ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 997/2015

Decizia nr. 997/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 16 mai 2012, sub nr. x/110/2012, reclamantele A., B. și C. în contradictoriu cu pârâții Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii, D. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 euro - echivalent în RON la data executării, față de decesul tatălui acestora - E., precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2359/D/2012, Tribunalul Bacău a admis excepția necompetenței teritoriale și în consecință a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București la data de 09 noiembrie 2012, sub numărul unic x/3/2012.

Prin încheierea de ședință din data de 01 octombrie 2013 tribunalul a respins excepția netimbrării acțiunii, în considerarea prevederilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 147/1997, excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei A., având în vedere că aceasta este descendent al victimei accidentului, conform certificatului de moștenitor, iar la termenul din data de 28 aprilie 2014 a respins excepția litispendenței față de Dosarul nr. x/300/2012, având în vedere că dosarul a fost soluționat definitiv și irevocabil.

Prin sentința civilă nr. 518 din 28 aprilie 2014 instanța de fond a admis excepția autorității de lucru judecat, în ceea ce privește cererea reclamantelor, în contradictoriu cu pârâta D.; a respins cererea, în contradictoriu cu pârâta D., ca fiind intrată sub autoritate de lucru judecat; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantele A., B., C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii; a obligat pârâtul la plata către fiecare reclamantă a sumei de 15.000 euro, în echivalent RON, la cursul B.N.R., de la data plății, cu titlul de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în fapt, în urma accidentului rutier din data de 11 octombrie 2009, produs din vina numitei D., a intervenit decesul numitului E., ce a fost moștenit de reclamantele din prezenta cauză.

Prin sentința penală nr. 401 din 21 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/270/2010 de Judecătoria Onești, s-a dispus condamnarea inculpatei D. la o pedeapsă de 2 ani cu suspendare, cu obligarea acesteia la plata sumei de 3.000 RON către moștenitorii victimei E., respectiv B., A., C.

La momentul producerii accidentului produs de numita D., ce conducea autoturismul fără a avea o poliță RCA valabilă, iar urmare a cererii depusă la Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, în data de 10 decembrie 2009, a fost deschis dosarul de daună FPVS 13/10.

S-a mai constatat că în aprilie 2010, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii a comunicat reclamantelor că acceptă să despăgubească pe C. cu 10.000 RON, pe B. cu 10.000 RON și pe F. cu 15.000 RON, refuzând să despăgubească pe A. cu motivarea că, datorită gradului de rudenie îndepărtat, nu s-ar justifica existența vreunui prejudiciu.

Instanța a apreciat că prin această acceptare de plată a anumitor sume de bani, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii a recunoscut că o parte din reclamante sunt îndreptățite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma accidentului rutier, întrucât vehiculul care a produs accidentul era neasigurat, în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data producerii accidentului, respectiv Legea nr. 32/2000 și Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/2008.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat, invocată de pârât prin întâmpinare, tribunalul a apreciat că nu există față de soluția pronunțată în Dosarul nr. x/270/2010, decât în raport cu pârâta D., nu și în raport cu pârâta Asociația Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, față de care nu sunt întrunite cumulativ condițiile menționate în art. 1201 C. civ.

Instanța a considerat că în speța de față se poate formula acțiune prin care să se solicite daune morale de la pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, în condițiile în care nu a fost acoperit întreg prejudiciul suferit, iar persoana ce a provocat accidentul nu avea asigurare auto obligatorie. Suma acordată în procesul penal, în cuantum de 3.000 RON, nu acoperă întregul prejudiciu suferit, chiar pârâtul Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii recunoscând, într-o cerere adresată reprezentantului reclamantelor că acestea ar fi îndreptățite la sume mai mari pentru suferințele cauzate de moartea rudei lor.

În drept, instanța a reținut că acțiunea cu care a fost învestită este o acțiune civilă, prin care se solicită obligarea la despăgubiri, competența aparținând instanței civile, iar indiferent de culpa conducătorului în accidentul auto, victima trebuie despăgubită, conform Directivei nr. 2009/103/CE, chiar în lipsa unei asigurări RCA, directivă ce a fost transpusă de legislația internă.

