ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1379/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 28 septembrie 2012 sub nr. 2235/93/2012, reclamanții B.N., B.N.M. și I.I.D. au chemat în judecată pe pârâta SC E.R.A.R. SA și pe intervenientul forțat S.M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 600.000 euro, câte 200.000 euro per parte vătămată, cu titlu de despăgubiri morale. În motivare s-a arătat că la data de 12 iulie 2009, soția, respectiv mama reclamanților și-a pierdut viața în urma unui accident rutier produs de numitul S.M. Prin sentința penală nr. 300 din 15 decembrie 2010 acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani cu suspendarea condiționată a executării pentru infracțiunea de ucidere din culpă.

În acel dosar reclamanții nu s-au constituit parte civilă, astfel că, pe calea prezentei acțiuni, s-au îndreptat împotriva asigurătorului de răspundere civilă al persoanei vinovate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1357-art. 1371 noul C. civ. (art. 998-art. 999 C. civ.) și art. 14, art. 15, art. 19 C. proc. pen. și Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. Prin întâmpinarea formulată în cauză de către pârâtă, s-a invocat excepția prematurității acțiunii, față de lipsa convocării la conciliere directă conform art. 720 1 C. proc. civ și excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților întrucât acțiunea a fost promovată cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani.

Pe fondul cauzei s-a solicitat să se aprecieze, obiectiv și raportat la întregul probatoriu de la dosar, cuantumul despăgubirilor care se pot acorda, având în vedere și practica judiciară din domeniu. În drept au fost invocate dispozițiile art. 115 și urm. C. proc. civ., art. 137 C. proc. civ., art. 720 1 și urm. C. proc. civ., art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, Legea nr. 136/1995, art. 2517 și urm. noul C. civ., art. 2523 noul C. civ. Prin sentința civilă nr. 107 din 17 ianuarie 2013 Tribunalul Ilfov a respins excepția prematurității introducerii acțiunii și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, respingând acțiunea ca prescrisă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, în ceea ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii, reclamanții au convocat de două ori pârâta la conciliere directă, prima dată pentru data de 6 august 2012 când nu s-a prezentat nicio persoană, iar a doua oară pentru data de 29 august 2012, când de asemenea nu s-a prezentat nicio persoană. Motivele invocate de pârâtă cu privire la faptul că nu s-a respectat termenul de 15 zile nu atrag nulitatea concilierii directe decât în cazul în care pârâta ar fi dovedit existența vreunei vătămări prin nerespectarea prevederilor art. 720 1 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce nu este situația în cauza de față. Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a reținut că, potrivit art. 6 noul C. civ.

și art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a noului C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Prin urmare, legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele, este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă. Art. 203 și art. 204 din Legea nr. 71/2011 instituie două derogări de la aplicarea legii sub imperiul căreia a început să curgă prescripția, după cum urmează: dispozițiile art. 2532 pct. 6 și pct. 7 C. civ. privitoare la suspendarea cursului prescripției se aplică și în cazul prescripțiilor începute înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată; dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a noul C. civ.

se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau arbitrare introduse după intrarea în vigoare a acestuia. Raportat la cele expuse, s-a reținut că prescripția dreptului la acțiune al reclamanților este guvernată de dispozițiile anterioare intrării în vigoare a noului C. civ., respectiv art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Potrivit art. 3 din același act normativ, termenul general de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. (3), dacă dreptul este cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data la care a expirat termenul.

Tribunalul a constatat că accidentul rutier a avut loc la data de 12 iulie 2009 iar prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 28 septembrie 2012, deci ulterior expirării termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 raportat la art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. În cauză, la data de 12 iulie 2012, s-a formulat o invitație la conciliere motiv pentru care s-a apreciat că devine aplicabilă derogarea expresă privind art. 2532 pct. 7 noul C. civ. fiind vorba de o procedură prealabilă obligatorie. Întrucât prescripția este suspendată cât timp cel îndreptățit la acțiune nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii, la data de 6 august 2012 prescripția și-a reluat cursul întrucât reclamantul a aflat care este rezultatul procedurii prealabile inițiate.

