ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1906/2023

Ședința publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 06.07.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei FGA nr. 6395/12.06.2017 și obligarea pârâtului la plata sumei de 518.410 RON, din care 18.410 RON cu titlu de daune materiale și 500.000 RON cu titlu de daune morale, urmare accidentului de circulație din data de 28 mai 2012, produs pe DN 1 (km. 99 + 750 m), în afara localității Cornu, pe sensul de mers Ploiești către Brașov, persoana vinovată fiind B., conform Rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina emisă în dosarul nr. x/2012 și a intervenției chirurgicale din data de 27 mai 2016.

Prin sentința civilă nr. 313 din 14 septembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 6395/12.06.2017 emisă de pârât și l-a obligat pe acesta să-i plătească reclamantei suma de 115.279,44 RON reprezentând contravaloarea despăgubirii și suma de 413 RON reprezentând cheltuieli de judecată. De asemenea, prima instanță a respins în rest pretențiile reclamantei.

Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2 de mai sus au declarat recurs principal pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și recurs incident reclamanta A..

3.1. Prin calea de atac exercitată, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA") a solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 6395/12.06.2017 și obligarea intimatei-reclamante la cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului, recurentul – pârât a arătat că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea art. 1357 C. civ. și art. 26 din Ordinul CSA 14/2011, precum și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., respectiv cu încălcarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Urmare unei succinte prezentări a situației de fapt și a soluției și considerentelor instanței de fond, recurentul – pârât a argumentat în sensul că cererea de plată depusă de reclamantă nu viza un prejudiciu nou și că, în susținerea sa, a fost depus doar concediul medical CCMAJ nr. x, act ce nu putea face, singur, dovada legăturii de cauzalitate cu accidentul rutier petrecut la data de 28.06.2012.

Recurentul a subliniat faptul că instanța de fond și-a fundamentat soluția pe un act nou, necunoscut și neanalizat de FGA în cadrul procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, anume expertiza medico-legală efectuată în etapa judiciară, expertiza care, în opinia recurentului, contrar celor reținute de instanță, nu ar fi stabilit legătura de cauzalitate între accidentul petrecut la date de 28.05.2012 și intervenția chirurgicală din data de 27.05.2016. În raport de astfel de aspecte, recurentul a argumentat în sensul că, neexistând răspundere civilă delictuală a asiguratului C., nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a acestui asigurator, și, în situația falimentului asigurătorului, nici o obligație a FGA de a acorda plata solicitată.

De asemenea, recurentul a opinat că, întrucât motivația deciziei de respingere a constat în faptul că reclamanta nu a prezentat un act care să facă legătura necesară între accident și intervenția chirurgicală, expertiza medico – legală ar fi excedentară actului administrativ contestat, iar soluția de obligare directă la plată, în temeiul unui act nou, ar reprezenta o încălcare a prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 2 din Legea nr. 213/2015, încălcând principiul separației puterilor în stat.

Totodată, a afirmat că instanța ar fi încălcat principiul imparțialității, interpretând concluziile expertizei în favoarea intimatei, în sensul că, deși se stabilește o culpă medicală în suferințele generate de intervenția chirurgicală petrecută la data de 27.05.2016, s-a reținut, potrivit concluziilor expertului, că intervenția chirurgicală a fost justificată în ceea ce privește îndepărtarea materialului de osteosinteza inserat la 30.05.2012.

Or, în opinia recurentului, pentru a stabili că intervenția pentru îndepărtarea materialului de osteosinteza la 4 ani de la inserare era necesară, se impunea ca intimata și expertul să stabilească că existau riscuri pentru menținerea acestuia sau că existau dureri sau cicatrici sau orice alte cauze dovedite cu înscrisuri medicale emise anterior acestei proceduri medicale traumatizante și ale cărei cauze nu au fost stabilite ca fiind o consecință a accidentului rutier pentru care ar trebui sa răspundă asigurătorul în faliment.

Urmare unei succinte descrieri a aspectelor de specialitate privind intervenția medicală în discuție, recurentul a învederat atât că implanturile trebuiau să fie eliminate într-un mod planificat aproximativ un an după instalare, dar și că, în urma intervenției din 27.05.2016, a avut loc o "reosteosinteză", pentru care expertul nu a găsit un temei medical obiectiv.