Coroborând dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 cu dispozițiile Legii nr. 32/2000, instanța de fond a apreciat că, pentru exercitarea dreptului de dezdăunare împotriva Fondului de Protecție a Victimelor Străzii este necesar, fie ca autovehiculul accidentat să fi rămas neidentificat, fie ca autorul accidentului să nu fie asigurat de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accident. În același sens, a reținut și art. 3 alin. (1) din Norma de aplicare a Legii nr. 32/2000 care prevede că: „Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării”.

În ceea ce privește stabilirea despăgubirilor, s-a reținut că, potrivit art. 49 pct. 2 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere următoarele:

a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv piatra funerara, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative;

b) cheltuielile de transport al cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea;

c) veniturile nete nerealizate și eventuale alte cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului;

d) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Instanța a observat că, în cauza dedusă judecății, decesul s-a produs la data de 11 octombrie 2009, cererea către Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii s-a depus la data de 10 decembrie 2009 și, deși în data de 16 aprilie 2010 s-a propus plata unor sume de bani, acest lucru nu s-a întâmplat efectiv, trecând deci termenul acordat, prin lege, pentru despăgubiri.

Tribunalul a reținut că, față de specificul prejudiciului moral nepatrimonial, nu se poate apela la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, urmând ca, în raport de ansamblul circumstanțelor de fapt ale cauzei, să se stabilească o sumă care să ofere o compensație pentru consecințele prejudiciabile suferite ca urmare a accidentului, având în vedere și faptul că despăgubirile acordate pentru daune morale sunt menite a avea un caracter reparator, fără a constitui totuși o sursă injustă de îmbogățire sau un pretium doloris (preț al durerii).

Prejudiciul moral sau extrapatrimonial reprezintă orice vătămare, lezare a aptitudinilor, valorilor, atributelor ce integrează și definesc făptura umană ca individualitate biologică și spirituală, afirmând-o multilateral ca personalitate umană. Cu privire la sfera prejudiciului moral, aceasta poate include sau viza practic toate valorile a căror armonie integrează și exprimă personalitatea umană într-o identitate neconfundabilă și protejată ca atare de drept, deci inclusiv viața privată.

Având în vedere doctrina și jurisprudența în materie, Tribunalul a apreciat că cererea de acordare de daune morale este întemeiată, în parte și a obligat pârâtul să achite către fiecare reclamantă suma de 15.000 euro, deoarece acestea au suferit traume psihice evidente datorită morții neașteptate și violente a autorului lor a cărui viață a fost curmată în mod tragic, la vârsta de 66 de ani. În acordarea acestei sume, tribunalul a avut în vedere și faptul că pierderea unui părinte reprezintă o durere constantă rezultată din neputința de a nu putea face nimic să schimbe situația, impunându-se asigurarea unui confort psihic de natură a avea ca efect suportarea urmărilor accidentului rutier.

S-a apreciat că daunele morale, în cuantumul anterior menționat sunt justificate prin prisma faptului că acestea vor putea servi pentru a compensa suferințele sufletești și lipsa părintelui a cărui viață a fost curmată în mod tragic. Aceste daune morale vor asigura reclamantelor un confort financiar ce va duce la realizarea unui echilibru al vieții sociale și a stării psihice.

Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel atât reclamantele, cât și pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de apel formulate de apelantul pârât, s-a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a respins excepția autorității de lucru judecat, reținând că sunt îndeplinite condițiile acesteia doar pentru reclamanta D.. Este adevărat că apelantul pârât nu a fost citat în cauza penală înregistrată sub nr. x/270/2010, dar conform normelor legale în vigoare la data producerii accidentului, obligația de despăgubire aparținea persoanei responsabile de producerea prejudiciului, cu garanția legală a Fondului de Protecție a Victimelor Străzii. Acesta este și motivul pentru care, după rămânerea definitivă a hotărârii nr. 401 din 31 iunie 2010, persoanele prejudiciate, care s-au constituit părți civile și cărora li s-a recunoscut un drept la despăgubire, au solicitat aceste sume direct de la apelantul pârât și nu de la inculpată.