Prin urmare, împlinirea termenului inițial de 3 ani s-a prelungit de la data de 12 iulie 2012 la data de 6 august 2012, însă acțiunea a fost introdusă la data de 28 septembrie 2012. A mai constatat Tribunalul și că, potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, o dată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat apel reclamanții susținând că momentul începerii curgerii prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește acțiunea dedusă judecății, a fost reținut greșit de către prima instanță. Astfel, prezenta acțiune a fost formulată pe cale separată, conform art. 14 C. proc.

pen., direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, pentru acoperirea unui prejudiciu provenit dintr-o infracțiune, în condițiile existenței unui raport contractual de asigurare de răspundere civilă între acesta și făptuitor. În baza normelor ce reglementează R.C.A., lege specială derogatorie de la dreptul comun, respectiv Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, asigurătorul răspunde doar în condițiile stabilirii formei de vinovăție a culpei făptașului (conducător auto). Până la data stabilirii acestei vinovății printr-o hotărâre penală definitivă, dreptul la acțiune al persoanei vătămate nu se naște împotriva societății de asigurare.

Având în vedere că hotărârea penală a rămas definitivă la data de 24 decembrie 2010, prin nerecurare, termenul general de prescripție al dreptului material la acțiune directă împotriva asigurătorului de răspundere civilă, începe să curgă în speță la data de 24 decembrie 2010 și expiră la data de 24 decembrie 2013, el prelungindu-se cu orice cauză de suspendare a cursului prescripției prevăzuta de lege. O altă critică a vizat perioada de suspendare a cursului prescripției pe timpul negocierilor.

Astfel, apelanții au susținut că instanța de fond în mod corect a reținut (conform art. 203 din Legea nr. 71/2011) că prevederile art. 2532 pct. 6 noul C. civ., se aplică și în cauza de față, însă a apreciat, în mod greșit, durata suspendării, de la data notificării asigurătorului, 12 iulie 2012, până la data neprezentării acestuia la conciliere în data de 6 august 2012, considerând „că prescripția și-a reluat cursul întrucât reclamantul a aflat care este rezultatul procedurii prealabile inițiate”. Apelanții au arătat că negocierile cu asigurătorul de răspundere civilă în cauză au demarat într-adevăr la data de 12 iulie 2012, odată cu punerea pârâtei în întârziere, prin notificarea prin care s-au comunicat pretențiile, notificare ce are caracterul unei „avizări de daune” reglementată de Ordinul C.S.A.

nr. 20/2008. În cadrul acestui text normativ, la art. 36 alin. (2), este prevăzut în favoarea asigurătorului și impus părților prejudiciate un termen de 3 luni în care asigurătorul poate face investigații cu privire la daune. La expirarea acestui termen legal de 3 luni, asigurătorul este obligat fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând oferta de despăgubire, fie să notifice motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. Prin urmare, apelanții au apreciat că există o normă legală imperativă care stabilește un termen de 3 luni pe perioada căruia negocierile se consideră inițiate chiar și în absența oricărui răspuns din partea asigurătorului.

Astfel, sintagma „întreaga durată a negocierilor” în cazul special al asigurărilor R.C.A. este de minim 3 luni de la data avizării pretențiilor părților prejudiciate, respectiv 12 iulie 2012-12 octombrie 2012, perioadă în care cursul prescripției a fost suspendat. Acest calcul arată perioada de 3 luni care va prelungi termenul legal de prescripție 24 decembrie 2010-24 decembrie 2013, respectiv până la data de 24 martie 2014. La termenul din 9 octombrie 2013 apelanții au susținut în fața instanței, în subsidiar, și faptul că în mod greșit nu s-a avut în vedere că legea prevede în mod expres că prescripția nu se va împlini înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare.

Intimata SC E.R.A.R. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului formulat de apelanții reclamanți. Prin decizia nr. 357 A din 16 octombrie 2013 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins excepția de netimbrare, a admis apelul reclamanților, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește timbrarea apelului, că apelanții au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în contul Primăriei municipiului Curtea de Argeș, corespunzător domiciliului lor. Pe fond, instanța de apel a înlăturat critica privind greșita apreciere de către prima instanță a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Astfel, s-a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. S-a apreciat că nici reglementările din domeniul răspunderii civile auto și nicio altă lege specială nu leagă momentul începerii curgerii termenului de prescripție de data rămânerii definitive a vreunei hotărâri penale prin care să fie stabilită forma de vinovăție a făptuitorului, cum în mod greșit susțin apelanții.

