ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6475/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6475/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului

de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Suceava, la data de 12 mai 2008, G.I., în calitate de reclamant, a chemat în judecată

pe SC A. SA, SC T.C.P. SRL București și pe C.M., în calitate de pârâți, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții să îi plătească

suma de 108.000 RON, cu titlu de daune precum și plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat

că, la data de 21 septembrie 2003, în timp ce conducea autovehiculul proprietatea

sa, a fost implicat într-un accident, cauzat de C.M., angajat al SC T.C.P. SRL București,

care conducea autotrenul proprietatea societății, asigurat la SC A. SA, Sucursala

Slatina.

A precizat reclamantul

că, în urma impactului, autoutilitara sa a fost avariată în proporție de 90%, paguba

fiind calificată ca totală.

Vinovăția pârâtului C.M.,

în producerea accidentului, a fost stabilită prin decizia penală nr. 123/2007 a

Tribunalului Suceava, iar, prin sentința nr. 165/2008 a aceleiași instanțe, i-au

fost acordate despăgubiri în valoare de 7.601 RON – contravaloarea autovehiculului

distrus.

Referitor la suma solicitată

în prezenta acțiune, a arătat că reprezintă - beneficiul nerealizat, prejudiciul

pentru lipsa de folosință a mașinii. Astfel, a învederat că, anterior producerii

accidentului, realiza venituri din închirierea mașinii către firme de transport

călători și mărfuri, obținând lunar, venituri în sumă de 3.000 RON. A menționat

că suma indicată reprezintă totalul veniturilor pe care le-ar fi obținut în ultimii

3 ani, anterior introducerii acțiunii, impunându-se obligarea pârâților, în solidar,

la plată.

S-a mai arătat că pârâții

nu au dat curs invitației la conciliere, îndeplinită, conform art. 720

1

C. proc. civ.

În drept, s-au invocat

dispozițiile art. 998-999, art. 1000 alin. (3), art. 1003, art. 1084 C. civ., dispozițiile

Legii nr. 136/1996, precum și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Pârâta SC A. SA, Sucursala

Slatina, a depus întâmpinare, invocând, cu precădere, excepția prematurității introducerii

acțiunii și excepția inadmisibilității.

Ulterior, la termenul

din 28 noiembrie 2008, pârâta SC A. SA, Sucursala Slatina, a depus note scrise,

prin care a invocat și excepția prescrierii dreptului la acțiune.

De asemenea, pârâta SC

T.C.P. SRL București a depus întâmpinare, solicitând admiterea excepției prescrierii

dreptului la acțiune, iar, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința comercială

nr. 205/2009, Tribunalul Suceava a respins excepțiile invocate, precum și, pe fond,

acțiunea formulată în contradictoriu cu SC A. SA, Sucursala Slatina, și a admis

acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții C.M. și SC T.C.P. SRL București,

obligându-i, în solidar, să plătească reclamantului suma de 108.000 RON, cu titlu

de daune și suma de 3.413 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî respingerea

excepțiilor invocate, Tribunalul a reținut următoarele:

- excepția prematurității

introducerii acțiunii, pentru nerespectarea procedurii concilierii directe (art.

720

1

C. proc. civ.) nu este fondată, deoarece din înscrisurile depuse

rezultă că invitația la conciliere a fost înaintată, existând confirmarea de primire,

fiind întocmit și procesul-verbal privind rezultatul concilierii. Neindicarea sumei,

în această etapă, nu poate constitui un motiv de nulitate a procedurii odată ce

aceasta urma a fi stabilită prin înțelegerea părților sau, în caz contrar, prin

hotărâre judecătorească;

- excepția inadmisibilității

acțiunii pe motiv că suma maximă ce poate fi acordată cu titlu de despăgubire nu

poate depăși 80.000 RON a fost respectată, deoarece art. 50 din Legea nr. 136/1995

prevede această limită numai în ceea ce privește vătămarea corporală, decese, distrugere,

avariere, iar nu și despăgubirile pentru lipsa de folosință, al căror cuantum nu

este plafonat (art. 32 Norma din 02 decembrie 2002 - Comisia de Supraveghere a Asigurărilor);

