ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2377/2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, la data de 04 octombrie 2012, sub nr. 38761/3/2012, reclamantul M.M. a chemat în judecată pe pârâta SC O.V.I.G. SA solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 511,16 RON, reprezentând daune materiale, precum și la plata sumei de 330.000 euro, cu titlu de daune morale. Prin sentința civilă nr. 4683 din data de 06 iunie 2013, Tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 511,16 RON prejudiciu material și 80.000 RON prejudiciu moral. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, aplicându-se dispozițiile art. 49 pct. 1 din Ordinul nr. 21/2009.

Pe baza situației de fapt reținută cu privire la daunele materiale suferite de reclamant ca urmare a accidentului rutier produs în data de 06 februarie 2011, tribunalul, raportându-se la dispozițiile art. 989, 999 C. civ și art. 26 alin. (1) și art. 49 pct. 1 din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, a constatat întemeiate pretențiile reclamantului în ceea ce privește suma de 511,16 RON. În ceea ce privește despăgubirile pentru daunele morale în valoare de 330.000 euro solicitate de reclamant, s-a avut în vedere, pe de o parte, dreptul reclamantului de a primi o compensație materială față de prejudiciul moral suferit, iar, pe de altă parte, faptul că această compensație materială nu trebuie să ducă la o îmbogățire fără justă cauză.

Cuantumul daunelor morale se stabilește ca urmare a aplicări de către instanță a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorărilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitate cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. Insă, toate aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimelor. În prevederile art. 998 și 999 C. civ. și art. 43 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul nr. 3108/2004.

Instanța de apel a reținut că în mod constant în doctrină s-a arătat că despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale , dar nici să nu fie derizorii.

Principiul aplicabil este cel al reparării integrale a prejudiciului material și moral cauzat persoanei vătămate Sub aspectul cuantumului daunelor morale, așa cum s-a arătat în mod constant în doctrină, s-a urmărit ca acestea să nu aibă un caracter pur simbolic, ci să fie în măsură să amelioreze efectiv condițiile de viață ale apelanților, prin procurarea unor satisfacții morale, instanța de apel având în vedere și gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii și valoarea protejată, respectiv dreptul persoanei la integritate fizică.

Totodată, acordarea unor sume de bani cu titlu de despăgubiri morale nu trebuie să depășească sfera unor compensații destinate a alina suferința psihică și să conducă la o îmbogățire fără just temei a persoanelor îndreptățite . Curtea de apel a constatat că în urma accidentului rutier din data de 06 februarie 2011, apelantul reclamant a prezentat leziuni traumatice care i-au pus viața în pericol și au necesitat 60-70 zile de îngrijiri medicale, perioadă în care a fost internat de mai multe ori în spital și a suferit două intervenții chirurgicale.

Pe baza probatoriului administrat de prima instanță, curtea de apel a arătat că prejudiciul moral suferit de apelantul reclamant constă în suferința fizică și psihică pe care o presupune imobilizarea, internările succesive și intervențiile chirurgicale, imposibilitatea de a se îngriji singur, efortul suplimentar pe care a fost nevoit să îl depună atât pentru efectuarea activităților cotidiene, cât și la locul de muncă și nu în ultimul rând prejudiciul de agrement, ce constă în afectarea vieții sociale prin imposibilitatea de a participa la activitățile sportive obișnuite pentru vârsta sa. Astfel, s-au constatat a fi vădit nefondate susținerile apelantei pârâte referitoare la nedovedirea prejudiciului moral, reținând că în cauză s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert și care nu a fost reparat.

Având în vedere materialul probator administrat în cauză, instanța de apel a apreciat că suma de 50.000 euro constituie o reparație serioasă a prejudiciului suferit de apelant, care este de natură a compensa traumele fizice și psihice suferite prin asigurarea unor condiții de viață mai bune.