În consecință, s-a concluzionat că, de la data la care apelanții au cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani în interiorul căruia aceștia puteau cere repararea prejudiciului, fie pe calea unei cereri formulate în cadrul procesului penal, fie pe calea unei acțiuni civile separate. Cum apelanții nu au formulat nicio cerere de acest fel în cadrul procesului penal, în mod corect a reținut prima instanță, ca dată a formulării cererii, data de 28 septembrie 2012, respectiv data prezentei acțiuni. Vinovăția, ca și condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile, poate fi stabilită nu numai pe calea unui proces penal ci și într-o acțiune civilă, atunci când exercitarea acțiunii penale nu este posibilă, în cazurile și condițiile legii.

În consecință, îndeplinirea condițiilor necesare angajării răspunderii civile nu pot marca momentul începerii curgerii termenului de prescripție, deoarece legea stabilește în mod expres acest moment ca fiind cel de la care persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, independent deci de existența sau inexistența vreunei hotărâri judecătorești în acest sens. S-a considerat a fi nefondată și critica privind greșita calculare a termenului de prescripție din perspectiva dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008. Astfel, susțin apelanții, termenul de prescripție ar fi fost suspendat timp de 3 luni de la data avizării pretențiilor, pe toată durata celor 3 luni pe care asigurătorul le are la dispoziție pentru a efectua investigații proprii.

Susținerea nu a fost reținută însă, față de dispozițiile art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, potrivit cărora asigurătorul R.C.A. este obligat să desfășoare investigația privind producerea accidentului, în termen de cel mult 3 luni de la data avizării producerii evenimentului asigurat, însă numai în condițiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice. Ori în cauză a avut loc un proces penal privind accidentul respectiv, fiind pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă. S-a apreciat ca fiind fondată, însă, critica privind nereținerea cauzei de suspendare care, intervenită în ultimele 6 luni ale termenului de prescripție, produce și un efect special, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (reluate și în art. 2534 noul C. civ.).

Astfel, potrivit dispozițiilor legale, în cazul termenelor de prescripție mai mari de 6 luni, cum este și cazul în speță, momentul împlinirii termenului de prescripție extinctivă se prorogă cu 6 luni, socotite de la data încetării cauzei de suspendare, dacă această cauză de suspendare a intervenit la o dată la care rămăseseră mai puțin de 6 luni până la împlinirea termenului de prescripție.

Astfel, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, în cauză, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 12 iulie 2009. La data de 12 iulie 2012 apelanții au formulat invitația la conciliere, cauză de suspendare a cursului prescripției, intervenită în ultimele 6 luni ale termenului de prescripție de 3 ani început la 12 iulie 2009. Prin urmare, de la data de 6 august 2012, când a reținut prima instanță că a încetat cauza de suspendare a cursului prescripției, a început să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, până la împlinirea căruia prescripția nu poate fi considerată împlinită. Față de aceste considerente, instanța de apel a constatat că, la data de 28 septembrie 2012, când a fost formulată prezenta acțiune, termenul de prescripție nu era împlinit în cauză, astfel încât a anulat sentința civilă nr. 107 din 17 ianuarie 2013 a Tribunalului Ilfov și a dispus trimiterea spre rejudecare a cauzei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii, pentru următoarele motive: În ceea ce privește legea aplicabilă, se arată că, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la intrarea în vigoare a noului C. civ., rămân supuse legii vechi. Cu toate acestea, conform art. 203 din Legea nr. 71/2011, „Dispozițiile art. 2532 pct. 6 și pct. 7 C. civ. privitoare la suspendarea cursului prescripției se aplică și în cazul prescripțiilor începute înainte de intrarea în vigoare a C. civ., dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după aceasta din urmă dată”.

Art. 2532 pct. 6 și pct. 7 noul C. civ. stipulează următoarele: „Prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: 6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție; 7. în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen”.