- excepția prescrierii

dreptului la acțiune nu a fost primită, reținându-se că termenul de prescriere a

început să curgă la data pronunțării hotărârii penale (decizia penală nr. 123/2007

a Tribunalului Suceava) – dată la care păgubitul a cunoscut persoana vinovată de

producerea accidentului (din considerentele acelei hotărâri rezultând că au fost

cercetate sub acest aspect mai multe persoane, iar nu doar C.M.). În consecință,

la data introducerii acțiunii, termenul nu era împlinit. De altfel, instanța de

fond a reținut că reclamantul a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință

nu de la data producerii accidentului, dar doar pentru ultimii 3 ani, anteriori

introducerii acțiunii.

Pe fondul cauzei, a fost

respinsă acțiunea promovată în contradictoriu cu societatea de asigurări, pe considerentul

că, prin sentința nr. 165 din 11 februarie 2008 a Tribunalului Suceava, aceasta

a fost obligată la plata de despăgubiri, pentru evenimentul asigurat, în limita

celor prevăzute în contractul de asigurare încheiat cu SC T.C.P. SRL București.

În ceea ce-i privește

pe pârâții C.M. și SC T.C.P. SRL București din perspectiva pretențiilor formulate

de reclamant s-a constatat că:

În dosarul penal nr. 2361/2004

a fost pronunțată decizia nr. 123/2007 a Tribunalului Suceava, prin care s-a stabilit

că pârâtul C.M. se face vinovat de producerea accidentului, reținându-se, pe baza

expertizelor tehnice efectuate, că acesta a încălcat linia discontinuă, a acroșat

mașina condusă de pârâtul M.A., care, în urma impactului, a intrat în coliziune

cu mașina condusă de reclamant.

Prin decizia penală sus-menționată

s-a dispus încetarea procesului penal, deoarece reclamantul a formulat plângere

penală împotriva numitului M.A., față de care inițial s-a dispus urmărirea penală,

fiind cercetat pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni, iar prin hotărârea definitivă

pronunțată s-a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 10 lit. c) C. proc.

pen., cu motivarea că vinovăția în producerea accidentului aparține copârâtului

C.M.

În conformitate cu

art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de

lucru judecat în fața instanței care judecă acțiunea civilă cu privire la existența

faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Față de această reglementare

și raportat la considerentele hotărârilor penale sus-menționate, s-a reținut că,

în cauza de față, fapta ilicită, ce constituie temeiul răspunderii delictuale a

fost săvârșită de pârâtul C.M.

Din actele dosarului,

susținerile părților coroborate cu înscrisurile existente în Dosarul nr. 2361/2004

al Judecătoriei Fălticeni, rezultă că la data producerii accidentului, pârâtul C.M.

era angajat al pârâtei SC T.C.P. SRL București și conducea autotrenul aparținând

acestei societăți, asigurat pentru răspundere civilă auto la SC A. SA, în cauză

nefiind contestat raportul de prepușenie existent la data incidentului între C.M.

și SC T.C.P. SRL București.

Față de cele sus-reținute

și raportat la disp. art. 998 , art. 1000 alin. (3) C. civ., răspunderea pentru

prejudiciul cauzat reclamantului, revine, în solidar, pârâților C.M. și SC

T.C.P. SRL București.

În conformitate cu dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., pârâții C.M. și SC T.C.P. SRL București au fost obligați

să plătească în solidar reclamantului suma de 3.413 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, precum și onorariu

avocat.

Împotriva acestei hotărâri,

a formulat apel pârâta SC T.C.P. SRL București.

Prin decizia nr. 17 din

25 februarie 2010, Curtea de Apel Suceava a admis apelul, a desființat hotărârea

atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

A reținut instanța de

apel că art. 261 alin. (5) C. proc. civ. impune judecătorului fondului, obligația

de motivare în fapt și în drept a hotărârii, cu enunțarea celor constatate și arătarea

dovezilor care i-au determinat acea convingere.