În speță, pe baza declarațiilor martorilor, instanța a apreciat că reclamantul a suferit în urma accidentului prejudiciu moral constând în eforturile sporite necesare pentru activitățile desfășurate anterior - efectuarea treburilor gospodărești, respectiv exercitarea atribuțiilor la locul de muncă, suferința resimțită ca urmare a imobilizării și recuperării urmarea intervențiilor chirurgicale suferite, incluzând aici și ajutorul acordat de către mama și sora acestuia, prejudiciul estetic minor constând în cicatrice localizate de genunchiul drept și în zona spatelui, durerile fizice și psihice cauzate de accident, evidențiate de martor, prejudiciul de agrement constând în compensarea dificultății desfășurării activităților sportive cu care reclamantul era obișnuit.

Solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumei de 330.000 euro cu titlul de daune morale a fost apreciată de tribunal ca fiind disproporționată prin raportare la măsura în care a fost afectată de traumele produse de accident viața socială, profesională și familială a reclamantului (care nu suferă de un handicap fizic și nu a dovedit că nu este posibilă recuperarea capacităților depline de exercitare a tuturor funcțiilor psihice și somatice). În acest context, tribunalul a apreciat că suma de 80.000 RON reprezintă o reparație rezonabilă, justă și echitabilă pentru prejudiciului moral suferit ca urmare a accidentului, care nu depășește limita unei îmbogățiri fără just temei a victimei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 357/2013 din 16 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantul M.M. împotriva sentinței civile nr. 4683 din 06 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a dispus schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul că a fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA la plata către reclamantul M.M. a sumei de 50.000 euro în echivalent RON la data plății efective. S-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva aceleiași sentințe și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Reținând că este de necontestat faptul că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 și 999 C. civ., instanța de apel a arătat că în baza contractului de asigurare obligatorie pe care conducătorul autovehiculului îl încheiase cu apelanta pârâta, acesta s-a subrogat în obligațiile asiguratului său, vinovat de producerea accidentului de circulație, conform dispozițiilor art. 50 și 53 din Legea nr. 136/1995, dreptul apelantului reclamant de a pretinde societății de asigurări despăgubiri materiale și morale avându-și temeiul În absența unor criterii legale sau științifice pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea sunt stabilite de instanța de judecată, care judecă în echitate, potrivit conștiinței proprii, având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, importanța valorilor lezate acesteia, în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite, în ce măsură persoanei vătămate i-a fost afectată viata în familie și în societate.

S-a reținut că, din aceasta perspectivă, concluziile Ghidului pentru soluționarea daunelor morale, invocat de apelanta pârâtă poate fi avut în vedere numai pentru studierea limitelor în care se acordă despăgubiri pentru prejudicii morale în practica instanțelor din România, jurisprudența nefiind izvor de drept în sistemul nostru de drept civil. Instanța de apel a apreciat că în niciun caz nu se pot avea în vedere sumele medii calculate de redactori, în urma analizei unor hotărâri judecătorești, astfel cum solicita apelanta, fiecare caz urmând a fi apreciat în raport de particularitățile pe care le prezintă, analizându-se în concret consecințele negative pe care fapta ilicită Ie-a produs, în raport de criteriile menționate anterior.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul M.M., cât și pârâta SC O.V.I.G. SA București. Recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de apel, în mod neîntemeiat și interpretând în mod greșit probele administrate în cauză, față de textele legale aplicabile în materie, a respins parțial daunele morale, motivate și dovedite de către recurent, ca fiind neîntemeiate raportat la faptul că a fost prejudiciat în mod cert prin suferințe fizice (pretium doloris), suferințe psihice, retard în carieră, eforturi sporite, prejudiciul menajer, ajutorul unei terțe persoane, prejudiciul estetic și prejudiciul de agrement, toate acestea pe fondul unor distrugeri imposibil de recuperat - cum sunt mobilitatea și aspectul estetic al umărului afectat, care îl influențează negativ sub multiple aspecte pentru tot restul vieții.