3.2. Prin recursul incident formulat în cauză, reclamanta A. a solicitat casarea sentinței civile nr. 313 din 14 septembrie 2020 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond, întemeindu-și calea de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acesteia, recurenta – reclamantă a arătat că prima instanță a încălcat și aplicat greșit normele de drept material, cu referire la dispozițiile art. 1357 C. civ., strict în ceea ce privește determinarea prejudiciului pretins cu titlu de despăgubiri, întrucât, deși a fost corect reținută îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, nu ar fi fost avute în vedere toate categoriile de prejudicii cauzate reclamantei.

Din această perspectivă, recurenta – reclamantă a învederat că prejudiciul reprezentat de daunele morale pretinse se impunea a fi apreciat și cuantificat în funcție de vătămările aduse ca urmare a faptei persoanei vinovate, în persoana numitului B., în următoarele categorii:

1.prejudiciul constând în dureri fizice sau psihice, ca urmare a accidentului de circulație produs de persoana vinovată la data de 28 mai 2012, suportate, în calitate de victimă a accidentului de circulație, pretențiile actuale având legătură directă de cauzalitate cu acest eveniment rutier ("pretium doloris");

2.prejudiciul de agrement, privit ca și componentă a solicitării de despăgubiri morale, întrucât, urmare faptei ilicite săvârșită de persoana vinovată, a avut loc o restrângere a elementelor agreabile ale vieții ființei umane, prin atingerea adusă satisfacțiilor vieții;

3.prejudiciul cauzat ca urmare a pierderii speranței de viață sau a reducerii speranței de viață, fiind de notorietate, în opinia recurentei, că o intervenție chirurgicală și, cu atât mai mult, intervenții chirurgicale succesive, implică riscuri, atât la momentul realizării, dar și ulterior, recuperarea totală nefiind posibilă.

Totodată, recurenta a apreciat că trebuie avute în vedere și efectele conexe ale unei astfel de intervenții, precum afecțiunea denumită "osteoporoză", care ar afecta viața pe viitor, crescând riscul unor noi fracturi, precum și riscul apariției altor efecte adverse, ce ar putea limita speranța de viață, cu titlu de exemplu fiind infecții cauzate de implantul efectuat, acumularea de particule metalice provenite de la același implant, ce au un risc toxic și nu numai.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, recurenta-reclamantă A. a solicitat respingere recurs pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat, susținând, în esență, că sentința atacată respectă prevederile art. 1357 C. civ., raportate la art. 26 din Ordinul 14/2011 din perspectiva reținerii îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul principal, declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și recursul incident, declarat de reclamanta A. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 6395/12.06.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților ("F.G.A."), prin care acesta a respins integral cererea de plată nr. x depusă la data de 21.09.2016.

Prin antereferita cerere reclamanta a solicitat să fie despăgubită pentru un prejudiciu nou, produs ulterior stabilirii despăgubirilor în dosarul nr. x/2014, prin decizia civilă nr. 1112/24.06.2015 a Curții de Apel București – secția a V-a Civilă, dar despre care reclamanta a afirmat că a fost cauzat tot de accidentul din data de 28.05.2012 (produs pe DN 1 (km. 99 + 750 m), în afara localității Cornu, pe sensul de mers Ploiești către Brașov, persoana vinovată fiind B.). Demersul clamat a vizat realizarea unei intervenții ortopedic-chirurgicală, în data de 27.05.2016, pentru îndepărtarea, printre altele, a materialului de osteosinteză inserat la 30.05.2012. Cuantumul sumei solicitate prin cererea de plată a fost de 518.410 RON, din care 18.410 RON daune materiale și 500.000 RON daune morale pentru acoperirea prejudiciului suferit cu ocazia efectuării intervenției chirurgicale. În susținerea cererii, reclamanta a depus un certificat de concediu medical și dovezi de plată a unor investigații medicale, intervenție chirurgicală, medicamente și cheltuieli cu transportul.

Prin sentința civilă nr. 313 din 14 septembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, anulând în parte decizia atacată, cu consecința obligării pârâtului la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 115.279,44 RON cu titlu de despăgubire.

Contrar tuturor criticilor evocate atât prin recursul principal, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, dar și prin recursul incident, declarat de reclamanta A., ambele subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte împărtășește soluția pronunțată de prima instanță, întrucât aceasta reflectă o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile formulate de recurenți.

