ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4354/2013

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții A.A., M.V.N., A.R.E., A.I.D., A.G.M., A.A., A.A.S. au solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, obligarea acestuia la repararea daunelor morale pricinuite pentru infracțiunea de ucidere din culpă, a fiului și respectiv, fratelui reclamanților, S.I., de către M.M.C., prin plata sumei de 625.000 euro, astfel: 150.000 euro către partea vătămată A.A., mama victimei; 100.000 euro pentru M.V.N., soră și câte 75.000 euro pentru frații vitregi după mamă (A.R.E., A.I.D., A.G.M., A.A., A.A.S.). În motivarea cererii, reclamanții au arătat că S.I.

și-a pierdut viața într-un accident de mașină produs de M.M.C. Acesta din urmă a fost condamnat prin sentință penală la 3 ani închisoare pentru ucidere din culpă. Reclamanții au arătat că au formulat prezenta acțiune pe cale separată, conform art. 19 alin. (1) C. proc. pen. Făptuitorul nu era asigurat la data producerii accidentului la nicio societate de asigurare, iar pârâtul este un organism de despăgubire a persoanelor prejudiciate care au fost implicate într-un accident provocat de un vehicul neidentificat sau care nu avea asigurare R.C.A. valabilă. Prin sentința civilă nr. 1009 din 22 mai 2012 Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată și a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii împotriva lui M.M.C.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii s-a constituit în baza prevederilor art. 25 1 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, iar potrivit art. 3 alin. (1) din ordinul nr. 1/2008, în vigoare la data producerii accidentului, referitor la normele privind Fondul de Protecție a victimelor străzii, Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării.

Totodată, s-a reținut că, potrivit art. 6 alin. (6) din ordinul nr. 1/2008, cuantumul prejudiciului suferit de persoanele păgubite prin accidente de vehicule produse pe teritoriul României se stabilește în strictă conformitate cu normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului. De aceea, tribunalul a constatat că la aprecierea cuantumului despăgubirilor ce ar putea fi acordate de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, în situația în care un accident a fost produs de un vehicul cu privire la care nu exista încheiată asigurarea obligatorie de răspundere, se ține seama în mod obligatoriu, de criteriile de apreciere atât a răspunderii celui vinovat de producerea accidentului, cât și de criteriile de cuantificare a eventualelor prejudicii.

În acest context, analizând hotărârile penale pronunțate cu privire la condamnarea numitului M.M.C., care se afla la volanul vehiculului cu care s-a produs accidentul, tribunalul a reținut acțiunile comune la care au participat acesta, S.I., I.A. și I.C. Astfel, aceștia au decis împreună, după ce au consumat băuturi alcoolice, să se deplaseze cu un vehicul proprietatea inculpatului, neînmatriculat în circulație, în localități vecine pentru „a aduna fete pentru o petrecere care urma a se desfășura la locuința inculpatului”.

Înainte de plecare, inculpatul a montat plăcuțe false la vehicul, după care a condus vehiculul (în care se aflau ceilalți prieteni) spre localitatea T.; pe drum, nereducând viteza la observarea indicatorului „curbă deosebit de periculoasă”, a provocat lovirea vehiculului de un parapet de beton, rotirea în aer a acestuia și căderea vehiculului pe plafon, într-un canal de irigații adânc de 15-20 m. Față de aceste elemente de fapt, împrejurarea că numiții M.M.C., S.I., I.A. și I.C. au consumat băuturi alcoolice, au căzut de acord asupra deplasării într-un vehicul care nu corespundea tehnic pentru aceasta, neînmatriculat în circulație și au montat o plăcuță falsă, a condus la concluzia că toți aceștia și-au asumat riscul producerii unui eveniment rutier.

Cu atât mai mult, cu cât toți cunoșteau că M.M.C. consumase băuturi alcoolice, știau cantitatea de alcool consumată, așa încât trebuiau și puteau realiza urmările care s-ar fi putut produce în cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată puternic sub influența alcoolului. Tribunalul a apreciat că acceptarea deplasării într-un vehicul, cunoscându-se starea de ebrietate a celui care va conduce, precum și îndemnarea reciprocă la un asemenea act, conduc la o culpă exclusivă, pentru consecințele produse, asupra persoanelor care au contribuit la aducerea la îndeplinire a actelor materiale în urma cărora s-a produs rezultatul. În consecință, niciunul dintre reclamanți nu se poate pretinde victimă prejudiciată moral, având în vederea asumarea în integralitate a riscului producerii unui accident cu consecințe deosebit de grave de către ruda lor.