Invocă recurentul că suferințele fizice și psihice cauzate atât în timpul producerii accidentului, cât și ulterior, prin faptul că imediat după accident a suferit mai multe intervenții chirurgicale importante - la nivelul piciorului drept, precum și la nivelul toracelui; că după externare a fost imobilizat la pat timp de aproximativ 30 de zile întrucât nu-și putea mișca piciorul drept sub nicio formă; că în toată această perioadă de recuperare medicală nu a reușit să se descurce cu privire la igiena zilnică, schimbatul hainelor, asigurarea hranei, rezolvarea necesitaților fiziologice, fiind astfel nevoit să apeleze în permanență la sprijinul celor apropiați; că lipsa sa de la locul de muncă pentru o perioadă de aproximativ 7 luni, revenirea sa la locul de muncă fără a fi refăcut complet din punct de vedere medical, imposibilitatea sa de a mai îndeplini toate atribuțiile ce îmi reveneau conform Fișei postului, au dus la apariția unei stări tensionate între apelant și colegii săi de muncă, precum și între acesta și superiorii săi, și în final, la pierderea locului de muncă, au fost dovedite atât prin raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză, cât și prin depozițiile martorilor.

Impactul psihic suferit de către recurent și familia sa, precum și consecințele negative avute în plan familial, social și profesional, toate acestea fiind dezvoltat pe larg în cadrul cererii de chemare în judecată și dovedite atât prin declarațiile martorilor (plan social și familial), prin înscrisurile și clarificările pe care a înțeles să le depună la dosarul cauzei. Prin urmare, întrucât cuantumul daunelor morale se stabilește prin aprecierea fiecărui judecător, recurentul-reclamant apreciază că se impune majorarea în mod semnificativ a daunelor materiale acordate de către instanța de apel și apropierea de cuantumul pe care l-a solicitat prin acțiune.

Sub aspectul răspunderii asigurătorului, recurentul arată că legiuitorul comunitar a constatat că drepturile victimelor accidentelor de circulație sunt încălcate de către omnipotentele societăți de asigurare, care realizează profituri uriașe - directe și indirecte - de pe urma acestor asigurări obligatorii, tocmai datorită subaprecierii materiale, susținute uneori de către instanțele de judecată, a netratării în mod individual și cu minuțiozitate a impactului pe care vătămarea corporală îl are asupra tuturor aspectelor vieții unei persoane, asupra fiecărui moment din viața acesteia, care începe de la producerea accidentului și se continua pe tot parcursul vieții, astfel cum este cazul apelantului.

Recurentul-reclamant invocă Directiva 103/2009/CE, prin care susține că legiuitorul comunitar a stabilit un plafon minim garantat al despăgubirilor pentru fiecare persoană accidentată grav, la 1.000.000 euro. În consecință, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecând, majorarea despăgubirilor civile pe care Ie-a solicitat ca urmare a vătămărilor suferite în accidentul rutier din data de 06 februarie 2011. Recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arată că în mod greșit instanța de apel a majorat cuantumul despăgubirilor, încălcând dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, Anexa la Ordinul nr. 5/2010 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, unde se menționează că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale a unor persoane se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Recurenta susține că din probele administrate nu a reieșit că reclamantul nu și-a recăpătat în întregime capacitatea de muncă, că la dosar nu există vreun document medical care să ateste starea de sănătate actuală a reclamantului.

Consideră recurenta că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daune morale trebuie avut în vedere principiul general de acordare a acestora, respectiv realizarea unei reparații echitabile în raport cu prejudiciul afectiv ce-a fost cauzat reclamantului și în raport cu prejudiciul adus condițiilor acestuia de viață. Ignorarea jurisprudenței în prezenta cauză reprezintă prin ea însăși o încălcare a legii, având în vedere că tocmai legislația în vigoare recomandă aplicarea jurisprudenței. Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că reclamantul a pretins o sumă foarte mare pentru daune morale fără ca aceste solicitări să fie corelate în mod direct și real cu suferința personală, situație în care se ajunge la o îmbogățire fără just temei a acestuia.