Instanța de control judiciar apreciază că nu se poate reține, o încălcare, de către instanța de fond, a principiului separației puterilor în stat, cum susține recurentul - pârât, câtă vreme, prin decizia nr. 6395 din 12 iunie 2017 F.G.A. a realizat o analiză pe fond a cererii de plată nr. x/21.09.2016, formulată de recurenta – reclamantă, pe care a respins-o, în esență, prin reținerea unei lipse a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul clamat și faptă, iar nu prin reținerea vreunei excepții ce nu ar mai fi impus examinarea fondului cererii.

Faptul că, în procesul de analiză a cererii, recurentul – pârât nu a întreprins demersuri în vederea administrării unei probe precum un certificat medico – legal sau alte documente similare acestuia (prin comunicarea, spre exemplu, către recurenta – reclamantă, a unei solicitări în acest sens) nu poate justifica pronunțarea, de către instanța ce a fost chemată să examineze legalitatea unei decizii de respingere pe fond a unei cereri de plată, a unei soluții de obligare a recurentului – pârât la reanalizarea cererii de plată (deja analizată). Controlul de legalitate cu care instanța a fost învestită impune acesteia, în raport de soluția adoptată de FGA prin decizia atacată, o examinare a înseși cererii de plată, motiv pentru care, soluția primei instanțe a fost pronunțată în limitele art. 8, coroborat cu art. 18 din Legea nr. 554/2004 și cu respectarea art. 2 din Legea nr. 213/2015 (ce reglementează scopul FGA, ca schemă de garantare).

De asemenea, nu se poate reține o lipsă de imparțialitate a judecătorului fondului în modul de interpretare a materialului probator administrat în cauză, cum evocă recurentul – pârât, câtă vreme, astfel cum se va arăta în paragrafele ulterioare, raționamentul logico – juridic expus de prima instanță respectă normele de drept material reglementate de art. 1349 și art. 1357 C. civ. și art. 26 din Ordinul CSA 14/2011.

Din această perspectivă se reține că recurentul – pârât nu neagă faptul că, urmare accidentului din data de 28.05.2012, produs pe DN 1 (km. 99 + 750 m), în afara localității Cornu, pe sensul de mers Ploiești către Brașov din culpa conducătorului auto B., asigurat RCA la C. S.A., în faliment la data formulării cererii de plată nr. x/21.09.2016, recurenta – reclamantă a suferit o fractură osoasă care, la data de 30.05.2012, a impus o intervenție chirurgicală de osteosinteză prin care a fost inserată o tijă centromedulară zăvorâtă static. Pe cale de consecință, inserarea tijei metalice în corpul recurentei – reclamante a fost cauzată de accidentul antereferit.

De asemenea, din cuprinsul raportului de expertiză medico – legală rezultă că această intervenție este doar prima etapă a tratamentului și este urmată de diverse alte intervenții de înlăturare a materialului de osteosinteză (șuruburi, tijele metalice inserate pentru consolidarea fracturii, etc.).

Contrar celor evocate de recurentul FGA, prin raportul de expertiză medico – legală s-a stabilit că, în raport de afecțiunea recurentei – reclamante, intervenția din data de 27.05.2016 a fost necesară și justificată în ceea ce privește extragerea materialului de osteosinteză restant (tija Ortovit), iar, cum inserarea tijei metalice în corpul recurentei – reclamante a avut drept motiv necesitatea tratării fracturii cauzate reclamantei în accidentul din 28.05.2012 și procedura medicală de extracție a tijei metalice intră în categoria cheltuielilor de îngrijire medicală în sensul art. 1387 alin. (1) C. civ.

Pe cale de consecință, în mod legal prima instanță a reținut existența legăturii de cauzalitate dintre intervenția chirurgicală din data de 27.05.2016 și accidentul din 28.05.2012, existând, astfel, răspunderea delictuală a conducătorului auto B., asigurat RCA la C. S.A, pentru repararea prejudiciului material și moral aferent acestei intervenții chirurgicale și, pe cale de consecință, cea contractuală a asigurătorului, urmată de obligațiile ce incumbă FGA, în calitate de schemă de garantare, în contextul falimentului asigurătorului.

