ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3267/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului lași, secția a ll-a civilă contencios administrativ și fiscal, la 28 septembrie 2012, reclamantul Z.C.B. a chemat-o în judecată pe pârâta SC O.V.I.G. SA, solicitând obligarea acesteia, în temeiul contractului R.C.A., la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale, reprezentând indemnizația de asigurare, actualizarea acestei sume cu indicele de inflație, precum și dobânda legală. Prin sentința nr. 648 din 04 aprilie 2013, Tribunalului lași, secția a ll-a civilă contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că în speță este incident termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nefiind aplicabilă derogarea prevăzută la alin. (2) al aceluiași articol pentru raporturile ce izvorăsc din asigurare, întrucât această excepție nu este incidență în cazul asigurărilor de persoane.

Tribunalul a evocat dispozițiile art. 7 alin. (1) din același Decret, conform cărora prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune și anume din momentul în care reclamantul a cunoscut întinderea pagubei și persoana vinovată de producerea ei și, constatând că, atât raportat la data de 29 noiembrie 2007, când s-a produs accidentul, cât și raportat la data începerii urmăririi penale - 13 februarie 2008 - și data emiterii rechizitoriului - 05 iunie 2009 -, termenul de prescripție de 3 ani a dreptului la acțiune în daune a reclamantului s-a împlinit anterior datei la care a fost formulată cererea de chemare în judecată, respectiv 27 septembrie 2012. Împotriva acestei sentințe, Z.C.B.

a declarat apel, criticând-o ca fiind nelegală în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Prin Decizia nr. 124 din 4 noiembrie 2013, Curtea de Apel lași, secția civilă, a admis apelul declarat, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 trebuie coroborate cu prevederile art. 7 alin. (2) din același Decret, conform cărora în cazul obligațiilor ce urmează să se execute la cererea creditorului, precum și al celor la care termenul de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

Or, în speță, raportul de drept ce exprimă obligația asigurătorului de a despăgubi victimele accidentului rutier, cauzat de asiguratul său, s-a născut atunci când persoanele îndreptățite a reclama despăgubirea au cunoscut că autorul accidentului este asigurat, asigurarea este valabilă pe teritoriul României, asigurătorul există și poate fi acționat personal sau prin mandatar, potrivit legii. În acest context, instanța de apel a apreciat că în speță acest raport s-a născut cel mai devreme prin sentința penală nr. 1731 din 10 iunie 2010, pronunțată de Judecătoria lași, întrucât prin această hotărâre judecătorească se statuează asupra făptuitorului și culpei în producerea accidentului. Prin urmare, având în vedere data pronunțării sentinței penale -10 iunie 2010 - și data introducerii acțiunii - 27 septembrie 2012 -, curtea de apel a reținut că dreptul la acțiune al reclamantului nu s-a prescris, cum greșit a reținut tribunalul.

Constatând că prima instanță a judecat cauza fără a intra în judecata fondului și că apelantul a solicitat prin cererea de apel trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea continuării judecății, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a admis apelul, a anulat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului. Împotriva acestei decizii, SC O.V.I.G. SA, prin SC O.V.I.G. SA regiunea Iași a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea acțiunii ca tardiv introdusă, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În motivare, recurenta a citat dispozițiile art. 1 și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a arătat că în circumstanțele concrete ale faptei momentul obiectiv de la care reclamantul putea și/sau trebuia să cunoască persoana care răspunde de pagubă este 29 noiembrie 2007. A mai arătat recurenta că achiesarea la interpretarea reclamantului, conform căreia dreptul său la acțiune nu este prescris, având în vedere că la momentul formulării cererii de chemare în judecată se afla pe rolul instanțelor de judecată Dosarul penal nr. 14599/245/2009, ar conduce la transformarea acțiunilor în răspundere civilă delictuală în acțiuni imprescriptibile; de asemenea, a subliniat că prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se referă la cunoașterea existenței pagubei în sine, nu la determinarea întinderii ei, că termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care se cunoaște paguba și pe cel răspunzător de ea și că practica în materie a statuat că acțiunea civilă îndreptată împotriva persoanelor răspunzătoare de producerea daunelor sau împotriva celor care răspunde pentru ele în virtutea legii sau a unei convenții trebuie să respecte termenul de prescripție, în speță, acest termen începând să curgă de la momentul producerii pagubei și a persoanei care a cauzat-o, respectiv 29 noiembrie 2007. În final, recurenta a solicitat instanței să constate că, în speță,

dreptul la acțiune s-a prescris anterior introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv la 29 noiembrie 2010, având în vedere producerea riscului asigurat la 29 noiembrie 2007 și lipsa oricărei cauze de întrerupere a termenului de prescripție. În ședința publică de la 24 octombrie 2014, Înalta Curte, din oficiu, în baza art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. a invocat excepția nulității recursului. În conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la simpla afirmare a netemeiniciei și nelegalității deciziei atacate, condiția legală impusă de prevederile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. presupunând dezvoltarea unor critici care să poată fi încadrate într-unui dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 din același Cod. În speță, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a indicat niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 precitat și nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată într-unui dintre acestea.

Astfel, criticile recurentei vizând faptul că, în raport de circumstanțele concrete ale faptei, momentul obiectiv de la care reclamantul putea și/sau trebuia să cunoască persoana care răspunde de pagubă este 29 noiembrie 2007, vizează netemeinicia deciziei atacate, neputând fi încadrate în niciunul dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Or, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurent, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare.

O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, recurenta nu dezvoltă critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci se limitează la simpla afirmare a netemeiniciei și nelegalității deciziei atacate. Pe cale de consecință, Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA, prin SC O.V.I.G. SA regiunea Iași împotriva Deciziei nr. 124/2013 din 4 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2014.