ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3010/2021

Ședința publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018 la data de 13.12.2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, anularea Deciziei nr. 17820/14.11.2018 și Deciziei nr. 17822/14.11.2018, emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 RON către reclamantă, cu titlu de daune morale, obligarea pârâtei la plata sumei de 3412,92 RON către reclamantă, cu titlu de daune materiale, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.221 RON către reclamantă cu titlu de drepturi salariale și actualizarea sumelor de mai sus cu indicele de inflație și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, de la data accidentului până la data plății efective.

Prin sentința nr. 1648 din 7 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, a anulat art. 2 al deciziei nr. 17822/14.11.2018, a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamanta și pentru suma de 36.000 RON, în plus față de sumele stabilite prin art. 1 al deciziei nr. 17822/14.11.2018, reprezentând daune morale, sumă ce va fi actualizată în funcție de indicele inflației la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între data pronunțării sentinței și data plății efective a sumei, a respins celelalte cereri.

Împotriva sentinței civile nr. 1648 din 7 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

În esență, recurentul-pârât critică sentința recurată sub următoarele aspecte: majorarea cuantumului daunelor morale la suma de 900 RON/zi de îngrijire medicală ajungându-se astfel la suma de 36.000 RON, motivat de faptul că "procedura internă nu reprezintă criterii legale; obligarea recurentului la plata directă a despăgubirilor în cuantum de 36.000 RON cu titlu de diferență de despăgubire pentru daune morale, sumă actualizată cu indicele de inflație; actualizarea sumei în funcție de indicele de inflație și obligarea recurentei la plata dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între data pronunțării sentinței și data plății efective a sumei.

Sub aspectul majorării daunelor morale pe zi de îngrijire medicală de la 450 RON cât a fost stabilit inițial prin actul administrativ nr. 17822/14.11.2018, la suma în cuantum de 900 RON/zi. Recurentul precizează că, instanța de fond a majorat câtimea daunelor morale, prin dublarea acestora, fără să motiveze înlăturarea procedurii utilizată de FGA în stabilirea cuantumului despăgubirii, în condițiile în care această procedură cuprinde criterii obiective (respectiv numărul de îngrijiri medicale și consecințele suferite de persoana vătămată), ce nu contravin legii.

Susține recurentul, că prin această procedură internă standardizată de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale șî materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese se asigură un tratament echitabil și nediscriminatoriu față de orice victimă a accidentelor rutiere și, totodată, se asigură o transparență în procesul adoptării soluției administrative, fiind relevante în adoptarea acestei practici și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide si exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

În opinia recurentului, sumele ce urmează a se acorda cu titlu de daune morale trebuie apreciate corespunzător, astfel încât acestea să reprezinte o justă compensație și nu o îmbogățire fără justă cauză.

Precizează recurentul că în prezenta speță, având în vedere faptul că vătămarea corporală a reclamantei a provocat drept consecințe: ruptura labrum antero-superior, necesitând pentru vindecare un număr de circa 80 zile de îngrijiri medicale, s-a stabilit acordarea unei sume de 450 RON/zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 36.000 RON cu titlu de daune morale, sumă stabilită prin raportare la procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese adoptată la nivelul F.G.A.

Instanța de fond, apreciază recurentul că, în mod netemeinic a hotărât respingerea procedurii F.G.A. de acordare a daunelor morale având în vedere că nu încalcă nicio prevedere legală, cu atât mai mult cu cât această procedură a fost validată de către lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală a asigurătorului aflat în faliment.

Consideră recurentul că prima instanță a dispus în mod neîntemeiat admiterea în parte a contestației formulată de reclamantă, prin obligarea F.G.A. la acordarea unei majorări a cuantumului daunelor morale, care deși admite calitatea F.G.A. de instituție publică, aceasta neidentificându-se cu asigurătorul aflat în faliment "înțelege să dubleze daunele morale doar prin raportare la faptul că reclamanta este "lipsită de suportul tatălui copiilor, de care este divorțată, și al părinților săi, decedați anterior accidentului".

În ceea ce privește obligarea F.G.A. la plata directă a despăgubirilor în cuantum de 36.000 RON cu titlu de diferență despăgubire pentru daune morale, recurentul consideră că, instanța de judecată nu se poate subroga în atribuțiile și competențele Comisiei speciale din cadrul FGA, singura care poate să aprobe ori să respingă în tot sau în parte cererea de plată - conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015 ("Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare"), instanța având competența să verifice doar legalitatea deciziilor FGA.

În ceea ce privește obligarea F.G.A. la plata dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între data pronunțării sentinței și data plații efective a sumei, apreciază recurentul că, sentința civilă nr. 1648/2019 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în ceea ce privește soluția dată pe petitul de obligare a FGA la plata dobânzii legale de la data înregistrării cererii, instanța rezumându-se doar la a admite în parte cererea, respectiv acorda dobânda pentru perioada cuprinsă între data pronunțării sentinței și data plații efective a sumei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată. Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanța de fond.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

În ceea ce privește prima critică formulată de recurent referitoare la majorarea daunelor morale/zi de îngrijire medicală, se reține că în mod corect prima instanță a apreciat această majorare, făcând o analiză în funcție de criterii bine definite care au condus instanța la stabilirea unei sume care să reprezinte o justă și reală despăgubire, raportat și la situația personală și familială a intimatei-reclamante.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 50 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a arătat că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinței recurate, Înalta Curte reținând că, în acord cu instanța de fond, Ghidul Fondului de protecție a victimelor străzii sau tabelul rezervelor de daună, invocate atât în decizia contestată, cât și în cererea de recurs, nu sunt acte normative, astfel că nu pot avea decât o valoare orientativă, nicidecum obligatorie, pentru instanța de judecată.

Înalta Curte reamintește că instanța supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare și, pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită precum și de toate consecințele acesteia, astfel cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Totodată, Înalta Curte apreciază că FGA nu se putea raporta, astfel cum acesta a motivat decizia contestată, la procedura internă de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice și s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naționale și convenționale în aceasta materie.

În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condițiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună și depășirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forță juridică inferioară C. civ. și care contravin și paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității".

Reține instanța supremă că dispozițiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiții și nici nerespectarea criteriilor jurisprudențiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, așadar, să țină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate și de principiul acoperirii integrale a acestuia.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane - dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat" (Secția I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

Referitor la obligarea recurentului la plata directă a despăgubirilor în cuantum de 36.000 RON cu titlu de diferență despăgubire pentru daune morale, în mod corect s-a reținut că valorile și criteriile stabilite prin procedura internă a recurentei nu reprezintă criterii legale, astfel că nu au un caracter obligatoriu pentru instanță, instanță care este ținută doar de aplicarea legii în materie, astfel că susținerea recurentului că instanța de jduecată nu se poate subroga în atribuțiile și competențele Comisiei speciale din cadrul recurentei este superfluă.

Referitor la acordarea dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între data pronunțării hotărârii și data plății efective, în mod corect prima instanță a apreciat că acordarea acesteia este legală, astfel că nici aceste critici nu pot fi reținute.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

De asemenea, luând act de cererea formulată de intimata-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile art. 453 din C. proc. civ. și o va admite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1648 din 7 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 4600 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.