Înalta Curte nu poate da eficiență alegațiilor recurentului – pârât conform cărora, pentru angajarea răspunderii, ar fi fost necesară justificarea unei urgențe a îndepărtării, la patru ani de la inserare, a tijei metalice din corpul recurentei – reclamante, câtă vreme prevederile art. 1349 și art. 1357, coroborate cu art. 1387 alin. (1) C. civ. și art. 26 din Ordinul CSA 14/2011 nu impun o astfel de condiție, iar opinia de specialitate a expertului medico – legal a fost în sensul caracterului justificat al intervenției din data de 27.05.2016, din perspectiva îndepărtării tijei. De altfel, recurentul – pârât are o argumentație contradictorie în privința antereferitei chestiuni, întrucât, pe de o parte, apreciază că tija putea fi lăsată la locul ei, iar pe de altă parte (în fila x a recursului) afirmă că aceasta trebuia eliminată în mod planificat aproximativ un an după instalare.

Cât privește criticile recurentului ce vizează fie trecerea unui interval prea mare (4 ani) de la momentul inserării tijei și până la cel al înlăturării ei, fie aspectul lipsei de necesitate a reinserării unei noi tije, Înalta Curte constată că prin intermediul lor recurentul – reclamant tinde la a invoca, în esență, cauze exoneratoare de răspundere, cum ar fi fapta unui terț (pretinsa culpă medicală).

Prin intermediul criticilor privind momentul efectuării intervenției, recurentul afirmă că o intervenție chirurgicală de îndepărtare a tijei realizată la un interval de 4 ani de la inserarea ei, iar nu la un an, ar avea un grad de complexitate mai ridicat, iar în cauză nu a fost indicat motivul pentru care s-a așteptat.

Înalta Curte găsește, însă, nefondate aceste critici, câtă vreme caracterul mai complicat al unei intervenții chirurgicale, la 4 ani de la inserarea tijei, iar nu la un an, nu privește necesitatea realizării intervenției în sine, de îndepărtare a tijei inițiale, ci, cel mult, costul mai ridicat al acesteia, or, prin calea de atac exercitată recurentul a criticat doar reținerea, de către prima instanță, a legăturii de cauzalitate a prejudiciului cu fapta, iar nu modul de determinare a întinderii prejudiciului.

De asemenea, nu pot fi valorificate nici argumentele ce vizează lipsa de necesitate a reinserării unei noi tije cu ocazia intervenției chirurgicale din data de 27.05.2016, întrucât această procedură nu a reprezentat unica rațiune a efectuării intervenției chirurgicale antereferite. Intervenția a implicat două operațiuni, iar cel puțin din perspectiva procedurii de îndepărtare a tijei inițial inserate, efectuarea intervenției chirurgicale a fost justificată. Soluția medicală aleasă de specialiști cu ocazia intervenției nu este o chestiune discutabilă în cauză.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate, dintre cele evocate de recurentul - pârât, ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală.

În ceea ce privește criticile evocate de reclamanta A., Înalta Curte reține, în primul rând, că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. permite casarea unei hotărâri atunci când aceasta a a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Din această perspectivă, de principiu, cuantumul/câtimea despăgubirilor morale stabilite de prima instanță conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune ce ține de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitate, fiind cenzurabilă pe calea de atac a recursului numai în cazul unei disproporții vădite între prejudiciul moral dovedit și despăgubirile stabilite.

Analizând sentința de fond prin prisma criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce permit doar verificarea manierei în care criteriile de identificare a prejudiciului moral au fost aplicate de primul judecător, iar nu și modul în care acesta și-a exercitat dreptul de apreciere din perspectiva câtimii valorii acordate cu titlu de despăgubire, instanța de control judiciar constată că un astfel de motiv de casare nu este incident în cauză.

Potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul ASF nr. 14/2011, în cazul vătămărilor corporale, daunele morale se acordă "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

Instanța de control judiciar reține că Legea nr. 213/2015, în temeiul căreia a fost formulată cererea de plată, nu cuprinde nicio trimitere la eventuale repere pentru determinarea cuantumului prejudiciilor de natură nepatrimonială, atât FGA, cât și instanțele învestite ulterior cu contestațiile celor nemulțumiți de sumele acordate, având îndatorirea de a cerceta dacă suma pretinsă răspunde, în concret, exigenței de a acoperi prejudiciul suferit de partea lezată prin evaluarea individuală a circumstanțelor particulare ale fiecărui caz.

În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a reținut constant că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite, după cum corect a învederat și prima instanță, în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori gradul în care a fost afectată situația familială, socială și profesională a solicitantului despăgubirilor.

Înalta Curte subliniază că întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța acordă despăgubiri apte să constituie o indemnizație pentru satisfacție echitabilă. Întinderea despăgubirilor morale este subordonată unui drept de apreciere, a cărui existență este reglementată inclusiv de prevederile art. 1391 alin. (1) C. civ.