Cererea de chemare în garanție a fost disjunsă față de împrejurarea că nu a fost susținută la niciun termen de judecată, astfel încât ar fi întârziat judecata cererii principale. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții arătând că judecătorii fondului au încălcat autoritatea de lucru judecat în privința vinovăției pentru producerea accidentului, stabilită definitiv pe latură penală. Prin decizia nr. 28/A din 4 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în fapt, că prin sentința penală nr. 242/2009 a Judecătoriei Mangalia, a fost condamnat inculpatul M.M.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea unui concurs de infracțiuni la legea circulației, vătămare corporală și ucidere din culpă.

Inculpatul a condus un autoturism fără a poseda permis de conducere și aflat sub influența băuturilor alcoolice, situație cunoscută și defunctului S.I. care a acceptat să călătorească în mașina condusă de inculpat, fiind la rândul său sub influența băuturilor alcoolice. S-a constatat că prima instanță a respins acțiunea apreciind, raportat la elementele de fapt ale pricinii, că defunctul S.I. a acceptat riscul morții sale, urcându-se într-o mașină condusă de un șofer în stare de ebrietate și fără permis de conducere. Critica acestui raționament formulată de apelanți, constând în aceea că astfel s-ar fi reevaluat vinovăția în producerea accidentului, stabilită deja irevocabil prin sentința penală în sarcina lui M.M.C., a fost apreciată nefondată.

Aceasta, întrucât judecătorul fondului nu a făcut referiri la culpa penală a celor implicați în accident, ci la o „culpă morală”, aspect sub care defunctul S.I. este, într-adevăr, exclusiv responsabil pentru decizia sa de a se urca într-un autoturism condus de un șofer în stare de ebrietate și fără permis de conducere. În acest context, acordarea de daune morale nu este justificată, vinovăția penală a celui ce a condus autoturismul nefiind suficientă, prin ea însăși, să înlăture vinovăția fiecăruia dintre cei implicați în accident. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanți care au susținut caracterul nelegal sub următoarele aspecte: - Prin soluția adoptată, instanțele de fond au nesocotit efectele autorității de lucru judecat a hotărârii penale, care a analizat și a stabilit elementele referitoare la infracțiune, autor, prejudiciu și legătura de cauzalitate.

- Considerentul instanței de apel, conform căruia inculpatul a răspuns penal, astfel încât se poate discuta asupra eventualelor daune materiale rezultate din accident iar nu asupra celor morale, vine, de fapt, în sprijinul pretențiilor reclamanților referitoare la acordarea despăgubirilor, având în vedere că în lege nu se face distincție după cum „daunele materiale ar fi rezultatul vinei penale iar daunele morale consecințele vinei morale”. În realitate, daunele morale sunt componentă a prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii, la fel ca și în situația daunelor materiale, singura deosebire constând în obiectul acestor despăgubiri.

- Instanțele de fond trebuiau să observe că lipsa unei asigurări valabile atrage obligația Fondului de Protecție a Victimelor Străzii să acopere prejudiciul, existând un singur caz în care asigurătorul este exonerat de răspundere față de terțe persoane vătămate, respectiv atunci când acesta „poate dovedi că persoanele prejudiciate știau că vehiculul respectiv era furat”, așa cum rezultă din art. 27 al ordinului nr. 21/2008 pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Cum în speță nu se regăsește situația menționată, rezultă că intimatul are obligația plății despăgubirilor, așa cum s-a solicitat prin acțiunea introductivă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată, intimatul a cerut respingerea recursului, arătând că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (5) din ordinul nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a normelor privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, în condițiile în care victima pentru a cărei pierdere se solicită despăgubiri a avut, ea însăși, o atitudine culpabilă (consumând băuturi alcoolice împreună cu inculpatul și hotărând să plece împreună cu acesta, deși știa că nu posedă permis de conducere și că autovehiculul nu este înmatriculat).

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente: - Contrar susținerii recurenților, instanțele de fond nu au nesocotit efectele autorității de lucru judecat a hotărârii penale (de condamnare a inculpatului M.M.C., a cărui faptă a avut drept consecință moartea victimei de pe urma căreia se pretind despăgubiri morale) și nici modalitatea în care se repercutează acestea în procesul civil. Dimpotrivă, s-a dat eficiență dispozițiilor art. 22 C. proc. pen. („hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”) și efectului pozitiv, sub aspectul statuărilor jurisdicționale care nu mai pot fi contrazise, pe care îl produce hotărârea penală în procedura civilă ulterioară.

