ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2377/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2377/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a Vl-a comercială, la data de 04 octombrie 2012, sub nr. 38761/3/2012,

reclamantul M.M. a chemat în judecată pe pârâta SC O.V.I.G. SA solicitând obligarea

pârâtei la plata sumei de 511,16 RON, reprezentând daune materiale, precum și la

plata sumei de 330.000 euro, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 4683 din data

de 06 iunie 2013, Tribunalul

a

admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de

511,16 RON prejudiciu material și 80.000 RON prejudiciu moral.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale,

aplicându-se dispozițiile art. 49 pct. 1 din Ordinul nr. 21/2009.

Pe baza situației de fapt reținută cu privire

la daunele materiale suferite de reclamant ca urmare a accidentului rutier produs

în data de 06 februarie 2011, tribunalul, raportându-se la dispozițiile art. 989,

999 C. civ și art. 26 alin. (1) și art. 49 pct. 1 din Ordinul Președintelui Comisiei

de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, a constatat întemeiate pretențiile reclamantului

în ceea ce privește suma de 511,16 RON.

În ceea ce privește despăgubirile pentru

daunele morale în valoare de 330.000 euro solicitate de reclamant, s-a avut în vedere,

pe de o parte, dreptul reclamantului de a primi o compensație materială față de

prejudiciul moral suferit, iar, pe de altă parte, faptul că această compensație

materială nu trebuie să ducă la o îmbogățire fără justă cauză.

Cuantumul daunelor morale se stabilește

ca urmare a aplicări de către instanță a criteriilor referitoare la consecințele

negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorărilor

lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitate cu care au fost

percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială,

profesională și socială. Insă, toate aceste criterii sunt subordonate condiției

aprecierii rezonabile, pe bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și

efectiv produs victimelor.

În prevederile art. 998 și 999 C. civ.

și art. 43 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul nr. 3108/2004.

Instanța de apel a reținut că în mod constant

în doctrină s-a arătat că despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie

rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să

corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta,

în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit

să pretindă și să primească daune morale , dar nici să nu fie derizorii.

Principiul aplicabil este cel al reparării

integrale a prejudiciului material și moral cauzat persoanei vătămate

Sub aspectul cuantumului daunelor morale,

așa cum s-a arătat în mod constant în doctrină, s-a urmărit ca acestea să nu aibă

un caracter pur simbolic, ci să fie în măsură să amelioreze efectiv condițiile de

viață ale apelanților, prin procurarea unor satisfacții morale, instanța de apel

având în vedere și gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii și valoarea protejată,

respectiv dreptul persoanei la integritate fizică. Totodată, acordarea unor sume

de bani cu titlu de despăgubiri morale nu trebuie să depășească sfera unor compensații

destinate a alina suferința psihică și să conducă la o îmbogățire fără just temei

a persoanelor îndreptățite .

Curtea de apel a constatat că în urma accidentului

rutier din data de 06 februarie 2011, apelantul reclamant a prezentat leziuni traumatice

care i-au pus viața în pericol și au necesitat 60-70 zile de îngrijiri medicale,

perioadă în care a fost internat de mai multe ori în spital și a suferit două intervenții

chirurgicale.

Pe baza probatoriului administrat de prima

instanță, curtea de apel a arătat că prejudiciul moral suferit de apelantul reclamant

constă în suferința fizică și psihică pe care o presupune imobilizarea, internările

succesive și intervențiile chirurgicale, imposibilitatea de a se îngriji singur,

efortul suplimentar pe care a fost nevoit să îl depună atât pentru efectuarea activităților

cotidiene, cât și la locul de muncă și nu în ultimul rând prejudiciul de agrement,

ce constă în afectarea vieții sociale prin imposibilitatea de a participa la activitățile

sportive obișnuite pentru vârsta sa.

Astfel, s-au constatat a fi vădit nefondate

susținerile apelantei pârâte referitoare la nedovedirea prejudiciului moral, reținând

că în cauză s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert și care nu a fost reparat.

Având în vedere materialul probator administrat

în cauză, instanța de apel a apreciat că suma de 50.000 euro constituie o reparație

serioasă a prejudiciului suferit de apelant, care este de natură a compensa traumele

fizice și psihice suferite prin asigurarea unor condiții de viață mai bune.