Ori, în cauză, judecătorul

fondului nu a motivat elementele de fapt și de drept care i-au format convingerea

asupra temeiniciei sumei solicitate și acordate, așa încât instanța de apel nu poate

efectua controlul hotărârii atacate, iar acest aspect nu poate fi complinit chiar

dacă această cale de atac are caracter devolutiv.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs pârâta SC T.C.P. SRL București, invocând motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 4303

din 09 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat

decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru următoarele

considerente:

Criticile referitoarea

la aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 297 C.

proc. civ. sunt întemeiate.

Din sentința Tribunalului

Suceava rezultă că instanța de fond s-a pronunțat asupra fondului cererii în despăgubiri,

admițând în parte acțiunea așa cum a fost formulată de reclamantul G.I. și a obligat

pârâții C.M. și SC T.C.P. SRL București în solidar să plătească reclamantului suma

de 108.000 RON cu titlu de daune și suma de 3.413 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată, ținând cont de actele și lucrările dosarului, de susținerile părților

și înscrisurile existente la dosar cu raportare la prevederile art. 998 și art.

1000 alin. (3) C. civ.

În acest context, instanța

de apel avea obligația de a se pronunța asupra fondului cererii de apel, deoarece

în condițiile în care instanța de fond a cercetat fondul cauzei nu erau incidente

dispozițiile art. 297 C. proc. civ.

Efectul devolutiv al apelului

constă în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecării în apel litigiul

dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost

ridicate în prima instanță.

Mai mult, art. 295 C.

proc. civ. permite instanței de apel să încuviințeze refacerea sau completarea probelor

administrate de prima instanță, precum și să administreze alte probe, dacă le consideră

necesare pentru soluționarea cauzei.

Chiar și motivarea insuficientă

nu poate fi interpretată ca o necercetare a fondului cauzei, nefiind de natură să

ducă la desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța

de fond.

Ca atare, Înalta Curte

de Casație și Justiție a concluzionat că, nefiind incidente prevederile art. 297

C. proc. civ., instanța de apel în mod greșit a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Curții de Apel Suceava, la data de 04 ianuarie 2011, iar, în rejudecarea

apelului și ținând seama de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., s-a administrat

proba cu expertiză contabilă și proba cu înscrisuri.

Prin decizia nr. 89 din

data de 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârâta SC T.C.P. SRL București;

a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea

având ca obiect acordare despăgubiri pentru lipsa de folosință a autovehiculului,

perioada mai 2005-mai 2008; a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate care

nu sunt contrare prezentei decizii.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că reclamantul a fost despăgubit de către pârâtă cu suma

de 87.601 RON reprezentând despăgubiri - contravaloarea autovehiculului distrus

(sentința comercială nr. 165/2008 - Tribunalul Suceava), iar, în prezenta cauză,

a solicitat acordarea de despăgubiri - pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii

acțiunii - derivând din lipsa de folosință - câștigul lunar pe care l-ar fi obținut,

închiriind autovehiculul SC A. SRL.

Referitor la pretenția

concretă dedusă judecății – contravaloarea veniturilor pe care le-ar fi obținut,

din închirierea autovehiculului, în ultimii 3 ani anteriori producerii evenimentului

și luând ca bază activitatea SC A. SRL – societatea la care reclamantul închiria

autovehiculul, este de remarcat că, într-adevăr, autovehiculul efectua curse în

perioada anterioară accidentului, în folosul SC A. SRL, dar sumele evidențiate în

facturi și chitanțe nu au corespondent în evidențele contabile ale societății, nefiind

înregistrate și neachitând impozite.

De altfel, astfel cum

a invocat și pârâta SC T.C.P. SRL București facturile depuse nu corespund (unele

sunt sub același număr, dar cu data emiterii diferită, sume diferite).

Faptul că, pentru anul

2003, reclamantul figura cu venituri din cedarea folosinței bunurilor în sumă de

1.890.000 RON trebuie arătat că veniturile obținute se declară pe proprie răspundere

și sunt avute în vedere de organele fiscale de la un an la altul, dacă titularul

nu solicită rectificarea.

Curtea de apel a interpretat

astfel relațiile fiscale mai sus enumerate, observând că, între părți, era încheiat

un contract de închiriere pentru autovehicul, dar neînregistrat la fisc – chiar

în perioada avută în vedere de reclamant pentru calcularea pretențiilor deduse judecății.