În continuare, apelantul pârât a susținut că daunele morale acordate reclamantelor nu au fost cuantificate într-o manieră obiectivă, la stabilirea acestora neținându-se seama de principii generale, cum ar fi caracterul compensatoriu al unor astfel de daune, stabilirea daunelor în funcție de realitatea socio-economică națională și nu conform principiului restitutio in integrum.

Prin motivele de apel formulate de apelantele reclamante, s-a susținut că suma acordată de instanța de fond, cu titlu de daune morale este insuficientă și nu reflectă suferința reală a acestora urmare a decesului autorului lor, de care erau profund atașate.

Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 533/A din 02 decembrie 2014, a respins ca nefondate ambele apeluri.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că lipsa calității de parte a apelantului pârât în procesul anterior nu poate fi suplinită de faptul că, ulterior pronunțării instanței penale, reclamantele ar fi prezentat acestuia hotărârea penală obținută în vederea plății despăgubirilor materiale acordate.

Nefondate au fost găsite și criticile prin care apelantul pârât și apelantele reclamante contestă cuantumul despăgubirilor morale acordate de prima instanță, primul susținând că sunt prea mari, iar reclamantele că sunt prea mici.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Asociația Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii București solicitând instanței să admită recursul și, rejudecând cauza, să modifice hotărârea atacată în sensul reducerii cuantumului daunelor morale la nivelul sumei de 36.000 RON pentru fiecare reclamantă, cu titlul de compensații pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului părintelui, în acord cu practica instanțelor de judecată din România și a criteriilor enunțate de instanța supremă.

Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Subsumate art. 304 pct. 5 C. proc. civ., criticile recurentei vizează faptul că prin motivarea dată hotărârii sale, instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a textelor de lege care reglementează funcționarea Fondului pentru Protecția Victimelor Străzii, precum și a normelor procedurale care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Argumentându-și aceste critici recurenta-pârâtă arată că în mod eronat, s-a respins excepția autorității de lucru judecat cu privire la Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii, reținând în mod greșit că condițiile acesteia sunt îndeplinite doar cu privire' la pârâta D., deși rolul Fondului pentru Protecția Victimelor Străzii este acela de garant al obligației de despăgubire care incumbă persoanei responsabile de producerea prejudiciului, cu un drept de regres ulterior împotriva acesteia.

Arată că în cauza penală cu nr. x/270/2010 de pe rolul Judecătoriei Onești, Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii nu a fost citat, dar conform normelor legale în vigoare la data producerii accidentului - având în vedere că inculpata/pârâta D. conducea un autovehicul pentru care nu fusese îndeplinită obligația legală de a încheia o poliță RCA - obligația de despăgubire aparținea persoanei responsabile de producerea prejudiciului, cu garanția legală a Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, că după rămânerea definitivă a hotărârii nr. 401 din 31 iunie 2010, persoanele prejudiciate care s-au constituit părți civile și cărora li s-a recunoscut un drept la despăgubire, au solicitat aceste sume direct de la Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii, nici una nealegând să se îndrepte ca inculpată.

Apreciind că instanța de apel a ignorat prevederile legale care reglementează activitatea și intervenția Fondului, recurenta-pârâtă redă conținutul art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, al art. 11 alin. (1) și (2) din același ordin, considerând că din economia textelor de lege enumerate, reiese raportul juridic existent între obligația de reparare care incumbă persoanei responsabile de crearea prejudiciului și garanția Fondului pentru Protecția Victimelor Străzii pentru această obligație.

Arată recurenta că fără existența Fondului, dreptul la despăgubire al persoanelor prejudiciate corelativ obligației de reparare nu s-ar putea realiza niciodată sau foarte greu, din principalul motiv al solvabilității și al promptitudinii reparației cât mai aproape de momentul inițial, că potrivit art. 13 din Ordinul nr. 1/2008, după plata despăgubirilor, Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii are un drept de regres împotriva persoanei responsabile de crearea prejudiciului, în speța de față pârâta D., astfel că rezultă că persoana acesteia nu poate fi disociată de Fond, indiferent de momentul intervenției acestuia într-o cauză sau alta.

