ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3224/2021

Ședința publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 30.01.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 12102/22.12.2017 emise de către Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința admiterii întregii sume solicitate de reclamantă prin cererea de plata nr. x/12.11.2016; obligarea F.G.A. la plata sumei de 3.064.31 RON reprezentând diferența de despăgubire neachitată și solicitată prin cererea de plată nr. x/12.11.2016; obligarea F.G.A la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 359/2019 din 1 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat Decizia nr. 12102/22.12.2017 în ceea ce priveste respingerea cererii de plată a sumei de 3064,31 RON din contravaloarea despăgubirilor cuvenite pentru reparația autoturismului; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.064,31 RON, precum și a sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 359/2019 din 1 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea în tot a contestației, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, precum și a art. 40 alin. (3) din Norma ASF 23/2014, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, nu consacră calitatea Fondului de Garantare a Asiguraților de continuator sau succesor al B. S.A. sau al oricărui alt asigurător aflat în faliment.

Invocă dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015, conform cărora, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Arată că aceeași obligație reiese și din art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015.

Susține că despăgubirea a fost calculată conform art. 51 alin. (9) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform căruia despăgubirile nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, respectiv recurentul a făcut calculul în sistem C., sistem folosit și de către intimată, care a relevat existența daunei majore.

Consideră că în cauză nu s-a stabilit că recurentul nu a făcut aplicarea corectă a textelor legale incidente de stabilire a despăgubirilor și nici că a instrumentat dosarul de daună printr-un calcul propriu nu-i poate fi imputat, de vreme ce art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 impune acest lucru. În măsura în care valoarea despăgubirii a fost stabilită conform dispozitilor legale, iar instrumentarea dosarului de daună este stabilită de lege în sarcina FGA, susține că anularea în parte a Deciziei FGA nr. 12102/22.12.2017 este lipsită de suport legal.

Mai arată că diferența în timp dintre cele două calcule de stabilire a despăgubirilor, respectiv cel al recurentului din data de 16.11.2017 și cel al intimatei din 11.10.2016, nu-i poate fi imputată, întrucât ambele părți au realizat în termen legal aceste calcule.

Precizează că diferența de calcul rezultată din modul de calcul al valorii maxime a despăgubirii nu poate fi legal recuperată în cazul regresului asigurătorului, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, apreciind că sunt relevante sub acest aspect dispozițiile art. 40 din Norma ASF nr. 23/2014, prin care legiuitorul a lăsat la aprecierea terțului prejudiciat ca, în situația în care acesta are încheiată și o poliță de asigurare facultativă a vehiculului - CASCO, să se poată adresa acestuia, urmând ca asigurătorul de bunuri să formuleze o cerere în regres față de asigurătorul RCA. Conform alin. (3) al art. 40 este instituită, regula conform căreia eventuala diferență de despăgubire rezultată din modul de calcul al valorii maxime a despăgubirii, dacă este justificată, rămâne pe contul asigurării facultative, neputând fi recuperată de la asiguratul persoană vinovată, dacă despăgubirea plătită din asigurarea facultativă nu depășește limita de despăgubire ce poate fi acordată de asigurătorul RCA pentru prejudiciile cauzate în unul și același accident de vehicul, prevăzută în polița de asigurare.

Mai susține că și legea specială privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule stabilește că eventuala diferență de despăgubire, rezultată din modul de calcul al valorii maxime a despăgubirii, dacă este justificată, rămâne în contul asigurării facultative, respectiv a intimatei, neputând fi recuperată de la asiguratul persoană vinovată și nici de la asigurătorul RCA, care răspunde doar în cazul în care și asiguratul lui răspunde civil, respectiv de la recurent în cazul falimentului asigurătorului RCA.

Intimata - reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, apreciind în esență că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a textelor legale incidente.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 12102/22.12.2017 emise de către Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința admiterii întregii sume solicitate de reclamantă prin cererea de plata nr. x/12.11.2016; obligarea F.G.A. la plata sumei de 3.064.31 RON reprezentând diferența de despăgubire neachitată și solicitată prin cererea de plată nr. x/12.11.2016.

Contrar celor susținute de recurent, soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53. (...)

(6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule.

(7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate".