Față de aceste considerente,

instanța de apel a reținut că probatoriul administrat de reclamant pentru dovedirea

pretențiilor nu are caracter veridic pentru a fi temei de admitere a acțiunii.

Împotriva acestei decizii,

a exercitat calea de atac a recursului reclamantul G.I., solicitând în principal,

respingerea apelului formulat de pârâta SC T.C.P. SRL București, iar în subsidiar,

admiterea acestuia în parte și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în sumă

de 86.045,40 RON ori 79.982,28 RON, deoarece respingerea acțiunii s-a produs invocându-se

motive străine de natura pricinii.

În motivarea recursului,

reclamantul a arătat că motivul străin de natura pricinii este dat de aspectul privind

datele referitoare la declararea sau nu a profitului rezultat de pe urma colaborării

cu SC A. SRL. Aceste date au fost folosite de către instanță pentru a hotărî că

nici după data producerii accidentului, reclamantul nu ar fi avut foloase de pe

urma auto utilitarei, deși pricina se referea la stabilirea ipotetică a câștigurilor

sale, în calitate de proprietar.

În fapt, apelul promovat

de către pârâtă privea faptul nedovedirii cuantumului despăgubirilor solicitate

ca urmare a nerealizării beneficiului în urma distrugerii totale a autoutilitarei

proprietatea noastră.

În acest sens, prezenta

instanță a dispus efectuarea unei expertize contabile prin care s-a demonstrat că

respectiva autoutilitară producea profit proprietarului acestuia, fiind perfect

funcțională înaintea accidentului și închiriată unei societăți care efectua frecvent

curse internaționale.

Elementele referitoare

la încasările efective ale reclamantului ori plata impozitului pentru aceste sume

exced cauzei deduse judecății, deoarece se referă la elemente anterioare producerii

accidentului. Faptul închirierii nu mai poate fi opus cu valoare probatorie pentru

a determina o lipsă de folosință pentru perioada ulterioară producerii accidentului.

Recurentul-reclamant a

arătat că, deși a solicitat a se analiza dacă situația de a fi proprietar al unei

autoutilitare de transport persoane conduce spre prezumția de a avea profit din

efectuarea transporturilor și care ar fi o medie a acestor câștiguri de care reclamantul

a fost lipsit prin distrugerea vehiculului, instanța s-a rezumat la situația particulară

descrisă ca un exemplu și a respins acțiunea.

Respingerea acțiunii echivalează

cu negarea evidenței că un autovehicul comercial produce profit proprietarului.

Expresia folosită pentru

respingerea acțiunii noastre: „chiar dacă din declarațiile martorilor sau interogatoriul

reclamantului, ar rezulta o altă situație, nu s-ar putea trece peste datele oficiale,

o atare interpretare reprezentând o încurajare de eludare a normelor fiscale” conține

o logică eronată deoarece:

- lipsa de folosință trebuia

evaluată pentru perioada după producerea accidentului;

- contractul de închiriere

încetase la data producerii accidentului prin dispariția obiectului;

- nimeni nu poate prezuma

acțiunile viitoare ale proprietarului, de după data producerii accidentului, dacă

acest accident nu s-ar fi produs;

- constatarea eludării

normelor fiscale nu a făcut obiectul acestui dosar și nici instanța civilă nu a

fost învestită cu un asemenea demers.

Instanța a fost investită

cu o solicitare în pretenții în care, ca mijloc probatoriu, ulterior completat prin

obiectivele expertizei, s-a invocat existența respectivului contract.

Se ajunge astfel la situația

absurdă în care instanța constată că proprietarul unui autovehicul perfect funcțional

nu ar înregistra ipotetic niciun beneficiu de pe urma acestuia, interpretând probatoriul

doar în defavoarea reclamantului.

