ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1687/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București", secția a VI-a civilă, la data de 7 aprilie 2014, sub număr de dosar x/2014, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat instanței obligarea pârâtei S.C. E. S.A. la plata sumei de 450.000 euro cu titlu de daune morale în echivalent în lei la cursul BNR de la data plății și la plata sumei de 50.000 lei reprezentând despăgubiri materiale.

Societatea pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la momentul producerii evenimentului - 02.08.2008 sau la data încheierii cercetării penale, respectiv 03.03.2010, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 07.04.2014.

Prin sentința civilă nr. 5146 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014 a fost admisă excepția prescripției și a fost respinsă ca prescrisă acțiunea în pretenții formulată de reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, conform art. 6 alin. (4) C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011, termenul general de prescripție este de 3 ani, prescripția începând să curgă în condițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, data rezoluției fiind, în opinia tribunalului, momentul de la care reclamanții, mai ales reclamanta A. în calitate de persoană vătămată, aveau posibilitatea și trebuiau să cunoască paguba și persoana vinovată.

Comunicarea rezoluției emise la 03.03.2010 s-a făcut la solicitarea reclamanților, la data de 10.12.2013 și 31.01.2014. Potrivit rezoluției, aceasta a fost comunicată reclamantei A., iar moștenitorilor defunctului F., la cerere.

Deși reclamanții au susținut faptul că, la data de 10.12.2013, respectiv 31.01.2014, le-a fost comunicată Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2008, dată față de care pretind că nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, tribunalul a apreciat că, în raport cu data încheierii cercetării penale, respectiv 03.03.2010, termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 07.04.2014. Faptul că reclamanții au stat în pasivitate și au cerut de-abia la trei ani de la finalizarea cercetărilor comunicarea rezoluției nu poate avea niciun efect asupra calculului termenului de prescripție.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A., B., C. și D. au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1911/A/2015 din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat, reținându-se, în esență, că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data de 03.03.2010 și a curs neîntrerupt, împlinindu-se la data de 03.03.2013, anterior introducerii cererii de chemare în judecată la data de 07.04.2014.

Nu au putut fi primite susținerile apelanților referitoare la dispozițiile art. 246 din C. proc. pen. anterior din 1968, întrucât acestea se referă la înștiințarea despre încetarea urmăririi penale și nu sunt aplicabile în cazul neînceperii urmăririi penale, soluție reglementată distinct.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 1911/A/2015 din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanții B., D., C. și A. au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, recurenții apreciază că instanța a pronunțat o decizie nelegală, prin respingerea apelului având în vedere că termenul de prescripție a început să curgă la data comunicării rezoluției și, raportat la data introducerii acțiunii se poate observa că termenul nu era împlinit.

Soluția de neîncepere a urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța nu s-a comunicat decât la cererea personală a reclamanților, la 10.12.2013, iar A. a luat cunoștință la data de 31.01.2014.

În acest sens, se arată că instanța de apel a reținut că la data de 12.03.2010 i-a fost comunicată mamei victimei, numitei B., rezoluția procurorului, însă la dosarul de urmărire penală nu există această dovadă de comunicare a Rezoluției procurorului, astfel încât, părțile vătămate nu au avut cunoștință de stadiul dosarului până la data 10.12.2013, respectiv 31.01.2014.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul 167/1958, momentul în care păgubitul a cunoscut cine răspunde de fapta ce i-a adus prejudiciu nu este un element subiectiv, ci unul rațional justificat de o concluzie pe care păgubitul nu o poate trage singur urmare propriilor investigații, ci ca urmare a unei soluții date de către organele/instituțiile care sunt abilitate să stabilească vinovăția, organe de cercetare sau instanțele de judecată.

Sintagma prevăzută de art. 8 "cel ce răspunde de pagubă" nu se referă la perceperea personală a celui vătămat cu privire la cine sau pe cine consideră el că s-ar face vinovat de săvârșirea faptei prejudiciabile, ci interpretarea logico-juridică a respectivului articol este în sensul că vinovăția juridică, trebuie stabilită de un organ sau instanță competentă în acest sens. Acesta este un element obiectiv determinat pe cale judiciară și care nu depinde de percepția unei persoane obișnuite.

Doar o asemenea interpretare garantează părților vătămate și dreptul la un proces echitabil, drept consacrat prin dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care a fost ratificată de Statul român prin Legea nr. 30/1994 și este direct aplicabilă în dreptul intern în aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Conform dispozițiilor art. 246 din fostul C. proc. pen., valabil la data comunicării rezoluției, Copia de pe Ordonanța sau rezoluția prin care procurorul dispune încetarea urmăririi penale se comunica persoanei care a făcut sesizarea, învinuitului sau inculpatului și, după caz, altor persoane interesate.