Din interpretarea logică și sistematică a acestor norme rezultă că valoarea despăgubirilor se stabilește pe baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare și nu de o medie a prețurilor practicate de unitățile de specialitate, ori de prețurile practicate de unitățile de reprezentanță.

În speță, problema litigioasă constă în cuantumul despăgubirilor ce se impun a fi acordate pentru reparația autovehiculului implicat în accident, în condițiile în care atât S.C. A. S.A., cât și Fondul de Garantare a Asiguraților au interogat sistemul C. pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată că raționamentul primei instanțe este corect, aceasta apreciind că se impune a se da prevalență evaluării realizate de reclamantă, care a interogat sistemul C. la data de 11.10.2016 (accidentul având loc la data de 23.09.2016), când a indicat suma de 12.388 RON ca fiind valoarea de piață medie pentru autoturismul implicat în accident.

Interogarea făcută de către recurentul-pârât la mai mult de un an de la data producerii accidentului, respectiv la data de 16.11.2017, a indicat valoarea de 7.783 RON ca fiind valoarea de piață medie a autoturismului, 75% din aceasta reprezentând 5837,25 RON, sumă ce a fost acceptată la plată prin Decizia nr. 12102/22.10.2017.

Înalta Curte apreciază că, în lipsa altor elemente, prima instanță a apreciat în mod corect că se impune a se avea în vedere estimarea făcută în același sistem C. la data cea mai apropiată de data producerii accidentului, în condițiile în care determinarea valorilor maxime de despăgubire în acest sistem se face pe baza ofertelor active din momentul calculului estimării, precum și în funcție de datele introduse cu privire la autovehicul, între aceste date regăsindu-se și anul de fabricație, care determină diminuarea valorii autovehicul cu coeficientul de uzură al acestuia.

Or, cel puțin în baza acestor două elemente (ofertele active din momentul calculului estimării și anul de fabricație), valoarea despăgubirilor poate diferi substanțial în timp, motiv pentru care în mod corect prima instanță s-a raportat la valoarea calculată de către reclamantă, reținând că evaluările sunt diferite în funcție de data interogării, astfel că se impune a se avea în vedere evaluarea făcută cât mai aproape în timp de momentul accidentului.

Mai mult, stabilirea valorii despăgubirii prin raportare chiar la prețurile stabilite de unitățile service în fiecare din cazurile concrete și prin raportare la documentele justificative eliberate de unitățile reparatoare, reprezintă o aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului și nu o îmbogățire fără justă cauză.

Totodată, reține Înalta Curte că art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, ținându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA".

C., utilizat de Fondul de Garantare a Asiguraților, este o bază de date acceptată de toți asigurătorii și de unitățile de specialitate, având drept scop evaluarea cuantumului pagubei cu luarea în calcul a prețurilor practicate de către unitățile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparației/înlocuirii pieselor avariate, precum și pentru părți componente, piese înlocuitoare noi și materiale, fiind vorba despre prețul pieselor de origine, și nu al unor piese aftermarket.

Folosirea acestui program are drept scop evitarea creării unui mecanism de despăgubire variabil și diferit de la o situație la alta, în funcție de unitățile service care procedează la reparația autovehiculelor avariate și de prețurile practicate de fiecare dintre acestea, pentru ipoteze similare și daune asemănătoare.

Se impune a se observa faptul că în speță, părțile nu au contestat utilizarea acestui sistem, ci cuantumul sumelor obținute.

Or, pentru acuratețea datelor este necesar ca sistemul să fie interogat la o dată cât mai apropiată de data evenimentului asigurat.

Relevante pe subiectul analizat sunt prevederile art. 2217 C. civ., conform cărora:

"(1) Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată. (2) Părțile pot stipula o clauză conform căreia asiguratul rămâne propriul său asigurător pentru o franșiză, în privința căreia asigurătorul nu este obligat să plătească despăgubire."

În ceea ce privește critica recurentului-pârât cu privire la faptul că nu este continuator sau succesor al B. S.A. sau al oricărui alt asigurător aflat în faliment, Înalta Curte constată că acest lucru este corect, Fondul de Garantare a Asiguraților fiind chemat să plătească aceste despăgubiri în baza unei obligații de garantare instituite prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, conform căruia:

"(1) Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător."

Plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 23/2014.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că sentința de fond a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de reformare prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de recurent.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 359/2019 din 1 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 359/2019 din 1 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 27 mai 2021.