Prin efectuarea expertizei

contabile, se ajunge la concluzia că de pe urma acestui vehicul, o persoană, fizică

sau juridică, proprietara acestuia, prin efectuarea de transporturi internaționale,

ar realiza un profit, astfel:

SC A. SRL raportează în

ultimele 4 luni premergătoare accidentului încasări medii e 47.803 RON/4 = 11.950,75

RON, din care, după scăderea cheltuielilor medii lunare de 3.368,22 RON/4 = 842,05

RON rezultă un profit mediu lunar de 11.108,69 RON.

Solicitarea principală

de respingere a apelului este desprinsă din acest calcul, din care rezultă că reclamantul,

dacă ar fi lucrat în nume propriu, ceea ce nu poate fi o ipoteză respinsă din start,

putea să obțină un profit lunar de 11.108.69 RON. Înmulțit cu cele 36 de luni pentru

care a solicitat despăgubirile, rezultă o sumă de 399.912,84 RON, cu mult peste

suma de 108.000 RON solicitată prin acțiune, astfel încât, pentru a nu-i crea apelantului

o situație mai grea în propria cale de atac, a solicitat recurentul păstrarea soluției

date de prima instanță prin respingerea apelului.

20% din sumele brute medii

încasate de prestatorul de servicii (11.950,75 RON) reprezintă suma de 2.390,15

RON.

20% din profitul mediu

lunar (11.108,69 RON, după scăderea cheltuielilor) este reprezentat de suma de 2.221,73

RON.

Ambele sume sunt destul

de apropiate de suma inițial solicitată prin acțiune, de 3.000 RON lunar.

Solicitarea secundară

de admitere a apelului și obligarea pârâtei la o sumă micșorată:

- de 86.045,40 RON (2.390,15

RON x 36 luni) - în ipoteza în care instanța va aprecia că procentul contractual

de 20% din încasări se referă la încasările brute;

- ori de 79.982,28 RON

- în ipoteza în care procentul de 20% s-ar referi la încasările nete (2.221,73 RON

x 36 luni).

Față de 108.000 RON solicitați

inițial, derivă din acordarea de efecte clauzei contractuale care prevede achitarea

cătrereclamant a unui procent de 20% din încasările dovedite, prin expertiza contabilă,

ca fiind efectuate de către SC A. SRL cu autoutilitara aflată în proprietatea sa.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Critica prin care se invocă

că instanța de apel a respins acțiunea în baza unor motive străine de natura pricinii

poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., urmând a fi analizată din această perspectivă.

Astfel, recurentul-reclamant

a susținut că instanța a folosit în mod greșit datele referitoare la declararea

sau nu a profitului rezultat de pe urma colaborării cu SC A. SRL pentru a hotărî

că nici după data producerii accidentului, reclamantul nu ar fi avut foloase de

pe urma autoutilitarei, deși pricina se referea la stabilirea ipotetică a câștigurilor

proprietarului. Elementele referitoare la încasările efective ale reclamantului

ori plata impozitului pentru aceste sume exced cauzei deduse judecății, deoarece

se referă la elemente anterioare producerii accidentului. Faptul închirierii nu

mai poate fi opus cu valoare probatorie pentru a determina o lipsă de folosință

pentru perioada ulterioară producerii accidentului.

Însă, reclamantul, aducând

astfel de argumente, nu poate susține că decizia recurată cuprinde motive străine

de natura pricinii.

Pentru a calcula prejudiciul

reprezentat de lipsa de folosință a autovehicului, instanța de apel s-a raportat

în mod corect la probele administrate privind veniturile obținute de reclamant înainte

de producerea faptului ilicit. Numai aceste venituri puteau constitui elementul

de referință în raport de care să fie determinat prejudiciul încercat de reclamant

ulterior producerii accidentului.

Celelalte critici invocate

prin motivele de recurs privind respingerea unor probe de către Curtea de apel și

modul în care s-a stabilit situația de fapt în cauză în baza dovezilor depuse la

dosar nu pot face obiect de analiză în recurs, deoarece vizează netemeinicia hotărârii

recurate.

Or, față de actuala configurație

a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai

pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai

are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și

de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul,

ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe

care aceasta o constată.

De aceea, criticile formulate

pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului,

ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Față de cele ce preced,

recursul va fi respins, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul G.I. împotriva deciziei nr. 89 din 17 noiembrie

2011 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 octombrie 2012.