Recurenta susține că nu era incident niciunul din cele două cazuri menționate de suspendare a termenului de prescripție. Astfel, deși reclamanții au formulat o invitație la conciliere, această procedură nu era obligatorie. Potrivit art. 720 alin. (1) C. proc. civ., „(1) În procesele și cererile dintre profesioniști evaluabile în bani și derivate din raporturi contractuale, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte”. Art. 720 1 alin. (1) C. proc. civ. se referă la noțiunea de „procese dintre profesioniști”, iar reclamanții nu au o asemenea calitate.

Potrivit art. 3 alin. (2) și alin. (3) noul C. civ., profesionist este cel care exploatează o întreprindere ceea ce presupune exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. Totodată, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, „noțiunea de profesionist prevăzută la art. 3 C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ.”.

Din cele expuse, rezultă faptul că reclamanții nu au calitatea de profesioniști, astfel că procedura concilierii directe nu era obligatorie. Mai susține recurenta că invitația la conciliere nu poate fi asimilată unui început de negociere. A negocia presupune întrunirea manifestării de voință a părților, aflate în conflict, de a se împăca. Or, nu se poate reține această situație și speței de față. Pe de altă parte, consideră că, întrucât la data formulării invitației la conciliere, prescripția era împlinită, nici din acest punct de vedere nu poate fi incidentă o cauză de suspendare a cursului prescripției extinctive. Cum în mod corect prima instanță a constatat prescris dreptul material la acțiune al reclamanților, solicită menținerea sentinței civile nr. 107 din 17 ianuarie 2013 a Tribunalului Ilfov, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă.

În concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, precum și în dezbaterile orale, recurenta a formulat o critică suplimentară, susținând că art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 nu este aplicabil în cauză, față de împrejurarea că art. 2532 noul C. civ. are prevalență, fiind o normă specială și ulterioară. Acestui argument nu i se va putea răspunde distinct de instanța de control judiciar, fiind o critică nouă, formulată la data de 14 mai 2014, cu depășirea termenului prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ., referitor la motivarea recursului, însă legalitatea temeiurilor juridice aplicate va fi verificată în analiza criticilor formulate în termen. Intimații nu au formulat întâmpinare, însă în dezbaterile din recurs au susținut că le sunt aplicabile dispozițiile art. 2532 pct. 7 noul C. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: În cauză nu se contestă faptul că, în ceea ce privește temeiul de drept al judecării prezentei acțiuni, sunt incidente dispozițiile art. 998-art. 999 vechiul C. civ., raportat la data săvârșirii faptului ilicit, precum și dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la prescripția dreptului la acțiune în materia răspunderii civile delictuale. De asemenea sunt aplicabile acestor prescripții, potrivit dispozițiilor art. 203 din Legea nr. 71/2011, cazurile de suspendare prevăzute de art. 2532 pct. 6 și pct. 7 noul C. civ., dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată.

Recurenta critică, în principal, împrejurarea că în cauză a fost reținută incidența unui caz de suspendare a cursului prescripției extinctive, arătând că notificarea sa de către reclamanți nu poate fi asimilată cu o invitație la conciliere. Aceasta întrucât reclamanții, nefiind profesioniști, procedura de conciliere directă nu era obligatorie și astfel nu se aplică dispozițiile art. 2532 pct. 7 noul C. proc. civ. Pe de altă parte, apreciază că nu se aplică nici dispozițiile art. 2532 pct. 6 întrucât invitația la conciliere nu poate fi asimilată unui început de negociere, care presupune o manifestare de voință a părților aflate în conflict. De asemenea susține, fără a formula vreun argument în motivarea acestei afirmații, că la data notificării sale, prescripția era împlinită.

Instanța de recurs nu poate reține că, la data formulării notificării, 12 iulie 2012, prescripția era împlinită, în condițiile în care, corect, s-a stabilit la instanța de fond că aceasta a început să curgă la data producerii accidentului rutier, ce constituie faptul juridic ilicit, 12 iulie 2009, iar potrivit art. 1889 vechiul C. civ., aplicabil cauzei în coroborare cu Decretul nr. 167/1954 și întregit cu dispozițiile art. 101 alin. (3) C. proc. civ., prescripția nu se socotește câștigată decât după împlinirea ultimei zile a termenului defipt prin lege, corespunzătoare termenului de plecare. Prin urmare, la momentul transmiterii notificării, în ultima zi a termenului de prescripție, moment la care a operat suspendarea, prescripția nu se împlinise.