În speță, pe baza declarațiilor martorilor,

instanța a apreciat că reclamantul a suferit în urma accidentului prejudiciu moral

constând în eforturile sporite necesare pentru activitățile desfășurate anterior

- efectuarea treburilor gospodărești, respectiv exercitarea atribuțiilor la locul

de muncă, suferința resimțită ca urmare a imobilizării și recuperării urmarea intervențiilor

chirurgicale suferite, incluzând aici și ajutorul acordat de către mama și sora

acestuia, prejudiciul estetic minor constând în cicatrice localizate de genunchiul

drept și în zona spatelui, durerile fizice și psihice cauzate de accident, evidențiate

de martor, prejudiciul de agrement constând în compensarea dificultății desfășurării

activităților sportive cu care reclamantul era obișnuit.

Solicitarea reclamantului de obligare a

pârâtei la plata sumei de 330.000 euro cu titlul de daune morale a fost apreciată

de tribunal ca fiind disproporționată prin raportare la măsura în care a fost afectată

de traumele produse de accident viața socială, profesională și familială a reclamantului

(care nu suferă de un handicap fizic și nu a dovedit că nu este posibilă recuperarea

capacităților depline de exercitare a tuturor funcțiilor psihice și somatice). În

acest context, tribunalul a apreciat că suma de 80.000 RON reprezintă o reparație

rezonabilă, justă și echitabilă pentru prejudiciului moral suferit ca urmare a accidentului,

care nu depășește limita unei îmbogățiri fără just temei a victimei.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 357/2013 din 16

octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a

admis apelul declarat de reclamantul M.M. împotriva sentinței civile nr. 4683

din 06 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a

dispus schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul că a fost obligată pârâta

SC O.V.I.G. SA la plata către reclamantul M.M. a sumei de 50.000 euro în echivalent

RON la data plății efective.

S-a respins ca nefondat apelul declarat

de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva aceleiași sentințe și au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei decizii, instanța

de apel a reținut următoarele considerente:

Reținând că este de necontestat faptul

că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute

de art. 998 și 999 C. civ., instanța de apel a arătat că în baza contractului de

asigurare obligatorie pe care conducătorul autovehiculului îl încheiase cu apelanta

pârâta, acesta s-a subrogat în obligațiile asiguratului său, vinovat de producerea

accidentului de circulație, conform dispozițiilor art. 50 și 53 din Legea nr. 136/1995,

dreptul apelantului reclamant de a pretinde societății de asigurări despăgubiri

materiale și morale avându-și temeiul

În absența unor criterii legale sau științifice

pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea

sunt stabilite de instanța de judecată, care judecă în echitate, potrivit conștiinței

proprii, având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, importanța valorilor

lezate acesteia, în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele

traumei fizice și psihice suferite, în ce măsură persoanei vătămate i-a fost afectată

viata în familie și în societate.

S-a reținut că, din aceasta perspectivă,

concluziile Ghidului pentru soluționarea daunelor morale, invocat de apelanta pârâtă

poate fi avut în vedere numai pentru studierea limitelor în care se acordă despăgubiri

pentru prejudicii morale în practica instanțelor din România, jurisprudența nefiind

izvor de drept în sistemul nostru de drept civil.

Instanța de apel a apreciat că în niciun

caz nu se pot avea în vedere sumele medii calculate de redactori, în urma analizei

unor hotărâri judecătorești, astfel cum solicita apelanta, fiecare caz urmând a

fi apreciat în raport de particularitățile pe care le prezintă, analizându-se în

concret consecințele negative pe care fapta ilicită Ie-a produs, în raport de criteriile

menționate anterior.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

atât reclamantul M.M., cât și pârâta SC O.V.I.G. SA București.

Recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de apel, în mod

neîntemeiat și interpretând în mod greșit probele administrate în cauză, față de

textele legale aplicabile în materie, a respins parțial daunele morale, motivate

și dovedite de către recurent, ca fiind neîntemeiate raportat la faptul că a fost

prejudiciat în mod cert prin suferințe fizice (pretium doloris), suferințe psihice,

retard în carieră, eforturi sporite, prejudiciul menajer, ajutorul unei terțe persoane,

prejudiciul estetic și prejudiciul de agrement, toate acestea pe fondul unor distrugeri

imposibil de recuperat - cum sunt mobilitatea și aspectul estetic al umărului afectat,

care îl influențează negativ sub multiple aspecte pentru tot restul vieții.