În concluzie, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și reducerea despăgubirilor acordate pentru daune morale reclamantului la o valoare corespunzătoare jurisprudenței din România. La termenul din data de 24 iunie 2014, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția insuficientei netimbrări a recursului declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA București, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA București a fost legal citată pentru termenul din 24 iunie 2014 cu mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 3046 RON și 5 RON timbru judiciar.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, deși a depus prin poștă la data de 20 iunie 2014, la dosarul cauzei, taxa judiciară de timbru în cuantum de 3046 RON, la termenul stabilit pentru soluționarea recursului, 24 iunie 2014, aceasta nu s-a prezentat în fața instanței și nu s-a făcut dovada depunerii timbrului judiciar în valoare de 5 RON. Constatând că, deși a fost înștiințată cu privire la obligația de a aplica cererii de recurs timbrul judiciar în valoare de 5 RON, prin intermediul citației - dovada comunicării citației reprezentând în același timp și dovada împrejurării că recurenta a avut cunoștință de obligația depunerii timbrului judiciar, aceasta nu a dat curs obligației stabilite în sarcina sa până la termenul stabilit în vederea judecării pricinii, în raport de prevederile art. 9 alin. (2) din O.G.

nr. 32/1995 privind timbrul judiciar [text care face trimitere, sub aspectul sancțiunii nerespectării obligației de a depune timbrul judiciar, la dispozițiile legale ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 potrivit cărora neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii], Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA București, ca insuficient timbrat. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de recurentul-reclamant și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed. Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. indicat de recurent poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Așadar, criticile întemeiate pe acest text de lege trebuie să se refere la modalitatea în care instanța de apel a pronunțat o soluție lipsită de temei legal, a încălcat sau aplicat greșit legea. Singura critică de nelegalitate se referă la faptul că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama în aprecierea cuantumului daunelor morale de dispozițiile art. 12 din Directiva 103/2009/CE potrivit cărora suma minimă asigurată în cazul vătămărilor corporale ar trebui calculată astfel încât să despăgubească integral și echitabil toate victimele care au suferit răni foarte grave, stabilind un plafon minim garantat al despăgubirilor pentru fiecare persoană accidentată grav, la 1.000.000 euro.

O.U.G. nr. 61/2005 a transpus în legislația română mai multe directive europene, ulterior abrogate prin Directiva 2009/103/CE, care prevede în art. 29 că trimiterile la directivele abrogate se interpretează ca trimitere la Directiva 2009/103/CE și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa la actul menționat. Rezultă că legislația română a transpus legislația europeană în domeniul asigurării de răspundere civilă auto cu referire specială la protecția victimelor afectate de accidente cu vehicule pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare, prin mai multe acte normative emise în domeniu.

Directiva 2009/103/CE prevede obligația statelor de a stabili o sumă minimă pentru vătămări corporale și pagube materiale, fără a se referi la despăgubiri morale (art. 9 din Directivă), dar anexa la Ordinul nr. 21 din 19 noiembrie 2009 emis de Președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, reprezentând normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, prevede expres, în plus față de directiva menționată, (ce stabilește standarde minime) obligația de despăgubire în caz de deces pentru daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România (cap. II, art. 49) și prevede, de asemenea, și sumele maxime admise pentru prejudiciul cumulat. Prin urmare, directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre.

Fiecare stat în parte are însă libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului stabilit, prin elaborarea legislației propriu-zise și măsurilor de implementare. În acest context critica recurentului - pârât este nefondată, instanța de apel având în vedere la stabilirea daunelor morale atât criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, cât și o judecată în echitate prin raportare la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat, ținând cont de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite.

Aprecierea judecătorilor de fond cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii și solicitarea recurentului - reclamant de majorare a sumei acordată cu titlu de daune morale vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ la pct. 1-9 al art. 304 C. proc. civ. Or, modul în care instanța de apel interpretează probele administrate și stabilește, pe baza acestora, situația de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc.

civ., pct. 11 al acestui text de lege care permitea cenzurarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. Pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva deciziei nr. 357/2013 din 16 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva deciziei nr. 357/2013 din 16 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA București împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2014.