Cu privire la cazul de suspendare invocat a fi incident în cauză, acesta este legat de interpretarea manifestării de voință a creditorilor obligației care, prin înscrisul calificat notificare, trimis asigurătorului la 12 iulie 2012, l-au invitat pe acesta la o conciliere prealabilă în legătură cu obligația sa de a acoperi daunele morale aferente prejudiciului provocat prin decesul numitei B.T., soția, respectiv mama solicitanților, obligație izvorâtă din raportul de asigurare cu autorul prejudiciului.

Deși instanța de fond a analizat cazul de suspendare reglementat de art. 2532 pct. 7 noul C. civ., în apel reclamanții au susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 2532 pct. 6. Instanța de apel a reținut invitația la conciliere ca o cauză de suspendare a prescripției, fără însă a proceda la încadrarea acesteia într-una din cele două situații reglementate de lege și a făcut aplicarea efectului special pe care incidența oricărui caz de suspendare o are, potrivit art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la prorogarea cu 6 luni a termenului de prescripție, odată încetat cazul de suspendare. Recurenta a apreciat că respectiva notificare nu poate fi încadrată în niciuna din tezele reglementate de art. 2532 pct. 6 sau 7 noul C. civ.

Astfel, susține că nu se află în situația unui litigiu cu profesioniști pentru ca procedura prealabilă a concilierii să fi fost obligatorie și cu efect suspensiv asupra termenului de prescripție. De asemenea, arată că nu se poate reține nici existența unei negocieri, care ar presupune o manifestare bilaterală de voință a părților în sensul de a pune capăt litigiului.

Complinind motivarea instanței de apel care, admițând apelul reclamanților, a reținut corect existența unui caz de suspendare survenit în ultimele 6 luni anterioare expirării termenului de prescripție, cu consecința aplicării efectului special al prorogării cu 6 luni a împlinirii termenului, însă a omis a-l încadra în drept, Înalta Curte reține că invitația la conciliere, în modalitatea în care reclamanții au formulat-o, fără a reprezenta dovada îndeplinirii unei proceduri prealabile obligatorii, specifică unui litigiu cu profesioniști, este o formă de negociere între părți din categoria celor definite de lege ca fiind cazuri de suspendare a cursului prescripției.

Astfel, notificarea respectivă reprezintă o manifestare neechivocă a atitudinii subiective a creditorilor, împotriva cărora curgea termenul de prescripție, de a ieși din pasivitate și a-și afirma pretențiile cu privire la prejudiciul izvorât din faptul juridic ilicit, invocând obligația de garanție a asigurătorului. Or, o astfel de situație se încadrează în dispozițiile art. 2532 pct. 6 noul C. civ., având ca efect suspendarea termenului de prescripție până la 6 august 2012 când a expirat termenul acordat pentru soluționarea pe cale amiabilă a litigiului. Nu se poate reține, cum a susținut recurenta, că termenul juridic de negociere presupune o manifestare bilaterală de voință în sensul finalizării litigiului, această situație descrisă de recurentă marcând momentul unui acord al voințelor participanților, fiind doar una dintre manifestările pe care o poate îmbrăca procesul de negociere.

Invitația la negociere este o primă etapă a acestui proces, exteriorizarea neechivocă a unui act volițional și concretizarea ofertei ce constituie baza negocierii. Pasivitatea coparticipantului care nu a răspuns acestei oferte nu înlătură efectul pe care invitația la negociere îl are asupra afirmării dreptului părții care a apelat la această modalitate și se încadrează în teza reglementată de art. 2532 pct. 6 noul C. civ. Plecând de la această premisă, se reține că, atunci când a constatat prorogarea cu 6 luni a momentului împlinirii prescripției, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a efectului special al suspendării survenită în ultimele 6 luni ale unui termen de prescripție de 3 ani, efect reglementat de art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, dar deopotrivă și de prevederile art. 2534 noul C. civ., consecință a reținerii incidenței cazului de suspendare menționat, acțiunea pendinte fiind introdusă înăuntrul acestui termen.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a soluționat cauza cu aplicarea corectă a legii, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E.R.A.R. SA împotriva deciziei nr. 357 din 16 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2014.