen de prescripție.

Având în vedere că termenul

de prescripție extinctivă de 3 ani, care curge de la data producerii accidentului

(2 ianuarie 2008) s-a împlinit la data de 2 ianuarie 2011, iar notificarea invocată

de reclamant ca argument în susținerea celor două cauze de suspendare a cursului

prescripției este ulterioară acestui moment (26 martie 2012), dispozițiile prevăzute

de art. 2532 alin. (1) pct. 6 și pct. 7 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. nu

sunt aplicabile, suspendarea cursului prescripției neputând fi invocată pentru motive

ivite ulterior împlinirii ei.

Analiza condițiilor de

aplicare a prevederilor art. 2532 alin. (1) pct. 6 și pct. 7 privind suspendarea

cursului prescripției extinctive s-ar fi impus numai în situația în care cauzele

de suspendare invocate s-ar fi ivit în cursul derulării termenului de prescripție,

deoarece numai un termen aflat în curs și neîmplinit este susceptibil de suspendare.

Față de aceste împrejurări,

reținând corecta soluționare a apelului de către instanța de apel, în sensul respingerii

acestuia, dar pentru argumentele de drept expuse în prezenta decizie, care fac inutilă

analiza celorlalte critici formulate de recurent, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte a respins

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul N.D. împotriva deciziei nr. 215A din 30 septembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 mai 2014.