Față de aspectele prezentate recurenta apreciază că sunt întrunite condițiile excepției autorității de lucru judecat, dar și ținând cont de faptul că reclamantele din prezenta cauză s-au constituit părți civile în dosarul penal cu sumele pe care le-au considerat ca fiind justificate pentru compensarea propriului prejudiciu, obligarea doar a Fondului la plata de despăgubiri către reclamante fiind rodul unei greșite aplicări a textelor de lege.

Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul stabilirii de către instanța de apel a cuantumului daunelor morale acordate reclamantelor, persoane prejudiciate prin accidentul de circulație, soldat cu decesul lui E., arătând că în mod eronat instanța a reținut că „nu există criterii pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane apropiate, traumele create în această situație fiind incomensurabile” și a apreciat că se impune acordarea sumei de 15.000 euro fiecărei reclamante, fără a motiva în vreun fel acest cuantum, limitându-se la acest singur considerent.

În argumentarea acestei critici recurenta-pârâtă face trimitere la jurisprudența și doctrina în materie, arătând că în absența unor criterii obiective prevăzute în legislația națională, care să contureze un sistem de referință la care să se raporteze atât justițiabilii, cât și instanțele, practica judiciară în materia compensațiilor pentru daune morale a evoluat relativ neunitar, între compensațiile acordate pentru cazuri similare fiind uneori diferențe extrem de mari, în raport de 1 la 100 sau alteori chiar și mai mari.

În aceste condiții, se arată, prin scăderea predictibilității cazuisticii s-a constatat necesitatea identificării unor repere care să constituie măcar un punct de pornire în procesul de soluționare a pretențiilor de despăgubire pentru daune morale ca urmare a producerii unor riscuri asigurate și în urma cărora a rezultat vătămarea sănătății și a integrității corporale ori decesul persoanelor, considerându-se că un astfel de demers ar fi în măsură să asigure în relația cu persoanele prejudiciate obiectivitatea și tratamentul nediscriminatoriu prevăzut de art. 14 al C.E.D.O.

Consideră recurenta-pârâtă că în ceea ce privește pretențiile pentru daune morale, având în vedere complexitatea stabilirii despăgubirilor pentru prejudicii morale, instanța trebuia să motiveze efectul compensatoriu al acestora, fără a încerca să prețuiască viața persoanei, reținând totodată că aceste compensații nu trebuie să fie nici amenzi excesive pentru partea responsabilă de crearea prejudiciului și nici o îmbogățire fără just temei a reclamantelor, instanța având obligația de a individualiza daunele morale acordate în persoana pârâtei D. și nu a disponibilităților financiare ale Fondului de Protecție a Victimelor Străzii.

Totodată, se arată, instanța, în acordarea acestor daune morale, trebuie să aibă în vedere faptul că Fondul, după achitarea către reclamante a despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească, este obligat să recupereze integral, inclusiv pe calea executării silite, aceste sume de la persoana responsabilă de crearea prejudiciului.

Consideră recurenta-pârâtă că în aprecierea cuantumului despăgubirilor pentru daune morale, instanța trebuia să acorde importanță doar caracterului compensatoriu al despăgubirilor pentru daune morale și nu celui punitiv, că în speță principiul restitutio in integrum nu poate fi aplicat și nici nu trebuie avută o astfel de abordare, precum și că despăgubirile trebuie să fie ancorate în realitatea socio-economică națională, recurenta făcând trimitere la media europeană a despăgubirilor pentru daune morale.

Arată în final recurenta-pârâtă că limitele de răspundere a asigurătorului nu pot servi drept criteriu de apreciere a cuantumului despăgubirilor pentru daune morale, acestea fiind stabilite pentru a asigura solvabilitatea asigurătorilor chiar și în cazul unor accidente extreme de grave în urma cărora au rezultat multe victime și/sau însemnate pagube materiale.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Astfel în dosarul penal acțiunea civilă s-a soluționat în contradictoriu cu autorul accidentului, obiectul acțiunii vizând obligarea pârâților la plata daunelor materiale, cauza acțiunii fiind dată de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., iar în prezenta cauză acțiunea este formulată în contradictoriu cu recurenta Asociația Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii București, obiectul vizând obligarea Fondului la plata daunelor morale, cauza acțiunii fiind reprezentată de dispozițiile art. 61 din Legea nr. 136/1996 privind asigurările și reasigurările din România.