Invocă recurentul că suferințele fizice

și psihice cauzate atât în timpul producerii accidentului, cât și ulterior, prin

faptul că imediat după accident a suferit mai multe intervenții chirurgicale importante

- la nivelul piciorului drept, precum și la nivelul toracelui; că după externare

a fost imobilizat la pat timp de aproximativ 30 de zile întrucât nu-și putea mișca

piciorul drept sub nicio formă; că în toată această perioadă de recuperare medicală

nu a reușit să se descurce cu privire la igiena zilnică, schimbatul hainelor, asigurarea

hranei, rezolvarea necesitaților fiziologice, fiind astfel nevoit să apeleze în

permanență la sprijinul celor apropiați; că lipsa sa de la locul de muncă pentru

o perioadă de aproximativ 7 luni, revenirea sa la locul de muncă fără a fi refăcut

complet din punct de vedere medical, imposibilitatea sa de a mai îndeplini toate

atribuțiile ce îmi reveneau conform Fișei postului, au dus la apariția unei stări

tensionate între apelant și colegii săi de muncă, precum și între acesta și superiorii

săi, și în final, la pierderea locului de muncă, au fost dovedite atât prin raportul

de expertiză medico-legală efectuat în cauză, cât și prin depozițiile martorilor.

Impactul psihic suferit de către recurent

și familia sa, precum și consecințele negative avute în plan familial, social și

profesional, toate acestea fiind dezvoltat pe larg în cadrul cererii de chemare

în judecată și dovedite atât prin declarațiile martorilor (plan social și familial),

prin înscrisurile și clarificările pe care a înțeles să le depună la dosarul cauzei.

Prin urmare, întrucât cuantumul daunelor

morale se stabilește prin aprecierea fiecărui judecător, recurentul-reclamant apreciază

că se impune majorarea în mod semnificativ a daunelor materiale acordate de către

instanța de apel și apropierea de cuantumul pe care l-a solicitat prin acțiune.

Sub aspectul răspunderii asigurătorului,

recurentul arată că legiuitorul comunitar a constatat că drepturile victimelor accidentelor

de circulație sunt încălcate de către omnipotentele societăți de asigurare, care

realizează profituri uriașe - directe și indirecte - de pe urma acestor asigurări

obligatorii, tocmai datorită subaprecierii materiale, susținute uneori de către

instanțele de judecată, a netratării în mod individual și cu minuțiozitate a impactului

pe care vătămarea corporală îl are asupra tuturor aspectelor vieții unei persoane,

asupra fiecărui moment din viața acesteia, care începe de la producerea accidentului

și se continua pe tot parcursul vieții, astfel cum este cazul apelantului.

Recurentul-reclamant invocă Directiva 103/2009/CE,

prin care susține că legiuitorul comunitar a stabilit un plafon minim garantat al

despăgubirilor pentru fiecare persoană accidentată grav, la 1.000.000 euro.

În consecință, solicită admiterea recursului,

casarea deciziei atacate și, rejudecând, majorarea despăgubirilor civile pe care

Ie-a solicitat ca urmare a vătămărilor suferite în accidentul rutier din data de

06 februarie 2011.

Recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA București,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că în mod greșit instanța

de apel a majorat cuantumul despăgubirilor, încălcând dispozițiile art. 49 pct.

1 lit. f) din Normele privind asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii

produse prin accidente de autovehicule, Anexa la Ordinul nr. 5/2010 al Președintelui

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, unde se menționează că la stabilirea despăgubirilor

în cazul vătămării corporale a unor persoane se au în vedere daunele morale în conformitate

cu legislația și jurisprudența din România.

Recurenta susține că din probele administrate

nu a reieșit că reclamantul nu și-a recăpătat în întregime capacitatea de muncă,

că la dosar nu există vreun document medical care să ateste starea de sănătate actuală

a reclamantului.

Consideră recurenta că la stabilirea cuantumului

despăgubirilor pentru daune morale trebuie avut în vedere principiul general de

acordare a acestora, respectiv realizarea unei reparații echitabile în raport cu

prejudiciul afectiv ce-a fost cauzat reclamantului și în raport cu prejudiciul adus

condițiilor acestuia de viață.

Ignorarea jurisprudenței în prezenta cauză

reprezintă prin ea însăși o încălcare a legii, având în vedere că tocmai legislația

în vigoare recomandă aplicarea jurisprudenței.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră

că reclamantul a pretins o sumă foarte mare pentru daune morale fără ca aceste solicitări

să fie corelate în mod direct și real cu suferința personală, situație în care se

ajunge la o îmbogățire fără just temei a acestuia.

În concluzie, recurenta-pârâtă solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și reducerea despăgubirilor

acordate pentru daune morale reclamantului la o valoare corespunzătoare jurisprudenței

din România.

La termenul din data de 24 iunie 2014,

Înalta Curte a invocat din oficiu excepția insuficientei netimbrări a recursului

declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA București, ce se impune a fi analizată cu prioritate,

în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA București

a fost legal citată pentru termenul din 24 iunie 2014 cu mențiunea de a depune taxa

judiciară de timbru în valoare de 3046 RON și 5 RON timbru judiciar.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă,

deși a depus prin poștă la data de 20 iunie 2014, la dosarul cauzei, taxa judiciară

de timbru în cuantum de 3046 RON, la termenul stabilit pentru soluționarea recursului,

24 iunie 2014, aceasta nu s-a prezentat în fața instanței și nu s-a făcut dovada

depunerii timbrului judiciar în valoare de 5 RON.