Așadar, din actele dosarului penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, rezultă că părțile nu au fost chemate să dea declarații, în special A. care a suferit leziuni și numeroase fracturi, care au necesitat intervenții chirurgicale, dar care niciodată nu a fost chemată să facă declarații la dosarul penal.

În speță, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă în cauza de față de la data la care s-a comunicat rezoluția pronunțată în dosarul penal, decembrie 2013, respectiv ianuarie 2014.

În concluzie, recurenții susțin că este imperios necesar ca partea vătămată să cunoască și pe cel care răspunde de fapta prejudiciabilă, aceasta neputând fi decât data la care i-a fost comunicată soluția organului de cercetare sau hotărârea instanței eu privire la stabilirea vinovăției făptuitorului/inculpatului.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă S.C. E. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal respingerea recursului, ca inadmisibil, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele evocate în recurs au fost invocate și în apel, instanța pronunțându-se asupra lor, prin respingerea acestora, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenții-reclamanți A., B., C. și D. au solicitat înlăturarea susținerilor intimatei, ca nefondate și admiterea recursului, astfel cum s-a solicitat.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, ținând cont și de apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B., D., C. și A. pentru următoarele considerente:

În speță, se observă că problema de drept care se ridică în soluționarea excepție prescripției dreptului material la acțiune nu vizează durata termenului de prescripție ori temeiul juridic al acestuia, sub aceste aspecte atât părțile, cât și instanțele de fond fiind de acord că este vorba despre termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1954, aplicabil speței față de prevederile art. 6 alin. (4) C. proc. civ. coroborate cu art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Ceea ce susțin recurenții-reclamanți, în contradicție cu motivarea instanțelor de fond, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, recurenții apreciind că prescripția extinctivă a început să curgă de la data comunicării, la cerere, a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, 10.12.2013, respectiv 31.01.2014.

Contrar susținerilor recurenților, ambele instanțe au aplicat corect dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, respectiv prevederile art. 3 și art. 8 ale acestui act normativ, iar criticile recurenților-reclamanți sub aspectul greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu pot fi primite.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Potrivit art. 228 alin. (6) din C. proc. pen. din 1968, în vigoare la data de 03.03.2010 (data emiterii rezoluției de neîncepere a urmăririi penale), copie de pe rezoluție se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum și, după caz, persoanei față de care s-au efectuat acte premergătoare.

În condițiile în care, în speță, sesizarea organelor de cercetare penală s-a făcut din oficiu, ca urmare a producerii unui accident rutier cu victime, iar recurenții nu au formulat plângeri penale în cauză, pentru a avea calitatea de "persoane care au făcut sesizarea", potrivit legii, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nu trebuia comunicată acestora din oficiu.

De altfel, rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale a fost comunicată în mod direct, pentru persoana vătămată A., la data de 12.03.2010.

Prin urmare, recurenții nu se pot prevala de împrejurarea că au cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea doar la momentul comunicării la cerere a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale emisă la data de 03.03.2010, în dosarul penal nr. x/2008, întrucât momentul de la care aceștia trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea este cel al emiterii rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din 03.03.2010 în dosarul nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța.

Recurenții persoane vătămate trebuiau să urmărească desfășurarea cercetărilor premergătoare, putând să solicite relații organelor de urmărire penală, aspect reținut cu justețe de instanța de control judiciar.

Așa fiind, criticile invocate nu sunt de natură să schimbe soluția sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, întrucât, cum în mod legal a constatat și instanța de control judiciar, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă din data de 03.03.2010 și a curs neîntrerupt, împlinindu-se la data de 03.03.2013, anterior introducerii cererii de chemare în judecată la data de 07.04.2014.

Nu pot fi primite nici susțineri recurenților referitoare la dispozițiile art. 246 C. proc. pen. din 1968, întrucât aceste prevederi legale se referă la înștiințarea despre încetarea urmăririi penale și nu sunt aplicabile în cazul neînceperii urmăririi penale, soluție reglementată distinct, aspect reținut legal de instanța de apel.

Este de amintit că în ceea ce privește instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ș.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenți, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B., D., C. și A. împotriva deciziei civile nr. 1911/A/2015 din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții B., D., C. și A. împotriva deciziei civile nr. 1911/A/2015 din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2017.