Astfel, art. 61 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, modificată, cu un obiect de reglementare aproape identic cu cel al art. 25 din Legea nr. 32/2000, a fost abrogat prin art. IV din Legea nr. 113/2006 cu data de 03 noiembrie 2006 când Fondul a fost preluat de Asociația Fondul de protecție de la administratorul desemnat. Prin același articol a fost introdus în Legea nr. 32/2002, art. 25 sus-citat, în vigoare cu data aderării României la Uniunea Europeană.

Ordinul nr. 1 din 04 martie 2008 al C.S.A. a fost modificat și el prin Ordinul nr. 13/2008 pentru modificarea Normelor privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii.

Fondul de Protecție a Victimelor Străzii este, așadar, o asociație, persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită de toți asigurătorii autorizați să practice asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule [art. 25 alin. (1), (2) din Legea nr. 32/2000].

Scopul constituirii este:

a) de a furniza informații persoanelor vătămate prin accidente de vehicule în calitate de centru de informare (CEDAM);

b) de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule dacă:

- vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligația să încheie o astfel de asigurare.

Prin voința legiuitorului, Fondul de Protecție este chemat să despăgubească victima străzii, în scop de protecție, independent de ideea de răspundere civilă și deci de culpă în producerea prejudiciului.

Procesual, Fondul de protecție, constituit fiind din asigurătorii de răspundere civilă obligatorie are poziția asigurătorului de RCA dacă vehiculul ar fi fost asigurat de răspundere civilă obligatorie, fapt pentru care cuantumul prejudiciului suferit de victima străzii se stabilește în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii RCA pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului [art. 6 alin. (2) din Norme].

Potrivit art. 10 din Norme, Fondul de Protecție este obligat să despăgubească persoanele prejudiciate în termen de maxim 90 de zile de la avizarea daunei, iar dacă persoanele prejudiciate au înaintat acțiune în justiție împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în baza hotărârii judecătorești, „Fondul are legitimare pasivă în calitate de garant al obligației de despăgubire, în limitele și în condițiile prevăzute de reglementările în vigoare” (art. 11 din Norme).

Conform art. 25

1

alin. (15) din Legea nr. 32/2010 în vederea recuperării sumelor cheltuite Fondul are un drept de regres împotriva entității care a determinat prejudiciul.

În considerarea celor arătate se constată că cele două critici subsumate art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce privește critica de nelegalitate subsumată art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este de reținut că în ce privește cuantificarea daunelor morale în afara Codului civil, care nu se pronunță, în mod expres, în sensul posibilității reparării (bănești) a daunelor morale nu există un criteriu obiectiv de natură economică în baza căruia să se poată stabili acest lucru.

În prezent, la nivel legislativ și de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanțele se „ghidează” după criterii subiective, variabile de la caz la caz.

Daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.

În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.

La aceste considerente ar trebui adăugat și exigența unei limite naturale: daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, fără simțul măsurii, să nu devină astfel spoliatoare și nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, „prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligația să-l aprecieze în raport de gravitatea și importanța sa și fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese”.

Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Prin urmare, prejudiciul afectiv sau de afecțiune este dublu condiționat de legătura afectivă profundă dintre victima mediată, care îl invocă și victima imediată, cea căreia i-a fost lezat dreptul la viață.

Aceste două condiții sunt prevăzute și în Rezoluția nr. 75-7 adoptată la 14 martie 1975 de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei, prin care se recomandă indemnizarea prejudiciului prin ricoșeu în caz de deces, făcând referire la persoanele care au vocație să îl invoce: părinții, copiii, soții, logodnicii, frații.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurata nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Asociația Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii București împotriva deciziei nr. 533/A din 02 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2015.