Constatând că, deși a fost înștiințată

cu privire la obligația de a aplica cererii de recurs timbrul judiciar în valoare

de 5 RON, prin intermediul citației - dovada comunicării citației reprezentând în

același timp și dovada împrejurării că recurenta a avut cunoștință de obligația

depunerii timbrului judiciar, aceasta nu a dat curs obligației stabilite în sarcina

sa până la termenul stabilit în vederea judecării pricinii, în raport de prevederile

art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar [text care face trimitere,

sub aspectul sancțiunii nerespectării obligației de a depune timbrul judiciar, la

dispozițiile legale ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 potrivit cărora

neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru până la termenul stabilit se

sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii], Înalta Curte va anula recursul

declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA București, ca insuficient timbrat.

Analizând decizia recurată în raport de

criticile formulate de recurentul-reclamant și temeiurile de drept invocate,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în

considerarea argumentelor ce succed.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304

pct. 9 C. proc. civ. indicat de recurent poate fi invocat atunci când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

Așadar, criticile întemeiate pe acest text

de lege trebuie să se refere la modalitatea în care instanța de apel a pronunțat

o soluție lipsită de temei legal, a încălcat sau aplicat greșit legea.

Singura critică de nelegalitate se referă

la faptul că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama în aprecierea cuantumului

daunelor morale de dispozițiile art. 12 din Directiva 103/2009/CE potrivit cărora

suma minimă asigurată în cazul vătămărilor corporale ar trebui calculată astfel

încât să despăgubească integral și echitabil toate victimele care au suferit răni

foarte grave, stabilind un plafon minim garantat al despăgubirilor pentru fiecare

persoană accidentată grav, la 1.000.000 euro.

O.U.G. nr. 61/2005 a transpus în legislația

română mai multe directive europene, ulterior abrogate prin Directiva 2009/103/CE,

care prevede în art. 29 că trimiterile la directivele abrogate se interpretează

ca trimitere la Directiva 2009/103/CE și se citesc în conformitate cu tabelul de

corespondență din anexa la actul menționat.

Rezultă că legislația română a transpus

legislația europeană în domeniul asigurării de răspundere civilă auto cu referire

specială la protecția victimelor afectate de accidente cu vehicule pentru care nu

a fost îndeplinită obligația de asigurare, prin mai multe acte normative emise în

domeniu.

Directiva 2009/103/CE prevede obligația

statelor de a stabili o sumă minimă pentru vătămări corporale și pagube materiale,

fără a se referi la despăgubiri morale (art. 9 din Directivă), dar anexa la Ordinul

nr. 21 din 19 noiembrie 2009 emis de Președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,

reprezentând normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, prevede

expres, în plus față de directiva menționată, (ce stabilește standarde minime) obligația

de despăgubire în caz de deces pentru daunele morale, în conformitate cu legislația

și jurisprudența din România (cap. II, art. 49) și prevede, de asemenea, și sumele

maxime admise pentru prejudiciul cumulat.

Prin urmare, directiva este un act legislativ

care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare

stat în parte are însă libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire

a obiectivului stabilit, prin elaborarea legislației propriu-zise și măsurilor de

implementare.

În acest context critica recurentului -

pârât este nefondată, instanța de apel având în vedere la stabilirea daunelor morale

atât criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, cât și o judecată

în echitate prin raportare la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă

a evenimentului rutier asigurat, ținând cont de necesitatea ca sumele acordate să

nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație,

de alinare a durerii psihice suferite.

Aprecierea judecătorilor de fond cu privire

la valoarea efectivă a despăgubirii și solicitarea recurentului - reclamant de majorare

a sumei acordată cu titlu de daune morale vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii

atacate, care exced controlului instanței de recurs, având în vedere că în această

cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea

hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ

la pct. 1-9 al art. 304 C. proc. civ.

Or, modul în care instanța de apel interpretează

probele administrate și stabilește, pe baza acestora, situația de fapt nu mai constituie

motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al acestui

text de lege care permitea cenzurarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport

de probele administrate, fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Pentru toate considerentele reținute, conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul M.M. împotriva deciziei nr. 357/2013 din 16 octombrie 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul M.M. împotriva deciziei nr. 357/2013 din 16 octombrie 2013 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Anulează ca insuficient timbrat recursul

declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 iunie 2014.