Cu toate acestea, cuantificarea daunelor morale trebuie realizată cu respectarea principiului proporționalității. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor social ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (Hotărârea din 13 iulie 1995, cauza D. vs. Regatul Unit), fără a fi depășită sfera unor compensații echitabile, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o îmbogățire fără just temei a persoanei prejudiciate.

Aplicând aceste considerente de ordin legislativ și teoretic la speța de față, Înalta Curte constată că parametrii concreți ai cauzei au fost analizați în mod adecvat de prima instanță, care a concluzionat cu privire la caracterul echitabil al unei sume calculate raportat la numărul de 190 de zile de îngrijiri medicale și la criteriile stabilite prin Anexa 2 a Deciziei nr. 258/16.11.2016 pentru amendarea și completarea Deciziei FGA nr. 142/26.05.2016, prin care FGA a stabilit Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, iar criteriile avute în vedere pentru stabilirea prejudiciului moral înglobează inclusiv prejudiciul constând în dureri fizice sau psihice ("pretium doloris"), cât și prejudiciul de agrement.

În privința prejudiciului cauzat ca urmare a pierderii/diminuării speranței de viață, Înalta Curte reține că prevederile art. 1385 alin. (2) C. civ. condiționează acordarea despăgubirilor pentru un prejudiciu viitor de producerea neîndoielnică a acestuia, or, în privința afirmațiilor privind posibila apariție a osteoporozei sau o potențială reducere a duratei de viață, nu este atins acest standard de evaluare.

Contrar susținerilor recurentei - reclamante, în analiza sa, prima instanță a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, dar această reparație nu înseamnă acordarea în întregime a sumei solicitate prin cererea de plată, dacă elementele concrete ale cauzei (susținute de probele administrate) nu conduc spre această concluzie, consecințele negative de ordin psihic suportate de reclamantă fiind considerate de prima instanță ca fiind acoperite prin plata sumei sus indicate.

Înalta Curte reține ca fiind de necontestat faptul că viața familială și socială a recurentei-reclamante au fost alterate, suferința psihică determinată de această împrejurare neputând fi nici negată și nici cuantificată. În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea despăgubirilor morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurentei - reclamante de consecințele evenimentului rutier, o asemenea suferință nefiind evaluabilă în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este, în primul rând, recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat. Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția, însă, ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora sunt diferite de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Faptul că, în urma verificării realizate, prima instanță a concluzionat că valoarea de 510 RON/zi de îngrijire medicală (ce corespunde, într-adevăr, valorii pragului 2 din anexa nr. 2 la Decizia nr. 258/16.11.2016) reprezintă un cuantum rezonabil, nu înseamnă că judecătorul fondului a desconsiderat principiile incidente în materia acordării daunelor morale, printre care și cel al proporționalității raportat la atingerea adusă, în contextul în care au fost avute în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, precum și intensitatea și gravitatea unei astfel de atingeri, motiv pentru care nu se poate reține o încălcare, de către instanța de fond, a prevederilor art. 1357 C. civ.

Totodată, Înalta Curte reține că, deși este adevărat că procedurile interne ale FGA au doar o valoare orientativă, fiind necesară corelarea lor cu principiile consacrate de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ., dar și cu jurisprudența instanțelor, nu se poate nega importanța lor în asigurarea unei abordări unitare a materiei daunelor morale, în condițiile în care nu există elemente obiective de evaluare a acestora.

Astfel, faptul că pârâtul a elaborat o procedură internă de cuantificare a daunelor morale, pentru a realiza o stabilire echitabilă raportat la alte persoane vătămate în situații similare nu conduce nici la obligativitatea acestei proceduri în față instanței de judecată, dar nici la considerarea ca fiind derizorii a sumelor stabilite prin aplicarea acestei proceduri, motiv pentru care orientarea judecătorului fondului către valoarea pragului 2 din anexa nr. 2 la Decizia nr. 258/16.11.2016 nu poate fi calificată ca nelegală.

În concluzie, instanța de control judiciar reține că, în cauză, nici din perspectiva criticilor formulate de recurenta – reclamantă, nu se identifică niciun motiv de nelegalitate a hotărârii de fond.

În raport de toate considerentele expuse în paragrafele anterioare, nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și recursul incident declarat de reclamanta A., ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 313 din 14 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.