Astfel, ceea ce interesa pentru rezolvarea acțiunii civile îndreptate de către succesorii victimei nu împotriva inculpatului, ci împotriva unei terțe persoane (Fondul de Protecție a Victimelor Străzii) erau circumstanțele de fapt în care s-a produs infracțiunea, pentru a se verifica în ce măsură devenea incidență legislația specială reparatorie. În mod eronat se pretinde de către recurenți că instanțele fondului ar fi procedat la o reevaluare a vinovăției inculpatului pe baza căreia s-a pronunțat condamnarea în procesul penal, nesocotindu-se, astfel, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale. În realitate, verificările au vizat atitudinea victimei, pentru a se stabili dacă poate fi antrenată răspunderea intimatului.

Or, fără să contrazică cele statuate de către instanța penală ci, dimpotrivă, fundamentându-și soluția pe cele stabilite de aceasta în legătură cu fapta inculpatului, instanțele civile de fond au reținut, ceea ce interesa la speță, circumstanțele factuale ale săvârșirii acesteia, respectiv, că victima, împreună cu inculpatul și alte două persoane au consumat băuturi alcoolice și au hotărât să plece cu autoturismul deși știau că acesta nu este înmatriculat, iar inculpatul nu posedă permis de conducere. În felul acesta, s-a dat eficiență efectului pozitiv al autorității lucrului judecat în penal, instanța civilă fundamentându-și soluția pe cele dezlegate jurisdicțional de hotărârea penală în legătură cu fapta și împrejurările săvârșirii acesteia.

Aceste elemente de fapt se impuneau a fi valorificate în procedura judiciară civilă, față de dispozițiile art. 5 alin. (5) din ordinul nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a normelor privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, conform cărora „nu pot beneficia de despăgubiri din Fond persoanele care au urcat de bunăvoie în vehiculul vinovat de producerea accidentului, dacă se dovedește că acestea știau că vehiculul respectiv nu era asigurat (...)”. Ignorând cadrul judecății și faptul că acțiunea în răspundere civilă delictuală nu este îndreptată împotriva inculpatului, ci împotriva unui terț (a cărui răspundere fiind angajată ca o protecție și garanție a recuperării prejudiciilor de către victime, presupune și o anumită atitudine din partea acestora din urmă), recurenții confundă elementele celor două forme de răspundere juridică.

Împrejurarea că inculpatului M.M.C. i s-a angajat răspunderea penală nu este suficientă pentru a duce și la angajarea, față de succesorii victimei, a răspunderii civile pentru daune morale, având în vedere condițiile angajării acestei răspunderi, neîntrunite în speță. Deși instanța de apel face în mod impropriu referire la „vinovăția penală și la cea morală”, în realitate, din conținutul considerentelor deciziei rezultă că au fost avute în vedere cele două forme ale răspunderii (penală și civilă) și imposibilitatea angajării răspunderii Fondului față de situația exoneratoare existentă (cunoașterea faptului că autovehiculul nu era Înmatriculat și deci, nici asigurat).

De asemenea, sunt greșite referirile pe care le fac recurenții-reclamanți la dispozițiile art. 27 pct. 10 din ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008, ca fiind singurele de natură să exonereze asigurătorul de plata despăgubirilor (respectiv, atunci când persoanele aflate în vehiculul cu care s-a produs accidentul știau că vehiculul respectiv era furat). Formularea unei asemenea critici ignoră din nou cadrul judecății, având în vedere că reclamanții nu s-au îndreptat cu acțiunea în despăgubiri împotriva unui asigurător (ipoteză exclusă, de altfel, în condițiile în care autovehiculul nu era asigurat), ci împotriva Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, așa încât sediul materiei nu este cel la care fac aceștia referire, ci, așa cum s-a arătat, ordinul nr. 1/2008, dat în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 32/2000 (privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurătorilor).

Or, raportat la dispozițiile art. 5 alin. (5) din ordinul nr. 1/2008 menționat anterior, care înlătură obligația de plată a despăgubirilor pentru situația în care victima cunoștea că autovehiculul nu era asigurat (în speță, acest element de fapt rezultând din hotărârea penală care, stabilind asupra elementului material al infracțiunii, a avut în vedere împrejurările săvârșirii acesteia), soluția pronunțată de instanțele anterioare este una legală. Față de aceste considerente, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor deduse judecății, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.A., M.V.N., A.R.E., A.I.D., A.G.M., A.A., A.A.S., împotriva deciziei nr. 28 A din 4 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2013.